Așa arată Iadul

Vineri, 25 septembrie 2020

Mă sprijin pe balconul de la spital, și mă uit la apus. Realizez că este prima oară în ultima săptămână când mă uit la cer, și îl și văd, efectiv. Apoi, stau și mă gândesc că, de fapt, în urmă cu doar 8 zile, încă duceam o viață normală. Și habar nu aveam ce ni se pregătea…

Mă tot întreb cum ar trebui să încep ceea ce urmează să povestesc, deoarece este o întâmplare unde de multe ori, cuvintele sunt de prisos. Însă, deși, oricât m-aș strădui, nu voi reuși niciodată să transpun în cuvinte tot ce am gândit, simțit și trăit săptămâna asta, este important să dau mai departe experiența, deoarece m-a schimbat din temelii. Mi-a pus sub semnul întrebării tot ceea ce credeam că am învățat despre viață până acum. Și am înțeles că poți învăța într-o săptămână, cât ai învățat până acum în 30 de ani…

Totul a început miercuri, pe 16 septembrie ( voi povesti pe zile, pentru coerență), când Filip a răcit. Ceva mucișori, nimic alarmant. Joi, pe 17 ( când, ironic, aniversam 4 ani de la nuntă ), Filip a început să facă puțină febră, și a început și Ștefan să aibe nasul înfundat. Am început să îi dau antitermic lui Filip, și să îl urmăresc și pe Ștefan de febră. Cel mic mi s-a părut mai călduț decât de obicei, însă când i-am luat temperatura, era normală. Noaptea de joi spre vineri însă, Ștefi a început să aibe un hârâit, wheezing, să respire greu, și să tușească. De dimineață mi se părea și cald, i-am luat temperatura, avea febră, 38.1 .

Vineri dimineață, l-am lăsat pe Filip cu mama, și ne-am prezentat la Urgențe la Spitalul din Curtea de Arges, de unde sunt eu. Doctorul de la urgențe ne-a dat prima lovitură : copilul era în insuficiență respiratorie. Suspect de bronșiolită. Recomandare clară de internare. Ne-a preluat doamna doctor de gardă, Cernat, și aici începe seria de norocuri a lui Ștefi, în ciuda pantei negre pe care urma să alunecăm. După ce i-am descris simptomele, și l-a consultat, ne-a internat, și l-a pus pe aerosoli cu adrenalină. Asistentele au încercat să îi monteze o branulă, însă i s-a spart o venă la mână, a început să plângă, au încercat la picior, iar i s-a spart vena și acolo, așa că au abandonat. Până la urmă l-au înțepat din nou și i-au recoltat sânge așa, el era deja foarte agitat, bineînțeles. Ne-au condus în salonul nostru, după care doamna doctor Cernat ne-a mutat imediat pe un salon cu baie proprie. Însă când a intrat în salon cu vizieră, am înțeles de ce ne mutase : eram suspecți de COVID, Ștefi având febră, tuse, și insuficiență respiratorie. Ne-au testat COVID pe amândoi, Ștefi iar a început să plângă, procedura de testare fiind foarte neplăcută. I s-a făcut și prima doză de antibiotic, după care a supt și a dormit, extenuat fiind de atâtea proceduri.După somn, i s-a făcut o radiografie pulmonară, unde, de fapt, radiologul mi-a atras atenția asupra unui lucru ciudat : inima nu arăta normal, părea mărită.

Spre seară, Ștefi a dormit destul de mult, însă când se trezea, era extrem de plângăcios, se vedea că nu îi este bine. L-au luat din nou să încerce să îi monteze o branulă, au reușit, dar atât de tare s-a agitat și a plâns în timpul procedurii, încât a devenit cianotic, și a fost nevoie să îl pună din nou pe mască de oxigen ( i se mai pusese o dată, la internare ). Doamna doctor Cernat a venit la mine și mi-a spus : ,, Mămico, îl trimitem de urgență la Pitești. Mi-este teamă să nu facă un stop cardio-respirator, iar aici nu avem ce ne trebuie, însă la Pitești au. “ Eu m-am uitat lung la doamna Doctor. Mi se părea totul o glumă proastă, întrucât ieri, Ștefi nu avea aproape nimic, azi de dimineață, mă dusesem la UPU cu buletinul în buzunar și atât, crezând că o să plec repede cu o rețetă, și surpriză, am fost internați, iar acum, pe seară, mi se vorbea de posibil stop cardio-respirator la bebelușul meu de 4 luni ?! Însă, deși a fost evident decizia corectă, ca experiență atunci a început coșmarul. A fost prima oară când m-am urcat într-o ambulanță, și am înțeles că eram într-adevăr o urgență, văzând viteza cu care am fost transportați la Pitești, precum și girofarul pornit. Era prima oară când îmi vedeam orașul de dincolo de geamurile ambulanței, era un sentiment ciudat. De abia realizezi pe unde te afli, în propriul tău oraș, din cauza geamurilor cu autocolante ale ambulanței, și ale luminii albastre proiectate pe clădiri. Am încercat să îmi distrag atenția de la anxietatea care mă cuprindea, încercând tot timpul să ,, joc “ singură acest joc, ,,Unde ne aflăm “, între Curtea de Argeș și Pitești. Odată ajunși la Spitalul de Pediatrie din Pitești, acolo i s-a montat o altă branulă, i s-a făcut o altă radiografie pulmonară. La Pitești am dat de al doilea mare noroc al lui Ștefi, doamna doctor de gardă, Cristina Iordache . În urma radiografiei, dânsa a fost prima care s-a apropiat de diagnosticul corect : mi-a spus că inima este mult mărită, și că ea crede că ar putea fi de fapt ceva de la inimă, posibil o pericardită. I-au făcut un EKG, aerosoli, după care l-au băgat la terapie intensivă, cu mască de oxigen, să îl și monitorizeze constant. În acest moment, în ciuda faptului că era pe mâini bune, starea lui a început să se degradeze alert.

