Nu degeaba se spune că începutul e cel mai greu…După ce prima lună cu Filip mi s-a părut, fără glumă, cea mai grea lună din viața mea, mă așteptam ca începuturile cu doi să fie pe măsură ! Și a fost, bineînțeles, o lună grea, dar, poate pentru că aveam așteptări atât de joase de la ea, nu a fost chiar atât de grea precum îmi imaginam. Provocările au fost, în schimb, diferite de începuturile mele ca mamă de un copil, cu o excepție : alăptatul.

Alăptatul a rămas un motiv de stres și o grea încercare pentru mine și la al doilea copil. După ce am avut o pornire foarte grea prima oară când am alăptat , totuși, după două luni, am ajuns să îl alăptez exclusiv pe Filip . Și l-am tooot alăptat, până la un an și jumătate, de nu mai știam cum să îl înțarc.

Având în vedere că alăptasem atâta, și oprisem alăptatul în urmă cu doar 6 luni, nici nu îmi puneam problema să am probleme cu alăptatul…Mai trecusem doar o dată prin asta, știam clar ce și cum ! Ba chiar, atât de relaxată eram, încât îmi mai propusesem un lucru : să nu mai consider biberonul dracu’ gol în calea alăptării. Soțul și mama mea, știind cât de dificil a fost cu Filip, care sugea numai la sân, și era dependent de mine, mă tot încurajau să îi mai dau câte un biberon lui Ștefi, să nu se dezvețe de biberon, ca Filip. Și în plus de asta, omul din greșeli învață, în îndârjirea mea de a-l alăpta exclusiv pe Filip, de a nu-i da biberoane, îl țineam numai la sân, chiar dacă săracul plângea de foame. Ei bine, mi-am zis, pe Ștefi nu aveam să îl mai țin înfometat!

Problema principală a fost aceeași, în prima lună : nu aveam lapte. Îl puneam des pe bebe la sân, beam ceai de lactație, luam și suplimente de lactație, dar tot nu aveam suficient, îl vedeam cum plânge de foame. ,, Pe el nu o să îl mai înfometez! “, îmi spuneam, și îi făceam un biberon. Și peste câteva ore iar îl vedeam, după ce încercam în fel și chip la sân, că plângea de foame. Și îi făceam încă un biberon. Și încă unul. Nu vă spun cât de repede am ajuns la biberon la fiecare masă, adică circa 6 biberoane pe zi. Extrem de repede. Nu spun, în continuare, că biberonul e dracu’ gol dacă vrei să alăptezi, dar da, e un mare impediment. Fiecare biberon dat e un pas mai departe de alăptare, și greu te mai apropii.

Voi scrie un articol separat despre cum am reușit să îl aduc și pe Ștefi aproape de alăptare exclusivă (la momentul scrierii articolului, bebe face 2 luni, și mai mănâncă doar jumătate de biberon pe zi, nu îmi fac nici o grijă acum), dar vă spun atât, a fost nevoie de eforturi colosale din partea mea, multă ambiție, și mult stres. Așadar, prima lună a fost marcată de stresul alăptării.

Al doilea mare stres a fost dat de recuperarea grea după cezariana de urgență. M-am simțit ca lovită de tren, efectiv, în prima zi după operație. În momentul când m-am dat jos prima dată din pat, am simțit stele verzi de durere, și primul ,, drum “, de circa doi metri, între pat și baie, l-am parcurs cu ceea ce mie mi se păreau eforturi supraomenești, și în vreo zece minute. În primele zile, mă ținea foarte tare operația, de abia reușeam să mă ridic din pat . Făceam totul cu încetinitorul, de abia reușeam să îl iau pe Ștefi din pătuțul lui și să îl alăptez, când mi-l aduceau, altceva nu eram în stare să fac. Și, văzând că eu de abia mă mișc, eram din ce în ce mai stresată de ideea ,, Cum o să am grijă, nu de unul, ci de DOI copii, când eu de abia mă mișc ?? ” . În plus de asta, am avut niște dureri de cap și de coloană groaznice după cezariană, de nu puteam să mă ridic din pat. Ori, cum să vezi de doi copii din pat ?? Eram frustrată și îngrozită. Ce nu știam era că recuperarea după cezariană este una rapidă, însă ți-e greu să vezi mai departe de durerea din prezent. Într-adevăr, mi-a fost greu vreo două săptămâni, dar acum, de exemplu, la două luni după, nu mai am nimic.

