Am intrat în etapa grea a sarcinii, şi la propriu, şi la figurat. Am început dintr-o dată să reţin multă apă, astfel încât  nici degetele nu le mai pot îndoi cum trebuie. De dimineaţă, mi-am pus verigheta pe deget, şi 3 ore mai târziu, am avut surpriza să constat că nu o mai pot scoate deloc. Retenţia de apă s-ar putea să aibă de-a face şi cu tratamentul pe care l-am început împotriva refluxului gastric, de care v-am povestit aici , primul efect advers fiind chiar ăsta.

Însă, oricum, se vede şi pe cântar, dintr-o dată m-am trezit la 9 kilograme în plus…Şi, după ziua de azi, cred că sar direct la 10.

În dimineaţa asta m-am dus să fac analiza de diabet gestaţional , specifică trimestrului 3 de sarcină, care aici ( şi cam în orice altă ţară în afară de România, din câte ştiu ), este obligatorie. A fost cea mai nesuferită analiză pe care am făcut-o vreodată!

Mă avertizase şi doctorul, şi încă o cunoştinţă care a trecut prin asta, că este foarte neplăcută, dar tot a fost mai rău decât mă aşteptam. Problema este faptul că trebuie să bei pe stomacul gol o băutură foarte dulce, care conţine 75 g de glucoză (!!!), amestecată cu puţină  apă. E enorm, nu realizezi ce mult este până nu vezi, efectiv, cât zahăr bei :

Şi trebuie băut în 5-10 minute paharul, nu te lălăi cu el. Însă dacă ţi se pare că asta a fost greu, realizezi că greul vine din starea de după ! Asistentele îmi tot spuneau că atunci când mă simt rău, să le bat la uşă. Eu le tot ziceam ,,Vreţi să spuneţi DACĂ mă simt rău!” . ,, Nu, nu, CÂND vă simţiţi rău. ” . Rău am cam început să mă simt imediat. Simţeam că dacă mă mişc chiar şi un centimetru stânga-dreapta, voi vomita. Norocul meu este că am o toleranţă incredibilă de mare la stări de greaţă ( a se citi : nu vomez niciodată. Nici măcar în sarcină nu mi s-a întâmplat. ) Dar restul oamenilor habar nu am cum scapă, că nici eu n-am mai avut mult astăzi.

Am început să îmi revin treptat de-a lungul celor 2 ore cât am aşteptat, pentru că al doilea aspect neplăcut al analizei este că pierzi jumate de zi cu ea : ţi se ia sânge o dată înainte să bei glucoza (două fiole din venă, plus din deget – se şi vede în poză că este bandajat ), apoi ţi se mai recoltează o fiolă la o oră după, pentru a măsura fluctuaţia zahărului în sânge, şi încă o fiolă peste o oră!

Eu deja eram speriată numai la calculul simplu că s-ar putea să mă înţepe de 8 ori, pentru că nu mi se văd venele bine, aşa că de multe ori la analize mi se întâmplă să mă înţepe de două sau chiar 3 ori pentru o recoltare. Dar Bunuţul a ţinut azi cu mine, şi mi-a dat parte de o asistentă care a nimerit mereu din prima, lucru care iar mi-a confirmat că nu sunt doar eu de vină, mai e vorba şi de competenţa personalului.

Într-o altă ordine de idei…sunt într-o perioadă de graţie de o săptămână în care sunt singură acasă, că bărbatul e plecat la ski. Îmi pare rău că nu pot skia anul ăsta, mai ales că Facebook ţine să îmi reaminească zilnic cum anul trecut, fix în  aceeaşi săptămână, călăream munţii. Dar ce nu fac eu de dragul lui Filip!

Am început totuşi să mă duc la înot, timp de astea două săptămâni, până mă întorc definitiv în ţară, pentru că oricum e singurul sport pe care îl mai pot face, la ce echilibru precar am acum. Şi cred şi eu, e lesne de observat din poză că s-a schimbat centrul de greutate :

În ciuda acestui fapt însă, inexplicabil, de vreo două săptămâni m-au lăsat durerile de spate. De tot! Şi, combinat cu faptul că nu mai am arsuri deloc acum, că iau tratament…Nu mă plâng!