Așadar, noaptea de vineri spre sâmbătă, la Spitalul de pediatrie din Pitești. Ștefi la terapie intensivă, iar doamna doctor de gardă, Cristina Iordache, ba îl monitoriza, ba dădea telefoane întruna la București, să îl primească de urgență. În ciuda faptului că a telefonat însă, fără exagerare, de zeci de ori, nu a vrut nimeni de la București să îl primească, deoarece era suspect COVID, și nu avea testul ieșit. Degeaba încercam eu să le explic că fratele lui, de la care luase totul, deja era aproape vindecat, deci slabe șanse să fie COVID.

Copilul era extrem de agitat în urma atâtor proceduri, încerca să adoarmă, însă nu mai reușea, deoarece îl deranjau toate : masca de oxigen, clipsul de la monitorizare, branula…Sincer, nici eu nu mai știam cum să îl țin, în primul rând, printre atâtea tuburi, ca să îl liniștesc. Dacă însă până la ora 4 AM a mai ațipit cât de cât, după ora 4, i s-a degradat dintr-o dată starea. A devenit foarte palid, ochii au devenit sticloși, pupilele s-au micșorat până au devenit un punct, am simțit, efectiv, cum se scurgea viața din el… Îmi amintesc clar revelația mea de atunci : ,, Este prima oară când văd pe cineva pe moarte, și acest cineva este bebelușul meu de 4 luni . “ Era un moment când doctora nu era acolo, cu noi, așa că am strigat după ea să vină urgent, că îmi moare copilul în brațe. A venit, împreună cu o altă doctoră, Pavlovici. După ce i-au evaluat starea, i-au luat repede un ASTRUP, mi-au cerut perimisiunea să facă ceva la care mă gândisem și eu, atât de grav i se deteriorase starea : să îl sedeze și să îl intubeze. Mi-am dat acordul, așa că, în jurul orei 4 AM, l-au sunat pe doctorul Enache, care face această procedură, să vină, deși acesta era în timpul lui liber.

Mi-este greu să vorbesc despre ce a urmat. A fost primul mare moment de cumpănă al lui Ștefan. Imediat după ce a fost sedat și intubat, a intrat în stop cardio-respirator. Însă deși acesta este un moment în care cuvintele mă lasă, pot spune așa : cei trei doctori, Iordache, Pavlovici, și Enache, i-au salvat viața. În vreme ce doamna Doctor Iordache încerca din răsputeri să îl transfere la București, ultimii doi erau lângă el când a intrat în stop, și l-au resuscitat timp de 5-7 minute, după ce l-au sedat și intubat.

Eu nu am văzut momentul stopului, deoarece procedura de intubare nu se face cu părintele asistând, însă în clipa în care mi-au spus de stop, și despre faptul că copilul este într-o stare foarte gravă, m-am prăbușit psihic. M-am dus într-o zonă extrem de neagră, în cele mai sumbre scenarii. Și atunci, din punctul cel mai negru în care mă aflam, am avut două revelații concomitent, care m-au schimbat profund.

Prima : mi-am dat seama că orice scenariu negativ era ca și cum aș fi renunțat la copilul meu. Ori cum voiam să nu renunțe copilul meu la mine, dacă eu renunțam la el ? Așa că mi-am impus : ȘTEFI, NU RENUNȚ LA TINE. NICI O CLIPĂ ! Orice gând negativ aveam, oricât de mic, îl alungam imediat, ca pe o muscă enervantă. Urma să lupt pentru Ștefan până la capăt. Și spun ,, până la capăt “ doar ca expresie, deoarece mi-am spus clar că acesta urma să fie doar începutul.

A doua : l-am găsit pe Dumnezeu. După 30 de ani în care latura mea credincioasă exista, dar în stare foarte latentă, mi-am (re)căpătat credința. În momentul meu de maximă deznădejde, când am aflat de stopul cardio-respirator, atunci când nu mi-a mai rămas nici un mecanism de coping, ultimul resort, însă cel mai reconfortant, a fost credința. M-am rugat, mult, și de atunci mă rog întruna la Dumnezeu. Am încredere, în Dumnezeu, în copilul meu, și în medici, că totul va fi bine, într-un fel sau altul.

*

Acesta este primul extras din cartea mea, Inimosul, în curs de apariție .