Însă marea mea grijă, în prima lună, a fost adaptarea lui Filip la statutul de frate de mare. Că cel mic nu avea nevoie decât de lapte, somn și schimbat, însă pentru cel mare, știam că șocul va fi unul de proporții, și că este esențial cum gestionezi situația în perioada de început, pentru a-i diminua gelozia, a-l ajuta să înțeleagă ce se petrece, și a-l asigura că și el rămâne, în continuare, iubirea lui mama 🙂

La început, Filip a avut momente de gelozie, normal. Cum mă vedea cu fratele lui în brațe, striga ,, Să termini cu Ștefan! ” . Dacă îl vedea pe Ștefi în brațele mele, voia și el în brațe. Îi luam pe amândoi, dar îmi spunea că voia doar el în brațele mele. Eu încercam să îl fac să fie empatic cu Ștefan, de exemplu când Ștefan începea să plângă de foame, dar Filip nu voia să se dea jos din brațele mele, îl întrebam, ,, Mă lași să îi dau să mănânce lui Ștefan ? ” ,, Nuuu!” ; ,, Păi și ce facem măi Filip, îl lăsăm să moară de foame?” ,, Daaa! “, și tot așa.

Însă, din fericire, Filip s-a adaptat foarte bine la statutul de frate mai mare, grație mai multor factori. Am încercat să îi ofer și mai multă dragoste în perioada de început în 4, să fiu înțelegătoare cu el atunci când făcea crize de plâns sau era recalcitrant, nu l-am certat absolut deloc, ba din contră, m-am purtat ca la carte, cu răbdare infinită și acceptare. Am încercat să păstrez obiceiurile noastre, doar noi doi, adică, de exemplu, să se trezească cu mine dimineța, și să adoarmă cu mine seara, cu alte cuvinte, să păstrez cât se putea din vechea rutină.

Cum mă ruga să îl las din brațe pe bebe, ca să îl iau pe el, dacă se găsea tatăl lui sau altă persoană prin preajmă, imediat îl pasam pe Ștefan, lucru care îl încânta foarte tare pe Filip.

În plus de asta, l-am lăsat mereu, ba chiar l-am încurajat, să îl atingă pe Ștefan, șă vorbească cu el, să își satisfacă curiozitatea în legătură cu el, lucru care a dat roade. Filip e foarte interesat de frățiorul lui mai mic, și de când s-a obișnuit cu noua situație, se uită mereu cu atâta drag la bebeluș, mereu îmi cere să îl ia în brațe, să îl mângâie, să plimbe el căruțul, și eu îl las să facă toate astea, cu grijă să nu îl rănească, bineînțeles.

Cu siguranță însă, Filip s-a adaptat bine și datorită faptului că i se acordă în continuare multă atenție de către restul membrilor familiei (bunici, nași, etc), nu se simte neglijat, și e atât de atașat de ei, încât nu îmi simte lipsa dacă stă doar cu ei.

Să încerc să jonglez cu toate astea, cu recuperarea după cezariană, începutul în alăptat, și adaptarea la formula de patru în aceeași lună, a făcut ca începutul să fie unul solicitant, poate haotic pe alocuri. Cu siguranță nu a fost ușor. Însă câțiva factori au făcut toată diferența.

În primul rând, AJUTORUL primit. Orice ajutor înseamnă enorm pentru o mamă la început de drum, așa că, viitoare mămici, vă încurajez să nu vă încăpățânați să refuzați ajutor, încercând să vedeți cum și dacă vă descurcați voi cu toate, deoarece e ca și cum v-ați da cu stângul în dreptul. Acceptați ajutor și fiți recunoscătoare pentru el, dacă vi se oferă, de la familie, de la prieteni. Dacă nu vi se oferă, poate cei din jur vor să ajute, dar nu știu cum o să o facă, cereți răspicat ajutor, dacă poate cineva să stea să stea cu copilul 2 ore, dacă poate cineva să facă un fel de mâncare în locul vostru, etc, toate înseamnă TIMP prețios, pe care nu îl are nici o mamă în perioada de început.