PS. Aş fi curioasă, şi-a mai făcut cineva analiza aceasta de diabet gestaţional, şi dacă da, cum aţi suportat-o ?

 

Săptămâna trecută, atunci când aşteptam atât de stresată rezultatul biopsiei, mi-am spus că, dacă rezulatul este unul bun, am terminat cu grijile inutile : vreau să mă bucur de timpul rămas până nasc, în care să fac numai ceea ce îmi place mai mult : să citesc, să scriu, şi să pregătesc totul pentru după venirea lui Filip pe lume.

Zis şi făcut! Am intrat într-o perioadă de dolce far niente imediat după ziua aflării rezultatului, mai ales că asta a coincis la serviciu şi cu finalul unei perioade mai aglomerate, după care ştiu din experienţă că o vreme o să avem volum foarte scăzut de muncă.

Şi slavă Domnului pentru asta, că iar sunt terminată de somn, ca în primul trimestru. Dacă în timpul săptămânii mă trezesc la 7 pentru serviciu, în weekend am dormit şi câte 11 ore neîntrerupte, noaptea (Vorba vine, neîntrerupte. Întrerupte de fapt de nşpe drumuri la toaletă, dar ce vreau să zic este că altfel aş dormi neîntoarsă. ) Îmi trebuiesc măcar 9 ore de somn pe noapte, ca să pot să funcţionez şi eu ca un om normal. Dacă nu le dorm…păţesc ca săptămâna asta. Am avut două seri în care am dormit DOAR 8 ore. După cea de-a doua, aflându-mă la birou, după prânz m-a luat dintr-o dată un somn, de trebuia să mă culc ACUM. Varianta cafelei era exclusă, că îmi băusem deja porţia pe ziua respectivă, de dimineaţă. Noroc cu Camera de relaxare! Cred că v-am mai spus de ea, avem la serviciu o cameră cu câteva paturi, fiecare acoperit de paravane, în intimitatea lui, unde te poţi odihni. Nu o mai folosisem de astă vară, din primul trimestru, şi chiar şi atunci, o folosisem cu decenţă, pentru câte un power nap de juma’ de oră. Nu şi acum. M-am pus în una din poziţiile mele limitate de somn, pe o parte. Sunt convinsă că am adormit instant. M-a trezit telefonul vibrând, după o oră şi un sfert … Eu eram exact în aceeaşi poziţie în care mă culcasem, ba nici nu puteam să mă mişc, aveam tot corpul amorţit, nemişcându-l deloc mai bine de o oră! Simţeam cum mi se ciufulise tot părul, şi reuşise chiar şi rujul să plece de la locul lui! Mi-era o ruşine să ies de acolo, de nu mai puteam! Făcusem eu calculul că toaleta nu este foarte departe de cameră, ca să fac în aşa fel încât să arăt din nou a om decent, dar ce să vezi : drumul ăla scurt până la toaletă trece fix prin faţa unei săli de şedinţe din sticlă, plină ochi la vremea aia de manageri de la Zurich! Norocul meu că rujul scurs era pe partea cealaltă a feţei 😀 Deja mă vedeam dându-le explicaţii : ,,Ce vreţi, nu vedeţi CÂT DE ÎNSĂRCINATĂ sunt ? ” Din fericire, mai am doar două săptămâni de lucru, şi intru în concediu maternal, la începutul lunii a 8-a.

Dacă asta cu somnul nu e aşa supărătoare, un simptom care îmi dă bătăi de cap din ce în ce mai mari este refluxul gastric. Ştiu că aproape nici o însărcinată nu scapă de arsuri, dar la mine a ajuns aproape insuportabil : numai dacă pun gura pe ceva foietaj, sau mâncare mai procesată, am arsuri atât de puternice, încât simt că voi voma în secunda doi. Cel mai rău este când mă pun seara în pat, la orizontală. Este cunoscut faptul că trebuie stat pe partea stângă, pentru a ajuta sucurile gastrice, şi o simt pe pielea mea, că imediat cum mă întorc pe dreapta, mă apucă. Aşa că ori dorm prost ( arătaţi-mi mie omul care reuşeşte să doarmă nemişcat într-o singură poziţie toată noaptea…), ori iau Rennie.

