Ce fericire pe papilele mele gustative, să mă prindă Crăciunul însărcinată în 6 luni! Bineînţeles că mi-am propus să fiu moderată. Bineînţeles că am eşuat lamentabil! Problema e că sunt totuşi la jumătatea sărbătorilor de iarnă, mai este şi Revelionul de trecut…Dar după, săptămâna viitoare, încep o cură detox de 3 zile, de la Juice it. 3 zile, voi bea numai sucuri proaspete de fructe şi legume, şi voi mânca supe (da, am întrebat doctorul înainte, a fost de acord ). Trebuie să compensez cumva cele DOUĂ torturi din care m-am infruptat de Crăciun, şi ouăle umplute din care am gustat (dar vă las aici o poză cu ele – cum să le rezişti ?! )

În toată frenezia asta a bunătăţilor de Sărbători, o pornire care nu poate fi decât sadică m-a făcut să mă urc pe cântar chiar în ziua de Crăciun, nici măcar dimineaţa, pe stomacul gol, ci fix seara. Bilanţul ? 7,5 kg în plus faţă de înainte de sarcină. Ce să spun, nu e rău, în continuare sunt în graficul normal cu creşterea în greutate, şi nu văd kilogramele în plus în alte locuri în afară de sâni şi burtă…

Dar burta, în schimb, a crescut considerabil. Mi s-a spus nu o dată zilele astea de către alte mame, că ele atât aveau burta la 9 luni. Măcar nu am făcut încă vergeturi pe burtă (că pe sâni, care mi s-au dublat, am făcut). Aveam o singură rochie care mă mai încăpea pe burtă acum o lună, pentru Revelion, şi astăzi, când am probat-o, am constatat că nici asta nu îmi mai vine.  Noroc cu mama, care mi-a împrumutat o rochie de-a ei, şi care m-a consolat candid că ,,Şi ea tot o rochie de grase îşi va lua ” 😀

Fiind venită în ţară, în concediu, de sărbători, mi-am mai luat nişte cărţi de creştere a copilului – un ghid de alăptat, unul pentru somnul liniştit al copiilor, şi celebra Mama şi copilul, a familiei Căpraru. Am şi primit o groază de hăinuţe şi lucruri utile cadou pentru Filip, de la cumnata mea, rămase mici băieţelului ei de 1 an jumate.

Am avut şi un moment de sperietură săptămâna trecută, când am căzut pe gheaţă. A fost o căzătură foarte uşoară, m-am ridicat imediat, şi culmea, nu m-am zdruncinat absolut deloc, probabil şi pentru că, instinctual, am pus cotul înainte, şi am venit în el, atenuând şocul ( nu m-aş fi aşteptat să ajungă să îmi folosească tehnicile de la ski în timpul sarcinii! ). Dar în ziua respectivă mi s-a părut că nu se mai prea mişca bebelul, şi îmi făceam tot felul de idei…Dar nu s-a întâmplat nimic, după o zi, a revenit la loviturile lui normale.

Deh, asta înseamnă să te prindă toată iarna însărcinată …

Sărbători frumoase să aveţi în continuare!

 

Vă mărturisesc sincer : după doar două cărţi de parenting, simt că mi-a ajuns cu lecturile de genul. M-am săturat de portretizarea unor situaţii ideale, care n-au nimic a face cu realitatea, precum şi de premiza cum că, dacă i-am făcut o dată vreo observaţie copilului, ,,neconformă cu principiile parentingului ” , am marcat copilul pe viaţă, gata. Credeţi că exagerez ? Hai să vă dau exemple din ,,biblia parentingului modern ” .

Cartea lui Alfie Kohn a venit ca o revelaţie în domeniul său, punând sub semnul întrebării aproape toate modurile mai tradiţionale în care părinţii îşi cresc copiii.

Autorul porneşte de la distincţia dintre a-i iubi pe copii pentru ceea ce fac, versus a-i iubi pentru ceea ce sunt.

Primul tip de iubire este condiţionată, şi anume copiii trebuie să o câştige comportându-se aşa cum credem noi de cuviinţă, sau ridicându-se la înălţimea standardelor noastre.

Al doilea tip de iubire este necondiţionată : nu depinde de comportamentul copiilor, de succesul lor, de cât de cuviincioşi sunt sau orice altceva. Ideea de bază a cărţii este, prin urmare, aceasta : copiii nu ar trebui să fie nevoiţi să ne câştige aprobarea. Noi, părinţii, ar trebui să îi iubim ,,pentru nici un motiv anume ” . Copiii au nevoie să fie iubiţi pentru ceea ce sunt, aşa cum sunt. Când se întâmplă asta, ei se acceptă pe ei înşişi drept oameni buni, chiar şi în momentele când o dau în bară. Iar când această nevoie este împlinită, ei sunt mai liberi să accepte şi să ajute alţi oameni, nu doar pe sine. Pe scurt, iubirea necondiţionată este ceea ce au nevoie copiii pentru a se dezvolta armonios.

