Săptămâna 14 – Pepsi și Pepsi Max

Astăzi am intrat în trimestrul II de sarcină, ceea ce reprezintă un motiv de sărbătorit : din acest moment, sarcina este considerată una sigură, șansele unui avort spontan scăzând dramatic!

Totodată, trimestrul II este considerat ,, luna de miere ” a sarcinii, în care, pe de o parte, dispar grețurile și oboseala din trimestrul I, și pe de alta nu ai încă burta din dotare care vine o dată cu ultimul trimestru, și care, cumulată cu kilogramele în plus, te face să te simți ( și miști) ca elefantul într-o cameră cu bibelouri.

La mine s-a aplicat, ca și la prima sarcină, regula conform căreia grețurile și stările de rău au dispărut, am chiar vreo 2 săptămâni de când mă simt bine. Atât de bine mă simt, încât mi s-a reactivat gena de ,, sweet tooth ” , uneori latentă, dar mereu acolo, totuși. Dacă sarcina trecută am fost sclava gustului acru / sărat, acum m-am dus în direcția opusă, în Candyland . Să mă vedeți numai la cumpărături ! Cum apare ceva dulce la orizont, am și întins mâna. Ochiul cere, gura salivează, creierul e redus la tăcere. Până și Filip pare să aibă mai mult discernământ ca mine, cu toate rugămințile lui pentru ,, napoitane ” și ,, păjituri ” ! Partea bună e că nu mănânc ( chiar ) tot ce cumpăr, de multe ori pofta e mare, dar până acasă, mai uit. Ce mai ajută e faptul că mănânc numai pe ascuns de Filip 😀 , ori, având în vedere că petrec majoritatea timpului cu el, nu prea pot să-mi fac de cap des . De luat, am luat 2,5 kg în primul trimestru, ceea ce e ok.

În săptămâna 12 am fost la morfologia de trimestru I, care a ieșit bine, bebe se dezvoltă normal. Nu mi-a venit să cred : dacă la controlul anterior, de la 7 săptămâni, ne uitam la un punct, acum pe ecran a apărut un făt complet format, care dădea frenetic din mâini și picioare!

Apropo de asta, săptămâna trecută i-am simțit și primele mișcări, ceea ce m-a luat prin surprindere – oare chiar poți simți mișcările copilului atât de devreme, mă gândeam ? Am căutat și am aflat că, dacă în prima sarcină acest lucru se întâmplă între săptămânile 16 și 25 de sarcină (eu am simțit încă de la 16 ), în a doua se poate întâmpla chiar din săptămâna 13, deci, voilà!

Partea interesantă e că, de când a mișcat, păi își face simțită prezența, frate!

Întrebarea pe care nu pot să nu mi-o pun este : dacă Filip a fost agitat încă din burtă, astfel încât îl porecleam Pepsi, de la frățiorul / surioara lui ce să mă aștept, că se mișcă încontinuu de la 13 săptămâni ? Oare m-am pricopsit și cu un Pepsi Max ? Eu speram, tura asta, mai la o apă plată, ceva …

Înțărcarea : cum mi-am înțărcat copilul blând, fără plâns, fără drame

Până să am un copil, credeam că inițierea în alăptare este grea. Nu zic că nu este, dar, odată ce ajungi să alăptezi exclusiv, realizezi cât de greu poate fi de abordat înțărcarea, că sfârșitul e la fel de greu ca începutul, dacă nu mai greu!

Eu, una, mărturisesc că eram îngrozită la ideea înțărcării. Pe principiul ,, ai grijă ce îți dorești “, am făcut tot ce mi-a stat în putință în primele săptămâni cu Filip, pentru a-l alăpta exclusiv. Nu doar că am reușit, dar de la 2 luni nici că a mai vrut el să vadă biberon/suzetă, sau, în general, orice alt tip de lapte decât cel matern. De fapt, nici măcar lapte matern nu voia, dacă era din biberon. Țiți-dependentul, așa a ajuns să îi spună toată familia ! 🙂

Multă vreme, de fapt aproape 1 an și jumătate, adică până foarte aproape de înțărcare, băiatul meu era extrem, dar extreeeem de atașat de sân…Una-două, era călare pe mine, sugea toată ziua și toată noaptea. Mai ales toată noaptea, spre exasperarea mamei lui 🙂 Alăptarea a fost un proces foarte frumos, dar și extenuant, să spunem lucrurilor pe nume. În perioadele de erupții dentare (care la noi au fost aproape neîntrerupte, începând de la 7 luni), sugea foarte des noaptea, pentru alinare, de multe ori chiar și din oră în oră. Vara, sugea foarte des și ziua, pentru hidratare. Dar sincer, oricum sugea des și în alte anotimpuri, doar de dragul conexiunii dintre noi doi, dar și pentru a adormi.

Aici era altă problemă, cu adormitul, iar asta pot spune că a fost greșeala mea. L-am lăsat să adoarmă mereu la sân, așa că copilul asocia mereu sânul cu somnul, pe la vreo 6 luni deja nu mai adormea decât cu mine. Lucrul ăsta a avut și părți bune ( nu l-am legănat niciodată, nu aveam dureri de spate, adormea foarte repede la sân), dar și o parte foarte stresantă, faptul că copilul era dependent de mine la somn. Un an și jumate de zile, nu am dormit decât o noapte despărțiți, când am fost nașă (iar acea noapte a fost horror, a urlat încontinuu), iar, pe lângă asta, era destul de presant și să știu că mereu trebuia să fiu acolo, în caz că voia să se culce, zi-noapte.

Ăsta era principalul motiv pentru care mi-era groază de înțărcare. Cum să fac să adoarmă în alte feluri un copil care adormise la sân un an și jumătate ?? Mai avusesem o tentativă de înțărcat, mai mult de nevoie, când Filip avea un an, și care fusese un dezastru. Și acum mi-l amintesc cum plângea până se învinețea, dacă nu îi dădeam sân.

Așa că tura aceasta, am spus de la început că, atunci când mă voi hotărî să îl înțarc, voi apela la un consultant în înțărcare. Eu îmi recunosc lipsurile / golurile de informație, și dacă cineva știe mai bine decât mine, nu voi ezita să apelez la persoana respectivă.

Așa am ajuns la Gabriela Aron ( o găsiți pe Facebook la pagina Gabriela Aron Coaching), despre care auzisem numai lucruri bune .