Apoi, a contat faptul că aveam deja experiența primului copil, am fost mult mai relaxați, și eu și soțul, cu tot ceea ce însemna creșterea copilului, prima lună nu a mai fost totodată un crash course în puericultură, ca prima dată.

Și, nu în ultimul rând, acum chiar îmi dau seama că un factor important îl determină și copilul în sine, personalitatea sa, ce probleme are sau nu. Filip a fost ca un tsunami încă de la început, agitat, plin de energie, ,, sangre caliente”, cum îmi place mie să îi spun. Plângea des, tare, și din orice. Dar asta și pentru că îl deranjau multe lucruri, colicii, refluxul, oboseala din cauza celor două mai sus…

Cu Ștefi, am parte de experiența opusă. E un copil tare calm, cuminte, doarme liniștit, însă astea și datorită faptului că se vede că nu îl deranjează nimic (dureri de burtică sau altceva ).

Așa că, una peste alta, culmea, pot spune că m-am simțit mai liniștită în prima lună cu doi copii, decât când am fost doar cu primul. Dar asta, sunt conștientă, datorită marii mențiuni a faptului că am parte de ajutor, altfel, tare greu mi s-ar fi părut, oricum eu și Laur nu mai avem timp de absolut nimic altceva în afară de copii .

Și mai am o mențiune de făcut, la final. V-am povestit cum a fost prima lună, cu bune și cu rele, pentru că știu că mă citesc multe viitoare mămici, care poate au o imagine mai romanțată despre ce înseamnă viața cu un copil mic, din cauza postărilor ,, mamelor perfecte ” de pe social media. Am observat că mai ales vedetele cad în capcana asta, de a prezenta totul în roz, de parcă viața cu un nou-născut e ușoară, și e numai iubire, fericire și bebeluși care râd și dorm. Și la prima, și la a doua sarcină, am dat follow mai multor vedete care erau însărcinate în același timp cu mine, pentru care sarcina a fost întotdeauna ,, foarte ușoară “, nașterea naturală ,, fără dureri, minunată ” (?!), sau cezariana fără nici un fel de durere după, alăptarea a decurs strună, copilul dormea și mânca tot timpul, ce să mai, paradis! Ba chiar, după o lună de aberații continue de la o vedetă mare de la noi care a născut cam în același timp cu mine, ultima postare, înainte de a-i da unfollow, a fost ,, Vă spun sincer că totul este perfect ! ” . Nu, viitoare mame, nu este niciodată totul perfect, nici pentru cea mai norocoasă ființă de pe Pământ. Perfecțiunea nu există, în primul rând .  Și nu aș avea nici o problemă cu postările de genul, până la urmă fiecare poate să își cosmetizeze existența cât are chef, dar, când vine vorba de o persoană cu influență ( ca să evit termenul ,, influencer “, la care am alergie ), atunci când prezinți, sau chiar exagerezi, numai aspectele bune ale vieții de proaspătă mamă, trebuie să te gândești și la viitoarele mame care te citesc, și care, la nivel subconștient, își vor crea niște așteptări nerealiste despre ce înseamnă viața cu un nou născut. Și vor fi cu un pas mai aproape de despresia post-partum, într-o societate care ș-asa pune destulă presiune pe noi, de a încerca să fim perfecte. Așa că închei postarea aceasta cu un îndemn la mai multă transparență, nu doar din partea persoanelor publice, însă mai ales din partea lor.

Se poate să fii și ,, imperfect “, și popular, să știți. Uitați aici ce înseamnă cu adevărat viața cu doi copii. Uitați aici ce înseamnă cu trei . Ambele, de pe bloguri foarte populare la noi.

Începem un thread pe Insta cu #mamaimperfecta , ce ziceti ? 😀