Dar cum nu vreau să abuzez de Rennie, i-am spus doctorului, la vizita de la începutul lunii, de arsuri. Mi-a prescris un tratament pe care să îl iau două săptămâni, care să amelioreze simptomele. L-am cumpărat de atunci, dar am zis că până nu îmi ajunge până în gât (pun intended 🙂 ), nu mă apuc de tratament. Azi m-am apucat!

 

Ştiind că stările mele afectează copilul, am încercat până acum, şi am reuşit, în cea mai mare măsură, să am o stare de spirit pozitivă şi calmă în timpul sarcinii. Sigur, a fost anxietatea de la început, în primul rând până am văzut că sarcina evoluează bine, apoi până am aflat că bebe e sănătos, dar, în afară de asta, chiar eram mândră că iată, două treimi din sarcină, am fost exact în starea de spirit pe care voiam să i-o transmit lui Filip.

Până săptămâna trecută, când am avut parte de o perioadă plină de stres şi emoţii. De ce ? M-am trezit, însărcinată în luna a 7-a, suspectă de cancer de piele.

Totul a pornit de la o aluniţă formată pe decolteu vara trecută, care, până acum, a tot încercat să se formeze, dar nu reuşea. Făcea coajă, se transforma în culoare neagră, dar apoi coaja se rupea şi cădea, frecându-se de haine, moment în care o lua de la capăt. Ştiam că nu e un semn OK, mai ales că o dată sau de două ori a şi curs sânge din ea. Şi totuşi, mi se părea penibil să merg la dermatolog pentru O ALUNIŢĂ.

Dar până la urmă am făcut programarea, pentru săptămâna trecută. Între timp, începând să folosesc Bio oil, care este şi pentru cicatrizare, nu doar pentru vergeturi, din vacanţa de Crăciun am început să îmi dau şi pe aluniţă. Şi surpriză : după doar 2 săptămâni de aplicare, aproape că se vindecase. Începuse să se cicatrizeze de tot.

Aşa că joia trecută, când aveam programarea, nici nu mai îmi venea să mă duc, pentru o aluniţă care părea aproape vindecată. Totuşi, am zis să nu pierd timpul doctorei, dacă tot făcusem programarea.

După ce s-a uitat cu lupa la ea, doctora mi-a zis imediat, ,, Facem biopsie . ” Şocul a fost cu atât mai mare cu cât eu stăteam foarte liniştită . Am făcut ochii mari la ea şi am întrebat-o de ce, ea totuşi cum o vede ? Şi atunci a venit palma peste faţă, când mi-a spus că la cum o vede, şansele sunt de 50 – 50 % să fie carcinom, pentru că ,,formaţiunea” nu prezenta semne nici de malign, dar nici de beningn. Aşa că iată-mă ieşind din cabinet cu o foaie de trimitere la biopsie pe care scria clar ,, Suspect bazalioma” . Nici măcar nu ştiu cum i se spune în română, trimiterea respectivă fiind în slovacă, dar în engleză corespondentul este ,,basal cell cancer”, adică nu melanomul agresiv, ci o formă care nu prea se extinde, şi aproape niciodată nu metastazează, este complet tratabil. Dar ce mai conta ? Era ,,cuvântul cu C”, iar eu eram suspectă.

A început panica şi stresul. Dintr-o dată, cât aşteptam să treacă cele 3 săptămâni rămase, până mă întorc în România, mi se părea că timpul începe să funcţioneze total în defavoarea mea. Trebuia să îmi fac programare la biopsie, să iasă rezultatul ( în 2 săptămâni de abia!), şi apoi să mai fac o programare la doctor, să vedem ce e de făcut, în funcţie de rezultat.