Fac o paranteză să vă spun cum m-am hotărât să înțarc, înainte de a vă spune și cum am reușit, efectiv : sincer, a fost mai mult un factor destul de independent de mine, care m-a îmboldit să fac asta : rămânând însărcinată din nou, am rămas foarte repede fără lapte, chiar din săptămâna 6 de sarcină. Nu acel ,, rămas fără lapte ” de care se plâng mamele în primele două luni după naștere, asupra căruia poți interveni în fel și chip, ci vorbesc de cursul naturii, faptul că natura pregătea deja corpul pentru al doilea copil. Nu zic, probabil că aș fi putut crește din nou lactația, chiar și în sarcină, dar nu am vrut să o fac, deoarece nu aveam de gând să alăptez în tandem. Tind să cred că se schimbase și gustul laptelui, deoarece, pentru prima dată, l-am văzut pe Filip că începe să se strâmbe, când suge.

Așa că am fost împăcată cu decizia de a înțărca și vă pot spune de acum că acesta este tot secretul. După cum ne-a spus și consultanta, succesul înțărcării ține de atitudinea mamei, de ce simte ea vizavi de înțărcare. Dacă mama înțarcă fără a fi convinsă cu adevărat că vrea să înțarce, e ca și cum ar sabota inconștient procesul. Ideea este să fii hotărâtă și fermă pe poziții atunci când te hotărăști să înțarci, să nu o faci din cauza unor presiuni din exterior ( pentru că așa consideră soțul/mama/soacra etc că este mai bine ), să fie strict decizia ta, deoarece alăptatul vă privește exclusiv pe tine și pe copilul tău, nu pe altcineva.

Important este și să nu îți ignori propriile sentimente pe perioada înțărcării, deoarce nu numai copilul devine unul înțărcat, dar și tu treci prin aceeași schimbare, devii o mamă care nu mai alăptează. Lucru care, bine a spus Gabriela Aron, NU înseamnă că se va forma o gaură în stratul de ozon ! Alăptatul ar trebui să continue atâta timp cât se simt bine și copilul, dar ȘI MAMA. Este normal să te încerce o avalanșă de emoții și temeri pe perioada înțărcării, ideea este să NU le ignori și să te eliberezi de ele. În sensul acesta, consultanta ne-a învățat o serie de tehnici de eliberare emoțională, care sunt un subiect în sine. Atunci când ești neliniștită și paralizată de frică ( ,, Vai de mine, cum o sa îl culc, adormea numai la sân “/ ,, O să plângă rău de tot ” etc ), copilul te simte imediat, și îți preia starea.

Înțărcarea este și o mare oportunitate pentru copil de a învăța, privindu-te pe tine, cum să reacționeze la schimbări. Dacă te vede calmă și senină pe perioada înțărcării, va prelua inconștient acest tipar de comportament vizavi de schimbări, ceea ce e minunat!

Așadar, teoretic, ce vreau să subliniez că am învățat în urma înțărcării, și aș vrea să dau mai departe : TOTUL începe și se termină în mintea mamei. Asigură-te că vrei cu adevărat să înțarci. Fii fermă pe poziții. Observă-ți și acceptă-ți sentimentele pe perioada înțărcării, și ai încredere și în tine, și în copilul tău. Eu am pornit pe acest mindset (spre deosebire de încercarea din urmă cu jumătate de an, când de fapt nu voiam să înțarc, o făceam mai mult de nevoie ), și am rămas surprinsă de cât de înțelegător a fost Filip. Același Filip care în urmă cu jumate de an plângea de mama focului, că îi refuzam sânul.

Ce am făcut și practic :

De fiecare dată când cerea sân, îi spuneam calm, dar ferm : ,, Țiți s-a terminat. Ești băiat mare acum. Dacă ți-e sete, îți dau apă. Dacă ți-e foame, îți dau banană (ceva ce știam sigur că îi place). Vrei apă sau banană? ” Vă spun sincer că nu am crezut că va funcționa de fiecare dată. A funcționat MEREU !

Alt aspect : când intra mai tare în sevraj, îi puneam apa sau banana la nivelul ochilor, pentru a întrerupe starea lui, și da, aveam tot timpul la îndemână aceste două. Mai ales noaptea, când cerea, îi ofeream aceleași două variante, după care îl luam în brațe și îl mângâiam până adormea la loc . Am avut noroc că Filip a fost foarte înțelegător pe timp de noapte, și se culca repede la loc, dar un sfat pe care nu am apucat să îl aplic, dar care mi s-a părut foarte util de dat mai departe este următorul : dacă totuși copilul se trezește de tot, lasă-l să se trezească. Joacă-te cu el, dar cu DOUĂ mari precizări : nu fii cu ochii mereu cu ceas, și NU încerca să îl culci cu tot dinadinsul. Mai mult de 3-4 nopți nu are cum să dureze adaptarea asta, dar ce mai contează 3-4 nopți, când tu oricum nu dormi bine de când s-a născut copilul ? 🙂

Un alt aspect de care am vrut să mă țin a fost următorul : să nu las copilul să plângă mai mult de 10 minute. Eram pregătită ori să încerc altă abordare, ori, până la urmă, să îi ofer sânul, în acest caz. Din clipa în care începea, eram cu ochii pe ceas, dar niciodată nu a durat mai mult de 10 minute la noi.

Cât despre o altă mare temere a mamelor pe perioada înțărcării, și anume somnul (adormitul), vă spun un truism pe care mi l-a spus consultanta, dar pe care poate totuși nu l-ați luat în calcul : omul nu are cum să funcționeze fără somn. N-are cum! Ține minte treaba asta când încerci să îl adormi : cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, va adormi. Încearcă orice metodă crezi tu că funcționează pentru a-l adormi. Până nu încerci mai multe, nu ai cum să știi ce ți se va potrivi. La mine a funcționat la început să îl țin în brațe și să mă legăn cu el pe o minge Kettler (mult mai ușor decât clasicul legănat în brațe, dar în picioare, nu te mai rupe de spate), după care a început să adoarmă la mine în brațe, mângâiat, în pat. Îl urmăream și atentă când într-adevăr i se făcea somn, nu încercam să îl culc aiurea, numai fiindcă voiam eu sau mi se părea mie că ar fi ora de somn. Am considerat că trece deja printr-o schimbare suficient de mare încât să îi mai impun și CÂND să se culce, după ce că îi schimbam CUM să se culce.

Cu toate trucurile astea la drum, din clipa în care m-am hotărât să îl înțarc, i-am mai dat sân o singură zi. După cum v-am spus, eram pregătită să îi dau sân dacă plângea, dar nu a fost cazul niciodată. Nu zic că nu a fost și puțin noroc la mijloc, poate a fost. Dar sunt convinsă că în acest caz, atitudinea chiar a făcut diferența.

Între timp, a trecut o lună, timp de când Filip doarme toată noaptea (mană cerească!!!), și adoarme și cu alții, nu mai depinde de mine. Adoarme în cărucior la plimbare, lucru care nu s-a întâmplat niciodată înainte. Adoarme în scaunul său, în mașină. Adoarme în brațele celor din familie. Pentru mine e o mare eliberare să nu îl mai văd așa dependent de mine!

