Citeam,  însărcinată fiind, în celebra carte ,, Mama și copilul ” , a familiei Căpraru, că perioada de imediat după nașterea copilului este cea mai grea din viața unei femei . Îmi amintesc că atunci mi s-a părut o afirmație cam dramatizată, iar acum, privind în urmă, îmi vine să râd : oamenii aveau dreptate, afirmația fiind unul din multele lucruri pe care nu le-am înțeles până nu am avut și eu un copil, la rândul meu.

Îmi amintesc și acum primele zile cu bebe : eram atât de stresată, de copleșită și de epuizată, încât, deși așteptasem atât de mult să ni-l dea în sfârșit acasă, acum nu mă putea bucura efectiv de el.

Îmi amintesc și mai bine cât de stresată am fost atunci când ni l-au dat din spital, pe drumul de 2 ore. Întrucât Filip a stat la terapie intensivă, nouă nu ne-au arătat deloc cum i se face baie, cum i se schimbă un scutec, și, în general, nimic din îngrijirea unui nou născut. Așadar, cum a început să plângă, în mașină, deja am început să mă stresez. Deși l-am potolit cât de cât pe toată durata drumului, pe ultima sută de metri a început să urle ca din gură de șarpe, lucru care evident că m-a speriat. Ne-am gândit că trebuie schimbat de scutec, și cum am ajuns acasă, am schimbat amândoi primul scutec, cu foarte mare stângăcie, fiind prima oară când făceam asta amândoi.

Prima săptămână cu bebelușul a decurs exact în același ritm – a fost o perioadă cruntă de nesomn, cu urlat ( nu plâns, ci urlat, am zis bine) și ziua, și noaptea, și noi mega-stresați, că nu știam de ce urlă. Oare îi era foame ? Era ud ? Nedormit ? Îl durea ceva ? Ce nu știam noi atunci era că Filip oricum are un plâns ca un răget de leu, la care acum nu ne mai impacientăm. Ceea ce îmi dau seama acum este și că sigur îi transmiteam starea de stres și agitație, de plângea așa mult.

Nu știam nici cât de des să îi dau să mănânce, încercam să îl pun des la sân, ca să mă asigur că nu îi e foame, și ca să încep alăptatul, dar mi-a fost mult mai greu decât i-ar fi unei proaspete mămici în mod normal, având în vedere startul dezastruos în alăptare : faptul că Filip a stat la terapie intensivă o săptămână întreagă, timp în care nu a primit decât biberon, eu nu avusesem voie nici măcar să îl iau în brațe, darămite să îl alăptez. Pe lângă stresul de a face trecerea de la biberon la sân, mă mai luptam și cu faptul că, așa cum mă avertizaseră medicii, nașterea dificilă îl făcuseră pe bebe să îi fie mult mai greu să sugă la sân, el fiind încă lipsit de vlagă.

Așa că, pe lângă încercările stângace de a-l alăpta, pierdeam mult timp și să mă mulg și să spăl și sterilizez pompa de muls/ biberoanele, măcar dacă tot îi dădeam din biberon, să fie lapte matern, nu praf. Însă, fiind și eu la început, cu instalarea lactației, nu aveam lapte suficient, așa că trebuia să completez cu lapte praf, lucru care mă frustra de fiecare dată.

Prima băiță a fost un alt motiv de stres și frustrare , Filip urlând cât l-au ținut plămânii . Ceea ce, din nou , nu știam atunci, era că nu era vorba de stângăcia noastră, băiatul nostru fiind și acum, la două luni, la fel de speriat de apă ca la început.

Îmi amintesc, apropo de plâns, că a doua noapte plângea atât de tare, și de atât de mult timp, încât, pe la vreo 3 noaptea, mă gândeam să mă duc cu el la spital, numai pentru că mă gândeam că acolo personalul medical sigur știe mai bine decât noi să îl liniștească, nu din alt motiv (deoarece bănuiam că de dureri de burtă era vorba ) 😀 .

Alăptatul, mulsul, spălatul și sterilizatul biberoanelor, schimbatul scutecelor de vreo 8-10 ori pe zi, băița, legănatul, adormitul și alinatul când plângea, de abia îmi mai lăsau timp să îmi fac ceaiul de lactație, să fac duș și să mănânc, și astea într-o mare fugă. Habar nu aveam pe unde treceau zilele, dar în același timp, ajusesem să număr zilele ca pe o victorie : ,, Am supraviețuit o zi cu bebe. Două zile. Trei zile. ” Zilele au devenit o săptămână. Săptămâna s-a transformat în săptămâni, și săptămânile într-o lună. În câteva zile, iată, împlinim 2 luni de când suntem împreună.

Și da, a devenit din ce în ce mai ușor și mai bine în timpul ăsta. Asta nu înseamnă că e ușor, înseamnă 1. că ne-am învățat, și noi cu bebe, și el cu noi, și 2. că mai greu de atâta oricum nu avea cum să fie, deci trendul nu putea fi decât descrescător 🙂 .

Am vrut neapărat să scriu această postare, una sinceră, așa cum v-am obișnuit, despre cum e cu adevărat prima lună cu copilul, deoarece, de cele mai multe ori, pe proaspeții părinți, oricât ar fi de maturi, tot nepregătiți îi prinde, și asta mai ales din cauza așteptărilor nerealiste. Vedem, pe Facebook, pe Instagram, în reclame, în filme, numai bebeluși zâmbitori, numai poze drăguțe cu ,, iubirea noastră ” , dar nimeni nu vorbește despre cât de greu este.

Pe mine m-a tot întrebat lumea la început de ce nu puneam nici o poză cu bebe pe social media, să îl vadă și cunoscuții. Un motiv este că n-am vrut să devin genul ăla de mamă care nu mai contenește cu pozele cu copilul, dar principalul motiv a fost simplu : nu mi-a ars, oameni buni. Mi s-ar fi părut o ipocrizie să postez portrete de familie fericită, când de fapt stresul era cât casa, și am realizat mai ales că poate aveam niște viitori părinți printre prieteni cărora le-aș fi contribuit și eu la conturarea așteptărilor nerealiste despre perioada de după ce apare un copil. Am început să pun poze când chiar a început să fie bine.

Pentru că asta e esențialul  : devine mai ușor, cu timpul.

Și merită totul atunci când bebelușul îți zâmbește pentru prima dată!