Vineri la ora 7:00 dimineaţa, când începea programul la spitalul de oncologie unde trebuia să fac biopsia, am sunat să mă programez. Am zis totuşi să încerc să îi întreb dacă nu mă puteau primi chiar în ziua respectivă, şi supriză, puteau. Am sărit imediat într-un Uber, şi în 30 de minute iată-mă la intrarea în spital…Mai derutată ca niciodată. În viaţa mea n-am văzut un spital mai mare. Avea corpuri numerotate de la A la K, fiecare corp reprezentând o clădire separată. Dă-i şi întreabă în slovaca mea de baltă ce trebuie făcut. În primul rând trebuia să mă aşez la o coadă (Cum altfel ? Ce ar fi spitalele fără cozi ?) să mă înregistreze. Explică în slovacă, atunci când mi-a venit rândul, de ce sunt aici…M-au înţeles, aşa că iată-mă ,,îmbogăţită” cu card de pacient la un spital de oncologie. Mă uitam lung la el, şi iar mi se părea că e un vis urât, la fel ca înainte cu o zi, când mă uitam la foaia de trimitere.

Apoi încearcă să găseşti secţia de citologie, ce îmi trebuia mie. Am mers câteva sute de metri bune, până am ajuns la clădirea respectivă, după ce am cerut şi am primit indicaţii ubicue, PLUS în slovacă, să nu uităm. Între timp, am trecut pe lângă cozi peste cozi de oameni care îşi aşteptau rândul la chimioterapie sau radioterapie. Casual friday ? Not so much.

Ajung la cabinetul care îmi trebuia, şi surpriză : nimeni la coadă. M-a preluat doctora imediat, mi-a prelevat probe (nu a fost chiar aşa dureros), şi i-am explicat în slovacă faptul că sunt însărcinată, şi că plec din ţară, în concediu de maternitate, curând, dacă nu poate urgenta rezultatul biopsiei. A fost extrem de înţelegătoare, mi-a spus că mă va ajuta, să revin chiar marţi, cu alte cuvinte doar 4 zile de aşteptat, după rezultat. Nu mi-a luat nimic în plus, deşi eu aveam cash pregătit pentru ,,urgenţă”. Ce să zic, am rămas chiar plăcut impresionată de sistemul medical slovac!

Norocul meu că în zilele de aşteptare am avut invitaţi, şi ne-am luat cu una, cu alta, aşa că timpul parcă a trecut mai uşor (deşi, cumva, tot mi s-a părut că a trecut de două ori mai greu decât în mod normal).

A venit şi marţi, moment când iar m-am trezit la prima oră, că nu mai aveam răbdare. L-am luat şi pe Laurenţiu cu mine, măcar să nu mai fiu singură, dacă iar primesc vreo veste proastă. Cred că se citea frica pe faţa mea, că doctora mi-a zis imediat cum m-a văzut ,, Nie e bazalioma! “, adică este benign. M-am simţit dintr-o dată extrem de despovărată.

După aflarea rezultatului, doctorul dermatolog m-a programat chiar a doua zi, să criogenizeze ,,formaţiunea”, să ne asigurăm că nici pe viitor nu se mai dezvoltă nimic de acolo, şi cu asta, a închis cazul.

Unde voiam să ajung cu toate astea, deşi nu e o poveste atât de legată de subiectul sarcinii ?

Am vrut să vă spun un caz real, care mi s-a întâmplat chiar mie, care demonstrează cât de important este, în primul rând să mergem la medic, atunci când ceva nu este în regulă, şi în al doilea rând să ne protejăm de soare.

Vă spun asta cu mersul la doctor pentru că numai eu cunosc cel puţin două cazuri, doar de anul trecut, de cunoştiiţe care au mers la doctor doar când lucrurile se agravaseră, pentru că aşa avem noi, românii, frica de halatul alb în sânge. Pentru unul a fost destul  de târziu, pentru altul, prea târziu. Nu e uşor să te confrunţi cu posibilitatea bolii, dar tare mult mi-ar plăcea să depăşim iraţionalitatea asta care ne stăpâneşte, cum că, dacă ascundem totul sub preş, înseamnă că n-avem nimic. Nu mai bine ori diagnosticăm şi tratăm boala din faşă, ori ne liniştim, având confirmarea că nu avem nimic, mergând din timp la control ?