V-am împărtășit tot ce am învățat eu pe perioada înțărcării deoarece sper să fie de ajutor cât mai multor mame speriate de acest proces, dar mai ales deoarece aș vrea să aduc puțină conștientizare în rândul femeilor că se poate și altfel decât cu metode barbare de tipul muștar/albastru de metil pe sâni, sau, și mai rău, să parchezi copilul la bunici, și să nu te mai vadă pe tine, mama sa, câteva zile! Poate sună dur ce spun mai sus, dar fix astea sunt : niște metode barbare, din secolul trecut, unde femeile măcar aveau scuza că nu aveau acces la informație. Între timp, s-au schimbat lucrurile, așa îmi place să cred. NU mi se pare ok să minți copilul că ,,Țiți s-a stricat “, și nu văd după ce logică, în condițiile în care oricum îi iei dragostea lui – sânul, poate părea o idee bună să nu te vadă NICI PE TINE în intervalul ăsta.

Curaj, că se poate și altfel!

PS. Aș fi curioasă să mai aud alte povești de succes de înțărcat, sau chiar și mai anevoioase, cu mențiunea să spuneți și ce credeți că nu a mers. Să învățăm unele de la altele!

Primul an cu bebe

Timpul capătă o cu totul altă dimensiune din clipa în care ai copii. Nici un an nu a trecut atât de repede ca cel de când s-a născut Filip, și, paradoxal, nici un an nu a fost la fel de greu ca acesta, deși se spune că cu cât îți e mai greu, cu atât mai lent curge timpul. Adevăr general acceptat, care, totuși, ca atâtea multe altele, nu se aplică atunci când ai copii.

De fapt, majoritatea lucrurilor le vei afla pe pielea ta, deoarece nimic nu te poate pregăti cu adevărat pentru meseria de părinte. Se învață din mers, se reînvață la fiecare copil, pentru că nu există copil care să semene cu altul, iar tu trebuie să te adaptezi la personalitatea sa.

Teoria ajută într-o anumită măsură – pe mine cărțile de parenting m-au făcut să am măcar impresia că aș avea ceva sub control – dar adevărul este că tot ,, în tranșee “, live , vei vedea cum stă treaba de fapt.

În ideea asta, pentru a veni în ajutorul viitorilor părinți, dar și pentru o mărturie în plus pentru cei care au trecut deja de vârsta de 1 an al copilului, m-am gândit să vă povestesc și cum a fost pentru mine primul an ca mamă.

Primele 3 luni – colici, colici, colici

De trei ori colici. Fix cu asta am rămas ca amintire din primele luni cu Filip.

Literatura de specialitate leagă colicile de ,, Regula de 3 ” : debutează în jurul vârstei de 3 săptămâni, dispar la vârsta de 3 luni, iar crizele de colici durează, cumulat, în medie, cam 3 ore pe zi.

Însă una-i teoria, și alta-i practica, după cum spuneam. Noi am avut parte de crizele de colici, cu plâns neconsolat și tot tacâmul, încă din prima zi când am ajuns cu Filip acasă, de la maternitate, și a durat etapa asta pââână aproape de 3 luni, ce-i drept.

Tot literatura de specialitate vorbește despre faptul că în nici o altă perioadă a vieții, copiii nu vor plânge atât de mult precum o fac în primele 3 luni de viață. Aici dau dreptate cărților, nu de alta, dar având în vedere că Filip a plâns aproape non-stop, în primele sale 3 luni, nici să vrea, și nu ar avea cum să își bată propriul record !

Râdem, glumim, dar mi se rupea sufletul când îl vedeam cum se chircea de durere, și nu puteam să îl alin deloc…

Mai sunt două lucruri care îmi vin în minte instant, uitându-mă în urmă la primele 3 luni : greutățile întâmpinate cu alăptatul , despre care am scris aici, și nopțile nedormite, în prima lună, până a înțeles care-i ziua și care-i noaptea 🙂

Despre prima lună cu bebe, care a fost … o experiență, să zicem 😀 , am scris aici .

Până la 6 luni – refluxul

Tot citind despre colici, așteptam pragul de 3 luni ca pe Sfântul Graal : toată lumea spunea că atunci vor trece durerile de stomac, și, ce-i drept, chiar așa a fost. Însă, încă de la naștere, și până în pragul vârstei de 6 luni, am mai avut o problemă de care nu păream să mai scăpăm vreodată: refluxul l-a supărat continuu pe Filip.

Vărsa și regurgita încontinuu, îi schimbam câte 3 bavețici pe zi, plus două schimburi de haine (și nu, nu vă gândiți că îi schimbam bavețica la prima pată ). Avea zile în care vomita non-stop, de mi-era teamă că nu a asimilat absolut nimic. Eu, adepta alăptatului până în pânzele albe, ajunsesem să încerc să îi dau chiar și lapte praf, formulă anti-reflux, doar-doar n-o mai da afară tot…

De unde. Nimic n-a ajutat.

Paradoxul este, însă, faptul că deși regurgita și voma foarte des, Filip lua în greutate ca Făt Frumos din poveste : câte 1 kg pe lună, constant, până la 6 luni! Soțul tot insista să îl ducem la un doctor, însă faptul că lua atât de bine în greutate, plus faptul că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, refluxul, până la vârsta de 6 luni, este fiziologic, ne-a făcut să așteptăm. Și fix așa a fost. Treptat, între a 5-a și a 6-a lună, s-a reglat de la sine.

De la 6 luni încolo – primul game-changer : diversificarea

Deși tot auzeam mame spunându-mi ,, Să vezi ce greu e cu diversificarea, trebuie să îi gătești lui special, o să ai și mai puțin timp, etc ” , mie mi s-a părut totul mai ușor de când am început să îi dau hrană solidă lui Filip.

Asta în primul rând deoarece așa am început să îmi recapăt cât de cât independența ; înainte, când era alăptat exclusiv, nu puteam pleca de acasă niciodată mai mult de o oră (timp în care oricum stăteam stresată ), deoarece nu se știa când Filip va dori din nou să mănânce, și e rău tare de foame, nu te înțelegi cu el când vrea să mănânce 🙂 Însă, de când cu diversificarea, în sfârșit, îl putea potoli și altcineva.

PS. Despre cum a decurs diversificarea la noi am scris aici.

De la 7 luni încoloerupțiile dentare

Uitându-mă în urmă, îmi vine să râd : am avut fix o lună liniștită, între 6 și 7 luni, când pe Filip nu îl mai supărau nici colicii, nici refluxul, și nici nu începuseră erupțiile dentare.