Prima jumătate a cărţii este consacrată practicilor tradiţionale de creştere a copiilor, care se bazează pe două acţiuni din partea părinţilor : recompensele şi pedepsele. Alfie Kohn ajunge să demonizeze aceste două atitudini, aducând în favoarea sa o mulţime de argumente.

Acesta spune că recompensele sunt ineficiente în îmbunătăţirea calităţii muncii sau a procesului de învăţare. Tipul de motivaţie generat de recompense are ca efect reducerea motivaţiei pe care ne dorim să o aibă copiii : un interes real, care să continue şi după ce nu mai există recompense. Copiii nu mai sunt dispuşi să îşi asume riscuri – o condiţie necesară creativităţii – odată ce încep să se gândească la cum să primească în continuare comentarii pozitive. Argumentul mi se pare logic şi de bun simţ, însă ,, Parenting necondiţionat ” şi-a pierdut credibilitatea în faţa mea pentru că 1) a dus lucrurile mult mai departe de atât şi 2) a făcut asta prezentând doar argumentele autorului, nu şi contra-argumente, ceea ce nu constituie o analiză cu adevărat credibilă.

Spun că a dus lucrurile prea departe pentru că blamează absolut orice formă de recompensă. Conform autorului, nu numai că nu ar trebui să recompensăm copilul material, cu buline, steluţe etc, dar nici măcar nu trebuie să îl lăudăm, trebuie să ne abţinem să îi spunem ,, bravo ” , pentru a nu-l face dependent de laude, şi pentru că îi stricăm caracterul. Există chiar şi un întreg tabel despre cum să NU îţi lauzi copilul :

Pe aceleaşi considerente, autorul blamează şi notele de la şcoală, pentru că sunt tot o condiţionare a copilului, una ineficientă şi care îl face să fie de mic obsedat de succes. Deşi continuă tirada împotriva notelor un întreg capitol, nu am citit o dată cam care ar fi alternativa care să îi departajeze pe elevi la admiterea în sistemul de învăţământ superior, sau măcar un singur contra-argument, cum ar fi că notele reprezintă o motivaţie pentru copil, nu neapărat cea mai potrivită, dar tot motivaţie se cheamă. Mie genul ăsta de argumentare, doar dintr-o singură perspectivă, îmi miroase a manipulare.

Alfie Kohn duce lucrurile mai departe, exemplificând şi prin sporturile de competiţie (cum ar fi tenisul ), care, la fel, nu sunt bune pentru copii : ,, Poate o parte din problemă ţine şi de tenis în sine, şi de alte sporturi. Aşa cum sunt moduri mai bune decât notele pentru a comunica performanţele şcolare ale copiilor, cred că există moduri mai potrivite pentru copii de a se distra (de a face mişcare şi deprinde abilităţi fizice) decât jucând jocuri în care o persoană poate avea succes numai dacă altcineva pierde.  ” 

Nu am nimic contra abordărilor alternative, dar la un moment dat, mi-a părut că pur şi simplu autorul voia să contrazică absolut totul, doar de dragul de a o face, iar atunci când o face  prezentând doar argumentele care îi convin lui, îmi pare rău, dar nu m-a convins deloc.

Însă lipsurile cărţii nu înseamnă că practicile lui nu au fost larg abordare de către noua generaţie de părinţi. Chiar astăzi citeam, pe un blog de parenting cunoscut la noi în ţară, cât de indignată era autoarea că, la serbarea de Crăciun, Moş Crăciun i-a întrebat pe copii dacă au fost cuminţi şi au ascultat de părinţi, înainte să le dea cadourile. Şi că ,,Ceva trebuie să se schimbe la atitudinea asta, nu se mai poate  “. De ce ? Pentru că le transmitea copiilor mesajul că primirea cadourilor este condiţionată de comportament, şi că cei mici ar trebui să ştie că sunt iubiţi necondiţionat. Cu alte cuvinte, aici am ajuns. Să îl tragem de urechi pe Moş Crăciun, pentru că uite ce i-a întrebat pe copii. Gata, le-a afectat stima de sine cu întrebarea asta!

Fix asta se întâmplă când ducem lucrurile prea departe, când vrem prea mult ,,political correctness “ . Pentru care, apropo, îmi vine în minte o altă întâmplare, culmea, tot cu Moş Crăciun, în care o firmă Australiană care închiriază Moşi la evenimente (da, da, aţi citit bine! uitaţi aici ştirea! ) a interzis Moşilor să mai spună          ,, Ho,ho,ho! “, deoarece se aseamănă prea mult cu termenul ,,prostituată “, din jargonul american. Întrebarea mea este, unde se termină grija pentru copii, şi unde începe ridicolul, în toată situaţia asta ? Şi cum putem facem să nu cădem în această capcană ?