Şi doi la mână, dacă păţania mea face măcar o persoană,din cele care mă citesc,să se protejeze mai eficient împotriva razelor solare, mă voi bucura şi mai mult că am putut să ajut. Spun asta pentru că eu sunt genul de persoană care nu a fost la solar în viaţa ei, şi care mereu, la plajă, se cremuieşte temeinic din cap până în picioare, şi stă mai mult la umbră. Şi iată că, totuşi, la 27 de ani, a trebuit să îmi fac nici măcar prima, ci a doua biopsie de acest fel (m-a mai bănuit alt dermatolog, cu o altă aluniţă, acum vreo 3 ani ).

Nimeni nu e ferit de boli.  Aveţi grijă de voi!

 

 

 

 

S-a terminat ,,luna de miere” a sarcinii : iată-mă intrată, începând de săptămâna asta, în luna a 7-a, şi implicit trimestrul trei al sarcinii. Aparent, trimestrul trei redevine dificil ca primul, pentru că oboseşti foarte tare, iei mult în greutate, burta creşte foarte mult, şi te împiedică să faci foarte multe, se intensifică insomniile. De fapt nu ştiu de ce zic ,,aparent”, pentru că deja lucrurile ăstea încep să mi se întâmple şi mie.

Singurul capitol unde stau încă relativ bine este cel cu luarea în greutate, cu 7,5 kg în plus, la început de trimestru 3. Totuşi, am impresia că aproape toate s-au pus direct pe burtă, devenită dintr-o dată imensă (de sâni nu mai vorbesc – dar asta nu mă deranjează 🙂 ). Bine, soţul mai are grijă să îmi spună lucruri de tipul ,, Ia uite ce mâini de brutăreasă în formare ai făcut!”, drăguţul de el ! Am început să resimt totuşi kilogramele în plus, mai ales la petrecerile din decembrie, unde n-am mai putut să dansez ca pe vremuri, pentru că am început să mă mişc mai greoi, şi obosesc mai uşor . De Revelion, la ora 3 m-am dus la culcare, pentru că nu mai puteam de somn.

Am început să dorm mai prost, în primul rând pentru că burta m-a obligat să mă restrâng, de la 145875 poziţii înainte, la fix două : pe partea stângă, şi pe partea dreaptă. Cu predilecţie spre una, pentru că lui Filip nu prea îi place partea dreaptă, se agită cum mă pun în poziţia respectivă. Totodată, cum mă pun pe dreapta încep arsurile, care încă mă supără destul de des (de multe ori am impresia că sunt la un pas să vomit) . Şi, ca să fie treaba treabă, trebuie să am şi grijă să dorm cumva perfect perpendicular pe pat, pentru că dacă mă înclin chiar şi puţin, încep durerile de spate. Fun! De drumurile la toaletă, de 2-3 dăţi pe noapte, nu mai spun…

Ieri am fost la doctor, la controlul de 7 luni, şi în continuare totul este în regulă. Bebe are deja 1250 g, adică e mai mare cu două săptămâni, ceea ce a devansat data naşterii de la 11 aprilie la finalul lui martie. Fiind aşa mare, am început să îi resimt mult mai puternic mişcările, şi să îmi dau seama când dă din mâini sau din picioruţe. De obicei, bebelul meu se trezeşte fix o dată cu mine, şi ţine să îmi spună ,,Bună dimiii!” făcându-şi gimnastica de dimineaţă. Azi de dimineaţă, a dat din picioare atât de puternic, că am putut să îmi dau seama exact de dimensiunea piciorului, când presam palma în locul respectiv : este mult mai micuţ decât palma mea ! Ştiam asta, evident, dar una e să o ştii, şi alta să o simţi. De abia aştept să îl pupăcesc până şi în tălpi!

Tocmai ce m-am întors în Slovacia, unde mai stăm fix o lună, până intru în concediu de maternitate, dar deja amândoi suntem cu mintea în viitor. Ne-am găsit apartament în oraşul meu natal, am vorbit deja şi cu  doctora care mă va prelua când mă întorc în ţară, la începutul lunii a 8-a, pentru o primă programare. Nu e ceva obişnuit să schimbi doctorul cu 2 luni înainte de naştere, bineînţeles, dar situaţia o cere, sarcina fiindu-mi monitorizată până acum în Slovacia.

Aşa că am dat drumul la numărătoarea inversă, pentru întoarcerea în ţară!