Însă, în jurul vârstei de 7 luni, i-a apărut primul dințișor, și de atunci, să te ții : numai în erupții dentare am stat. Erupții care au venit cu tot pachetul inclus : mârâială continuă ( în cel mai bun caz ), apetit diminuat, creștere ușoară a temperaturii ( nu chiar febră, dar pe acolo), și , mai ales, multe, multe nopți nedormite. În fine, nu au fost chiar nedormite, dar dormea foarte, foarte prost, și se trezea foarte des să sugă (chiar și din oră în oră) , sânul fiind singura lui alinare.

Nici nu am avut parte vreodată de mai mulți dinți să iasă în același timp, așa că ne-am chinuit, și el, și noi pe lângă el, cu apariția lor unul câte unul. Partea bună e că, deși Filip a ținut-o aproape numai în erupții dentare, deja, la 1 an și 2 luni, are 10 dinți ieșiți ( we’re halfway there !) .

La 10 luni – al doilea game – changer – mersul

Ne-am dat seama repede că Filip este foarte agil : s-a rostologit repede, a mers de-a bușilea repede, și, la 10 luni, deja a început să meargă în picioare singur. Achiziție care a schimbat lucrurile radical : de când cu mersul, zici că e iepurașul Duracel : toată ziua-bunăziua, merge sau aleargă de colo-colo. Diferența este enormă față de perioada de dinainte de a merge, deoarece acum, nemaidepinzând de mine pentru a-l ajuta, explorează mai abitir totul, luând casa și curtea la pas de zeci de ori pe zi.

Știu că pare că am vorbit mai mult de greutățile întâmpinate de-a lungul primului an …

,, Și unde sunt momentele frumoase ? ” , veți întreba poate, pe bună dreptate.

Răspunsul este ,, În tot acest timp ” , că aici voiam să ajung. A fost un an greu, mai greu decât mă așteptam, în ciuda faptului că am avut așteptări cât de cât realiste. Dar a fost un an minunat de greu. Sigur, nopțile nedormite își lasă amprenta, oboseala este foarte mare, și resimți problemele pe care le are copilul mult mai abitir decât dacă le-ai avea tu. Însă simt că am un bilet în rândul din față, încontinuu, de mai bine de 1 an, la cel mai frumos spectacol la care am asistat vreodată : devenirea copilului meu, felul în care el descoperă lumea.

Stau și mă gândesc ce diferență de la cer la pământ este între nou-născutul de anul trecut, care moțăia toată ziua, era perfect imobil, și nu învățase nici măcar să zâmbească încă, și copilul neastâmpărat de acum, care aleargă de colo-colo toată ziua, bombăne singur încontinuu, și râde în hohote atunci când îi faci o ghidușie. Mă simt norocoasă că am fost prezentă la toată transformarea asta, și de abia aștept să îl ajut să descopere în continuare lumea !

Diversificarea – cum a decurs la noi

Alăptatul, diversificarea și vaccinurile – aceste subiecte atât de controversate, care împart internetul în două de fiecare dată când sunt aduse în discuție…

Despre alăptat – hrana lui Filip până aproape de 6 luni, am scris aici . Am început diversificarea mai devreme de 6 luni, din două motive.

Primul a fost faptul că Filip încă de la naștere a avut reflux . Situația era destul de avansată și îngrijorătoare, bebe având zile în care vomita și regurgita de nenumărate ori…Îl schimbam de circa 3 bavețici și două rânduri de haine pe zi (și nu, nu vă gândiți că la prima pată de lapte, săream să îi schimb bavețica), și nu puteam sta decât cu fineturi după mine, non-stop. Am încercat să îi dau Debridat, la recomandarea pediatrului, am încercat să îi dau formulă anti-reflux, la început, când îi mai dădeam puțin lapte praf…Nimic nu a mers. Game-changerul a fost, într-adevăr, introducerea alimentelor solide.

Ce-i drept, unii specialiști leagă stoparea refluxului nu neapărat de diversificare, ci, mai degrabă, de acest prag de 6 luni al bebelușului, când dispar majoritatea cazurilor de reflux fiziologic, fiind doar o coincidență faptul că la această vârstă se începe în mod normal diversificarea.

Cum-necum, la noi, într-adevăr, treptat, la nici o lună de când am început diversificarea, refluxul era deja o amintire 🙂

Pentru diversificare, mi-au fost foarte utile următoarele articole :

  • scaun special de copil, pentru masă
  • un aparat de gătit mâncarea 2-în-1 – preparare la abur + blenduire  – eu am un Philips Avent cadou de la cumnata mea, de care sunt foarte mulțumită
  • bavețici ( de plastic, să le spăl repede)
  • tacâmuri speciale pentru bebeluși ( lingurițe din silicon )
  • toate informațiile mi le-am luat dintr-o carte extrem de utilă, pe care nu mă mai satur să o recomand – Diversificarea pas cu pas, scrisă de medicul nutriționist Cosmina Nițu. Este o carte extrem de concisă, parcă a fost gândită special pentru mame care nu au timp de pierdut (adică toate mamele 😀 ) .

 

Eu am început diversificarea cu legume, în prima lună am încercat să introduc câte o legumă nouă o dată la 3 zile, pentru a urmări eventualele alergii. Începând din a doua lună am început să îi dau lui Filip și fructe, carne (inițial de pui, după vreo două luni și de vită), ou, cereale. Mult timp le-am preparat bine la aburi, după care le blenduiam, însă treptat, am început să cresc consistența, pe măsură ce l-am văzut și că începe să mestece mai bine ( are și cu ce, la 1 an are deja 8 dinți, cu încă vreo 2 pe vine ) . Am început să pasez cu furculița ce puteam, în loc de blenduit, iar acum, la 1 an, deja Filip mănâncă ceea ce mâncăm noi, adaptat pentru el . De când a împlinit 1 an și îi dau mâncarea noastră, adică cu puțină sare, trebuie să recunosc că mănâncă mai bine ca înainte. În schimb, zahăr nu o să vadă cel puțin până la 2 ani (sau toată viața, dacă ar fi după mine 😀 ) .

Apropo de consistența mâncării, un lucru important asupra căruia nu cred că se insistă suficient este cel legat de importanța cunoașterii acordării procedurilor de prim ajutor, în caz de înec al copilului. Mie mi s-a întâmplat, pe la vreo 8-9 luni, Filip s-a înecat cu o bucățică de măr, m-a ajutat enorm faptul că am știut ce să fac, cum să îi deblochez căile respiratorii. Puteți fie urmări filmulețe pe internet despre ce trebuie făcut, fie, cel mai bine, să vă înscrieți la un curs specializat de acordare a primului ajutor la copii ( eu am participat la unul, și mă simt mult mai liniștită acum, că știu exact ce trebuie făcut ) .