Până una-alta, cred că mă întorc la beletristică.

 

 

Se pare că trupuşorul meu suportă foarte bine şi uşor sarcina : nu doar că totul decurge normal, dar şi eu mă simt foarte bine, nu am multe din problemele cu care se confruntă femeile pe perioada gravidităţii.

Bineînţeles, am şi eu dificultăţile mele : dureri de spate, şi arsuri pe piept, ambele din plin. În ceea ce priveşte arsurile, am avut momente în care am crezut că, dacă am reuşit să scap de primul trimestru fără să vomez o dată, în al doilea nu mai scap. Cum mâncam orice fel de mâncare care nu era făcută de casă, sau măcar sănătoasă, gata. Norocul meu că pot lua Rennie, e unul din puţinele medicamente permise în sarcină.

Cât despre durerile de spate, cumulate cu burta din ce în ce mai mare, am momente când nu pot să mă aplec, întorc, sau nu mai ştiu cum să stau, să îmi fie bine. I-am spus asta obstetricianului şi a ridicat din umeri, mulţumesc frumos.

Am fost ieri la consultaţie la el, şi totul este în regulă, copilul are 600 grame, stă deja cu capul în jos, colul e închis, totul e OK. Săptămâna asta se fac două luni şi de la ultima consultaţie cu endocrinologul, aşa că mă voi duce din nou la analize şi apoi la consult, să vedem dacă mă menţine pe aceeaşi doză de Euthyrox. În afară de asta, mai iau Natalvit, supliment pentru mamă şi făt, zilnic. Mi-era teamă să nu îmi mărească pofta de mâncare, dar nu. Am avut momente când mâncam la o masă mai mult decât soţul meu, dar astea sunt totuşi excepţii, în rest, mănânc la fel ca înainte. M-am mai îngrăşat jumătate de kilogram, am un surplus de 6 acum.

Tenul arată excelent, este luminos şi curat, şi, în sfârşit, nici părul nu mai cade ca înainte . Pe de altă pare, cred că am crescut cu jumătate de număr la picior, moment foarte trist, care marchează separarea definitivă dintre mine şi colecţia impresionantă de pantofi a mamei : salut, stiletto în toate culorile şi combinaţiile imposibile! Partea bună, măcar, e că nu voi mai fi calul ei de bătaie, care îi purta pantofii noi, atunci când voia să i se lase repede (un preţ totuşi mic de plătit, având în vedere ce acces exclusivist aveam la colecţia ei privată) 😀

Cea mai importantă schimbare în trimestrul doi însă pentru mine a fost nivelul energiei : pentru prima oară în muuulţi ani, pot spune şi eu că da, măi, sunt în formă. Dar nu vă gândiţi că în formă, la modul că nu ştiu ce să fac mai întâi, pentru că eu m-am născut obosită. Mă refer la faptul că pur şi simplu nu mă mai simt obosită deloc de-a lungul zilei, ba chiar – şoc! – în unele zile nici nu simt nevoia să beau cafea!

Şi băiatul meu e energic : a trecut de la stadiul de balerin, la cel de fotbalist, cu mişcările. Devine din ce în mai puternic, deja este evident şi la exterior de cele mai multe ori, când mişcă, motiv pentru care de multe ori pur şi simplu stau şi mă uit la burtică de parcă aş fi la film . Îmi place să îl văd că reacţionează clar atunci când aude vocea tatălui lui, atunci când Laur vorbeşte mai mult şi neîntrerupt cu mine !

 

 

,,Nu țipi la o floare care nu crește frumos, o uzi.”

,, Dăm copiilor rădăcini pentru ca mai târziu să își poată deschide aripile. “

Îmi amintesc, acum vreo câțiva ani, prima dată când am văzut o abordare altfel în relația cu copilul, care mi s-a părut ,,Wow” . Se întâmpla la cumnata mea, cu fetița ei, atunci când aceasta din urmă începea să țipe, sau să plângă fără motiv. Moment în care cumnata mea, în loc să se enerveze, să ridice și ea tonul sau mai știu eu ce, se lăsa în jos la nivelul fetiței, eventual o lua în brațe, și începea să îi explice ce se întâmplă : ,,Înțeleg că te simți furioasă pentru că X . Este normal. Dar eu sunt aici să te ajut, și te iubesc oricum. ” Moment în care gata, fata se calma. M-am uitat lung atunci. Nu mai văzusem niciodată o așa abordare (nici până în ziua de astăzi nu am mai văzut-o la vreun alt părinte), dar mi se părea genială, și mă întrebam unde a învățat-o. Am aflat acum unde. Fix în cartea de care urmează să vă vorbesc!