Revenind la mâncare, ,, hituri ” la noi în acest moment sunt ciorba, merele coapte, avocado amestecat cu banană, mămăligă cu brânză și iaurt, paste cu baby spanac, supă-cremă de lobodă / ștevie, pilaf, fructe de pădure cu iaurt, pâine prăjită cu unt și gem făcut în casă, fără zahăr. Și, bineînțeles, tot ce mânânc eu, și nu îi dau și lui 🙂

În general, sunt norocoasă să am un copil destul de mâncăcios, excepție fiind perioadele de erupție dentară, și vreo două viroze, perioade în care Filip a avut apetitul diminuat. A mai avut și perioade în care mânca destul de puțin fără vreun motiv anume, dar nu l-am obligat să mânânce. Dacă am văzut că nu vrea / nu îi place, am lăsat deoparte mâncarea, și am reîncercat mai târziu. Nu i-am dat să mânânce niciodată în timp ce se uita la desene animate (de fapt nu îi pun desene animate deloc, cred că ar fi trebuit să încep cu asta ), în schimb, am încercat să fac din masă o joacă, și îi mai dau diverse obiecte în mână la ora mesei, că se plictisește destul de ușor. 

În curând voi reveni și cu un articol  mai detaliat, special despre regulile de nutriție pe care le-am respectat . 

Între timp, aștept cu interes comentarii despre cum se împacă cu mâncarea copiii voștri!

 

Ajutor, bebelușul mă mușcă! Ce e de făcut ?

A trecut 1 an de când am născut, și totodată de când alăptez. După ce am reușit să depășesc începutul atât de greu în alăptare, de pe la vreo 3-4 luni, am intrat în linie dreaptă cu alăptatul…Lucrurile au mers șnur!

Mi s-a reglat producția de lapte, nu mai aveam sâni ba prea plini, ba goi, la care să plângă Filip…Aveam să îi dau cât avea el nevoie. Adică mult. Foarte mult! Sugea băiatul meu de fiecare dată, de parcă era și prima, și ultima oară când vedea sânul. ,,Țiti ” a fost și încă este marea lui dragoste. Râde atunci când îl anunt ,, Țiți time! ” , se înfige în sân de parcă s-ar lua la trântă cu el, îl pișcă, îl ține în mânuțe, nu care cumva să fugă…Și, de aproape 2 luni, îl mușcă. Rău.

IMG_4579

Aparent, mușcatul sânului este doar o fază la bebeluși. Sfaturile consultanților în alăptare sunt în primul rând două, în situația dată : 1. Să iei bebelușul de la sân imediat după ce mușcă, și să îi explici că te doare și că nu e ok, și 2. Să ai răbdare, pentru că sigur e o etapă care va trece de la sine.

Ușor de zis, greu de aplicat, atunci când copilul te mușcă de fiecare dată când îl pui la sân! Cu atât mai greu cu cât, în cazul meu, mă mușca atât de tare, încât îmi dădea sângele…Ajunsesem să mă gândesc cu groază la momentul când trebuia să îl pun din nou la sân, în primul rând de frică să nu mă muște din nou, și în al doilea rând de durere, că sugea pe răni încă nevindecate.

Am încercat varianta să îl iau de la sân și să îi spun pe un ton sever să nu mă muște…Degeaba. E prea mic, nu înțelege. Nu mai vorbesc că primele dăți chiar îmi râdea în față atunci când îi spuneam 🙂 …Apoi, se uita atent și curios la mine, fața lui părea să spună ,, Ce vrei, fato, să îmi zici, că nu pricep ? ” 😀 La un moment dat cred că a înțeles că făcea ceva greșit, dar nu și ce anume … Așa că am trecut la alte variante.

bbmusca

Am încercat să îl fac să ia fie cănița lui cu cioc, fie biberonul de lapte ( recomandat ar fi să nu i se dea biberon așa mare, mai ales dacă tot nu fusese învățat la biberon, dar eram disperată :)) ) . Nici vorbă. De pe la vreo 2 luni, de când am început să îl alăptez exclusiv, Filip a refuzat cu îndârjire suzetă, biberon, de fapt orice nu era sânul gol, și așa a rămas până în ziua de azi. Am încercat inclusiv să îi dau o vreme să sugă cu protecții de silicon, lucru care ar fi rezolvat problema mușcatului. Se enerva numai când se uita la ele, și începea să plângă, mai că-l și jigneam cu ideile mele crețe 😀 .

După vreo lună de mușcături continue și încercări eșuate de a rezolva situația cu metodele de mai sus, am început să mă gândesc, cu părere de rău, la înțărcare. Alăptatul devenise un chin, transpiram de încordată ce stăteam la fiecare supt…Iar rănile erau din ce în ce mai mari, durerile la fel.

Problema mare era că Filip adormea numai la sân. Și când zic ,, numai ” …Mă refer la faptul că, oricât de binevoitori erau restul membrilor familiei să îl adoarmă, prin diverse alte metode, copilul meu se încăpățâna să nu se culce până nu sugea. Indiferent cât de obosit era, prefera să plângă până ne înnebunea pe toți, dacă încercam să îl adormim în alt fel decât la sân. Când era mic adormea și în alte moduri ( în sistem, în brațe), dar în ultimele luni, nu mai mergea altfel…

Așa că a început o perioadă foarte stresantă, și pentru mine, și pentru el, de a-l dezvăța de la adormitul la sân. A fost foarte greu, mi-am pierdut mulți nervi pe traseu, el a plâns muult, mult de tot, de mi se rupea sufletul de el, dar nu mai puteam, fizic, să îl pun la sân, nu mai suportam, de dureri. Planul a fost să îi scot mai întâi mesele de peste zi, și să îi dau seara la culcare, și noaptea, că atunci când era adormit nu mușca…Mușcatul de obicei se petrece spre finalul suptului, când de fapt copilul s-a oprit din supt, dar încă stă cu sânul în gură. În cazul meu, se petrecea de fiecare dată când Filip lăsa sânul din gură.

După vreo 2 săptămâni de chinuri, l-am învățat la a-l culca ziua în sistemul de purtare port-bebe. Seara, la culcare, îl lăsam până era epuizat , și de abia atunci îi dădeam să sugă, pentru a adormi direct cu sânul în gură, să nu mai muște atunci când îl scotea. Noaptea îi dădeam în continuare, nefiind problemă când sugea adormit.

O singură săptămână a durat toată minunea…Și a început iar să refuze să fie adormit în sistem. Dar refuz din ăla…cu plâns isteric, în hohote. Nu mai știam ce să fac. Nu sunt genul care se lasă cu una, cu două, când își propune ceva, dar a trebuit să recunosc că, deocamdată, să îi iau sânul nu e o soluție. E prea mic…și prea țiți-dependent 🙂 Pe mine oricum mă durea sufletul numai la ideea de a-l înțărca, dar am înțeles că, indiferent de toată treaba asta cu mușcatul, copilul meu în mod evident nu e pregătit pentru următorul pas …

Ceea ce ne aduce la situația curentă, și soluția care, aparent, funcționează, deocamdată 🙂 Și la somnul/somnurile de peste zi, și la culcatul seara, îl pun să adoarmă la sân, dar îl aștept până își consumă bateriile de tot, îl pun când e aproape epuizat. Astfel, adoarme sugând, nu mai mușcă la final. I-am dat puțin (mai mult…) programul peste cap, dar hei, măcar alăptatul continuă, Filip e iar fericit, eu cu nervii la locul lor (ăia câți mi-au mai rămas, după ultimele două luni… 😀 ), overall, win-win.

Între timp, atunci când nu îl ghicesc cu adevărat că s-ar culca, și lasă totuși sânul din gură, a început, după aproape 2 luni, să mă muște mai rar…Poate scăpăm, treptat, de obiceiul ăsta prost.

Am scris postarea asta în ideea că va fi ajutor altor mame care pățesc la fel, întrucât, pentru mine, sfaturile clasice n-au prea funcționat. Între timp, #rezist la alăptat!

bbmusca1

Top 10 cărți de citit în sarcină și cu bebe

Că sunt mamă știți .

Că îmi place să citesc v-am spus deja .

Vă las mai jos, din tot ce am citit din zona de parenting, un Top 10 personal de cărți care m-au ajutat pe mine, într-o ordine aleatorie, poate vă fac poftă de citit!

Aveți cărți despre sarcină, despre alăptat, diversificare, parenting în general…You name it 🙂

Ghidul pentru alăptare al doctorului Jack Newman

Ghidul alaptarii

Deși mi se pare exagerat în gradul în care ajunge să demonizeze efectiv tot ceea ce nu înseamnă hrănire la sân, autorul, consultant în alăptare, a conceput acest ghid extrem de util pentru a veni în întâmpinarea femeilor care au probleme în alăptare, dar și pentru a informa despre beneficiile alăptării, subiect prea puțin luat în seamă de românce, din păcate (conform unei statistici la nivel european, ne situăm pe ultimele locuri la alăptat, cu 9 din 10 femei care nu alăptează 6 luni) . Eu am revenit la carte de multe ori în primele două luni cu bebe, când am avut probleme cu alăptarea .

Am scris mai multe despre carte aici .

Jurnal de gravidă, de Carmen Brumă

carmen bruma

O carte pe care am consultat-o pe toată durata sarcinii, pe care o recomand cu dragă inimă, a fost Jurnalul de sarcină al lui Carmen Brumă. 

Mi-a plăcut pentru că a fost o lectură foarte utilă, despre experiența reală a unei femei însărcinate, lună cu lună, plină de sfaturi utile : ce să mănânci când ți-e foame deși tocmai ai mâncat  , cum să ușurezi senzația de arsuri / balonare, exemple de alimente foarte bune pentru mamă și fătul în dezvoltare, exemple de meniuri pe săptămâni pentru a avea o creștere în greutate sănătoasă, și multe altele.

Mie însă cele mai utile mi s-au părut secțiunile despre ce să iei în bagajul de maternitate pentru bebe, o listă realistă de produse necesare pentru nou-născut, precum și descrierea nașterii naturale a fiului ei ( a fost prima oară când am citit despre experiența nașterii direct de la o mamă ) .

Citit, plăcut, dat mai departe informația !

Harriet Lerner – Confesiunile unei mame imperfecte

Harriet Lerner

Nu mă arunc în afirmații mari când spun că ar trebui citită de orice mamă sau femeie însărcinată. Pentru mine, una, a fost balsam pentru suflet. Deși am mai citit cărți pe tema parentingului, numai cartea asta a reușit să îmi vorbească pe limba mea, și să îmi domolească anxietățile, legate de schimbarea uriașă care s-a produs în viața mea odată ce am devenit mamă, la rândul meu. Și asta tocmai pentru că este o carte autentică, scrisă cu o sinceritate dezarmantă și cu har de povestitor, menită să te ajute în lupta cu anxietatea și perfecționismul, care vin la pachet odată cu maternitatea.

Și plină de umor, pe deasupra. Îmi plac cărțile care mă fac să le subliniez încă de la prima frază : ,,Să fiu mamă a fost pentru mine la fel de natural ca profesia de astronaut. ”

Capitolele care mi-au vorbit cel mai mult au fost cele despre sarcină și primele luni ale copilului, precum și cel despre ce înseamnă să fii mamă de băiat. Însă și cel despre ce presupune să fii mamă de fată mi s-a părut deosebit de frumos, iar alte două capitole foarte interesante mi s-au părut cel despre cum se raportează tatăl la apariția noului născut, și cum influențează rolul pe care îl ai în familie personalitatea (dacă ești singur la părinți, primul născut, ultimul născut…) .

Gáspár György –  Copilul invizibil

Cartea este o invitație la descoperirea de sine cu ajutorul stării de mindfulness sau de prezență conștientă, scrisă pentru părinți și viitorii părinți, pentru toți cei care au avut o copilărie și care au uitat părți esențiale din istoria vieții sau care nu pot să se împace cu trecutul. Realitatea ne arată că trauma călătorește în timp, nu se oprește la o singură generație, iar procesarea experiențelor noastre negative este o dovadă de prețuire de sine și respect față de copiii, nepoții și strănepoții noștri. Pentru că ceea ce nu vindecăm noi sunt răni pe care le lăsăm moștenire urmașilor noștri. Cartea are un mesaj pentru fiecare cititor – acela dea îndrăzni să ne uităm la copilul interior, așa cum părinții noștri oolș/nu au știut sau nu au putut să o facă, într-o manieră ghidată de curiozitate, compasiune și acceptare umană necondiționată.

Ioana Chicet Macoveiciuc – O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă

o sa te tin

Este a doua oară când citesc cartea de debut a Prințesei urbane, atât de mult mi-a plăcut. Prima oară am citit-o când nu aveam copii ( nici măcar gânduri de așa ceva! ), și chiar și așa, deși este o carte a cărei temă predilectă este parentingul, a rezonat cu mine tare mult modul de a scrie al Prințesei urbane, deoarece are darul de a te face să te regăsești în povestirile ei și dacă nu ești mamă . Cred că, de fapt, Ioana ar putea să scrie și despre fotbal, un subiect cu care nu am nici o tangență, și tot ar reuși să îl facă un subiect de interes pentru non-microbiști!