,,Părinţi liniştiţi, copii fericiţi “ , de Dr. Laura Markham, psiholog clinician, este una din cele mai cunoscute cărți de parenting, în parte și prin prisma abordării diferite pe care o propune. Cele mai multe cărți pentru părinți se concentrează pe modificarea comportamentului copilului . Acestă carte, în schimb, pune accentul pe cum, pentru a crește copii într-un mod armonios, trebuie în primul rând să ne schimbăm noi, adulții, în primul rând prin a învăța cum să ne reglăm și gestionăm propriile emoții.

Cartea se învârte în jurul a trei idei principale, de ghidaj :

1. Reglarea emoțiilor

Laura Markham pleacă de la idea că parenting nu înseamnă ce face copilul, ci modul în care vom reacționa noi. Mai mult, în mare parte, parentingul nu se întâmplă între părinte și copil, ci în interiorul părintelui. Propria reglare emoțională ne permite să tratăm oamenii din viața noastră, printre care și oamenii mai mici, cu respect, calm și responsabilitate. Doar așa ajung copiii să fie echilibrați emoțional, responsabili și respectuoși.

Adesea, copiii ajung să fie foarte supărați din cauza lipsei lor de experiență, și a imaturității cognitive. Capacitatea noastră de a ne păstra calmul atunci când copiii sunt supărați este ceea ce îi va ajuta să își dezvolte conexiunile neuronale necesare pentru a se liniști.

2. Conectarea

Copiii au nevoie să se simtă profund conectați cu părinții lor, pentru că altfel nu se simt în siguranță, iar mintea nu le poate funcționa pentru a regla emoțiile și a accepta îndrumarea parentală.

Cultivarea unei conectări emoționale cu copilul produce o schimbare reală și de durată. Când această legătură vitală este stabilită, nu mai e nevoie ca părinții să apeleze la cicăleli, amenințări, insistențe, recompense sau chiar pedepse.

      3.  Îndrumare, nu control

Oamenii mai mici se revoltă și ei împotriva forței și controlului, la fel ca oamenii mari. Din fericire, sunt întotdeauna receptivi în fața influenței noastre, atâta vreme cât ne respectă și se simt conectați cu noi. Copiii grozavi se dezvoltă prin îndrumare, gestionarea emoțiilor, a comportamentului și dezvoltarea măiestriei, nu prin control, care aduce obediență de moment.

Autoarea propune în cartea sa nenumărate tehnici pentru a aplica aceste idei, venind în sprijinul părinților cu un ghid util și actual.

Ce nu mi-a plăcut la carte

Am citit cum capcana în care cad majoritatea cărților de parenting, idealizarea excesivă a realității, este greu de evitat. Cartea de față nu face excepție, am avut suficiente momente în care, citind simulări de situații pe care autoarea le vede posibile în realitate, m-am întrebat, ,,Hai, pe bune ?!”.

Vă dau un exemplu. Autoarea vorbește despre situația în care copilul aruncă cu bolul de cereale pe jos. Vă redau continuarea a cum crede ea că ar trebui să ne purtăm ca părinți : ,,Primul pas pe care trebuie să îl faci întotdeauna este către reconectare. Exagerează-ți supărarea : ,,Ce-au pățit cerealele ?!! O, NU! Este îngrozitor! Vino încoace, distrugătorule de cereale ce ești! Vino să îți arăt ce pățesc cei care aruncă cereale pe jos!” Ridică-l în brațe, urcă-l în spatele tău și aleargă așa cu el în jurul camerei. Apoi oprește-te lângă cereale și sărută-l de zece ori pe burtică. ” Ei bine, să îmi arătați mie părintele care fix asta face când copilul aruncă bolul de cereale. Nu degeaba îmi spunea prietena mea, când mi-a recomandat cartea, că teoria ca teoria, dar practica ne omoară.

Al doilea aspect care m-a deranjat la carte a fost observarea câtorva greșeli gramaticale grave, greșeli omenești de altfel în prima instanță, făcute la traducere, dar fix de asta avem editori și corectori ale cărților, care să parcurgă lectura atent înainte de a pleca la tipar, altfel, îi știrbesc din credibilitate, atunci când cititorul observă că este o carte care îi spune ce să facă, dar în care nu se face acordul subiectului cu predicatul.

Și nu în ultimul rând, cel puțin pentru mine, a fost genul de carte greu de citit. Poate pentru că a fost prima carte de acest gen, de parenting, citită, poate și pentru că nu mi s-a părut suficient de antrenantă, ci prea ipotetică . Însă simt că a meritat efortul crescut din partea mea, față de o lectură de-a mea obișnuită, fiind plină de idei noi pentru mine, și oferind o abordare argumentată și cu care am rezonat despre creșterea copiilor.