Mi-am făcut un mental note, la prima lectură, să recitesc cartea și după ce voi deveni mamă. Zis și făcut, mi s-a părut foarte utilă pentru mine, o mamă la început de drum, cu sfaturile ei, de la cum să tratăm bolile ușoare ale copiilor, până la cum să gestionăm crizele de furie ale celor mici, capitolele fiind scrise cu umor și blândețe.

Diversificarea pas cu pas, de Cosmina Nițu

Nu pot recomanda cartea asta suficient de mult…Mi-a împrumutat-o o prietenă, și după ce am citit-o, mi-am comandat-o și eu repede-repejor!

Ghidul “Diversificarea pas cu pas” este conceput pentru a oferi informatii despre alimentatia copilului de la 6 luni pana la 2 ani.
Contine 25 de retete si notiuni de baza despre diversificare, utile fiecarei mame aflate la inceput de drum.

Este o carte scurtă și la obiect, cu tot ce trebuie să știi despre ce, cum, cât, când să îi dai copilului. Am revenit la ea de multe ori…

O găsiți aici.

Părinți liniștiți, copii fericiți, de Laura Markham

Deși idealizează de multe ori relația părinte – copil , mi s-a părut o carte cu sfaturi utile de parenting, și care conține niște noțiuni de bază de psihologie care te ajută mult, ca părinte, în relația cu copilul.

Creierul copilului tău, de Daniel J. Siegel și Tina Payne Bryson

O carte care mi s-a părut extrem de utilă, în ceea ce privește strategiile propuse pentru o dezvoltare cerebrală sănătoasă și pentru o copilărie mai calmă şi mai fericită. Bazându-se pe date recente din diverse științe, autorii explică de ce copiii au accese de furie, se bat ori stau îmbufnaţi. Apoi ne învață cum să convertim fiecare „ieşire”, conflict sau teamă într-o ocazie de a cultiva o dezvoltare emoţională şi intelectuală sănătoasă a copiilor, astfel încât să avem cu toții o viață echilibrată, plină de sens şi de armonie.

Mama și copilul, de Emil și Herta Căpraru

Am stat în cumpănă dacă să o pun pe listă sau nu, deoarece cartea are destul de multe informații de modă veche, neactualizate față de prima ediție, care a apărut acum câteva zeci (!!!) de ani ( E atât de veche, încât și mama a citit-o, când eram eu mică. ) . De exemplu, informațiile despre diversificare includ zahărul în alimentația copilului sub un an, și nu mai menționează nimic despre alăptare, ci doar despre lapte praf, de la vreo 7 luni ale copilului.

De ce o recomand, atunci ? Deoarece conține și foarte, foarte multe informații practice despre creșterea copilului. Nu ,, finețuri ” de parenting, ci informații de bază, de genul cum să faci băiță copilului, cum să îi scazi febra, lucruri de care te lovești încontinuu ca mamă. Eu revin la ea constant, o țin lângă pat 🙂

Parenting de râsu plânsu , de Whitehouse Anna , Farquharson Matt 

La final, vă recomand și o carte care să vă descrețească frunțile, scrisă de doi soți, jurnaliști de profesie.

Ideea cărții este că nimeni nu se descurcă grozav in povestea asta cu parentingul, dar că majoritatea dintre noi facem totuși o treabă destul de bună, și că singurul lucru care ne salvează când credem că am dat-o în bară este să râdem de toată situația.

Despre asta este  ,, Parenting de râsu’‐plânsu “, despre a râde cu lacrimi de tine și de alții ca sa nu te sufoci de plâns cand jobul full time de a crește copii pare sa te depășească (adică aproape mereu, s-o recunoaștem! 😀 )

Cum m-a schimbat copilul meu

Că tot vine sfârșitul anului imediat, nu pot să nu constat, uitându-mă în urmă, că a fost un an profund transformator pentru mine.

Motivul ? Am devenit mamă.

Apariția unui copil îți transformă existența atât de dramatic, încât ajungi să te gândești la viața ta automat în termeni de e.î.C. (era înainte de Copil ) și e.d.C . Cele două ere au prea puține lucruri în comun, am constatat amuzată cu soțul săptămâna trecută, cu mai multe ocazii. Prima dată, am lăsat copilul la bunici, și am mers la cumpărături. Ce ciudat era, să ne uităm liniștiți la produse, fără să fim atenți să nu pună bebe gura pe căruciorul de supermarket, și să ne facem cumpărăturile în tihnă! A doua oară, s-a întâmplat în dimineața după ce am dormit la bunicii Filipiciosului. După ce ne-a dat trezirea dis de dimineață, l-au luat bunicii în primire, astfel că am putut să ne reamintim și noi cum este să dormi în weekend după ora 9, și, mai mult, să dormi cum vrei tu, fără un bebe lipit de tine, care te înghesuie pe 15% din pat, și care cere țiți din oră în oră .

Însă, bineînțeles, astea sunt schimbări punctuale. Schimbările majore pe care le-am perceput s-au întâmplat mai ales la nivel personal, și anume :

Am dat egoismul pe altruism.

,,Vreau totul ” s-a transformat dintr-o dată în ,,Vrea totul ” . Fără a avea de gând să mă ,, sacrific ” total pe altarul maternității, m-am trezit totuși, în primele luni cu bebe, că, vrând-nevrând, m-am dedicat în exclusivitate lui. Este normal, copilul, în primele luni de viață, necesitând atenția și grija ta non-stop. Faptul că l-am și alăptat exclusiv a făcut și mai greu să stau departe de el, dacă aveam vreo treabă, mai ales că mânca des la început. Am avut și probleme cu colicii, și cu refluxul, așa că, oricât de binevoitoare ar fi fost familia să ajute, de cele mai multe ori, numai sânul îl alina pe Filip. Privind în urmă, am impresia că primele luni am stat cu bebe în brațe non-stop, din acest motiv. Mi-am organizat tot programul în funcție de nevoile lui, le-am trecut cu vederea pe ale mele, atunci când nu s-a putut altfel. Au fost perioade, când Filip trecea prin pusee de creștere, când nu reușeam să ajung nici la toaletă, deoarece nu se dezlipea de la sân…De mâncat, mâncam când apucam, orice masă luată era considerată o victorie personală.

47320453_562103487547561_1404673009821679616_n (1)

A fost greu, dar nu m-a deranjat, și am luat-o ca pe atare. Totuși, parcă de abia atunci am realizat cât de centrată pe sine eram înainte de apariția copilului. Totul se învârtea în jurul planurilor mele, a jobului meu, a hobby-urilor mele, eram eu, eu, eu, all over the place. Realizez acum că probabil cu toții suntem așa când suntem tineri, doar că nu realizăm, până nu ne trezim cu o ființă adorabilă, dar total dependentă de noi, cât de mult ne puneam pe primul loc înainte. Din punctul ăsta de vedere, copilul m-a responsabilizat. Și, prin urmare…

M-am maturizat.

Mult. Am crescut mult, emoțional vorbind, în mai puțin de un an. O  mulțime de lucruri care credeam că sunt importante mi se par dintr-o dată superficiale. Vacanțele și viața socială bogată sunt doar două dintre ele. În e.î.C. (era înainte de Copil ) vizitam locuri noi tot timpul, îmi plăcea la nebunie să organizez escapade, city break-uri, sejururi…Din nou, îmi dau seama cât de centrată eram doar pe propria persoană. Anul ăsta am fost atât de ocupată cu venirea lui Filip pe lume și toată schimbarea pe care a declanșat-o în stilul meu de viață, încât am constatat uimită că poți, bine-mersi, să faci și o singură ieșire la mare tot anul, și să te simți foarte bine și acasă. Pentru că în tot timpul ăsta m-am minunat de cât de repede și frumos crește copilul meu, sub ochii mei. Priceless! Și, prin urmare…

M-am simțit cu adevărat împlinită.

Sentimentul de împlinire maternă este ceva atât de profund personal, încât e tare greu de explicat. Depinde de fiecare ce e important pentru sine. Pentru mine și soțul meu mereu a fost familia, am crescut de mici cu valoarea asta inoculată, astfel încât, să aducem pe lume un copil a fost o mare, mare bucurie . E un sentiment dificil de descris, dar care îmi umple sufletul de bucurie, de fiecare dată când mă uit la copilul meu…

Am învățat să apreciez cu adevărat timpul liber.

Dumnezeule, cât timp liber aveam înainte ! Ce oi fi făcut cu atâta ??

De abia venirea copilului, cu nopțile nedormite aferente, cu alăptatul uneori non-stop, cu momentele când adoarme pe tine și nu îndrăznești să te miști, să nu îl trezești, te face să apreciezi cele câteva momente pe zi când ai timp pentru tine. Am devenit mult mai eficientă în a face lucruri, pentru că timpul este mult mai limitat. Și tocmai asta m-a făcut să apreciez atât de mult timpul pentru mine. O baie negrăbită. O masă în tihnă. Un masaj. Lux !

Simt, oricum, că am început să îmi recapăt timpul liber de când am început diversificarea, pentru că bebe nu mai este acum atât de dependent de mine.

Pe voi, mamele care mă citiți, cum v-a schimbat apariția copilului în viața voastră ?

 

Povestea mea cu alăptarea – cum am ajuns de la un început dezastruos, la alăptare exclusivă

Da, se poate! Există alăptare exclusivă și după biberon 🙂 Dar asta doar cu multă răbdare, ambiție și efort…

Însărcinată fiind, mi-am dorit în primul rând două lucruri pentru bebelușul meu : să îl nasc natural, și să îl alăptez exclusiv, și cât pot de mult. Mi-au ieșit ambele, nașterea naturală ( în ciuda faptului că a fost una dificilă) pentru că am avut o doctoră foarte bună, și alăptarea deoarece m-am informat mult și am făcut eforturi.

Ironia face că tocmai nașterea naturală a dus la un început prost în alăptare. Filip având circulară de cordon la naștere, a existat un moment de asfixie și suferință fetală în momentul nașterii, astfel că a ieșit din naștere foarte slăbit, și a trebuit să stea la terapie intensivă o săptămână. În acest timp, neonatologii nu m-au lăsat nici măcar să îl iau în brațe, darămite să încerc să îl alăptez…Eu eram foarte contrariată că nu mă lăsau măcar să încerc să îl alăptez, dar mi se tot explica faptul că bebe era foarte slăbit în urma efortului nașterii, și că trebuie luat foaaarte ușor. Am fost în schimb încurajată să mă mulg și să aduc laptele la maternitate, măcar, dacă tot mânca la biberon, să fie lapte matern.

Așa că a trebuit să mă descurc cu instalarea lactației fără bebeluș. În prima noapte, după ce am născut, m-am trezit speriată, deoarece tremuram și îmi clănțăneau dinții la propriu de frig, deși căldura era pornită în camera de spital. Mi-am pus plapuma pe mine și într-un final m-a lăsat de la sine, ca să mă trezesc, peste încă vreo două ore, leoarcă de transpirată. Alternațiile astea au durat primele câteva nopți după naștere, și m-au speriat bine, până i-am spus doctorei mele, care mi-a spus să nu mă îngrijorez, fiind simptome de instalare a lactației. Am vrut să povestesc  asta pentru viitoarele mămici care mă citesc, să fie mai în gardă decât mine 🙂

alaptare 1

M-am muls  cu pompa electrică încă din prima zi după naștere, însă fără rezultat. Lactația s-a instalat de abia în a treia zi după naștere. Sânii erau foarte dureroși și umflați și marele meu noroc a fost că am avut-o alături pe cumnata mea, mamă la rândul ei, care mi-a arătat cum să masez sânii pentru a-i detensiona și pentru a da drumul canalelor de lapte, și cum să alternez prosoape calde și reci pe sâni, înainte și după muls, pentru a evita angorjarea prea puternică. Astfel, am reușit să trec de instalarea lactației cu bine.

Era frustrant, deoarece la început scoteam doar câteva picături de lapte, dar îi duceam lui bebe chiar și 10 ml la maternitate. Treptat însă, am început să îi duc din ce în ce mai mult, până când Filip a împlinit o săptămână, și ni l-au dat acasă, în sfârșit. Atunci l-am și pus prima dată la sân, înainte să plec din spital, în prezența unui consultant în lactație. Mi-era puțin teamă că nu va vrea să ia sânul, după o săptămână în care văzuse numai biberon, dar, spre surprinderea mea, s-a năpustit efectiv pe el, și a început să tragă cu sete. Și așa a început marea poveste de dragoste a lui Filip cu sânul!

Odată ajunsă acasă cu el, am încercat să îl pun la sân foarte des, în primul rând să compensez pentru perioada cât fusese alimentat la biberon ( să îl învăț la sân), și în al doilea rând să mă asigur că nu îi era foame. Am înțeles în primele zile de ce insistaseră totuși în maternitate să îi dea biberon, și de ce mi-au spus să nu îl forțez din prima cu sânul, deoarece, într-adevăr, cum îl puneam la sân, după ce trăgea de 2-3 ori, Filip adormea imediat. La asta se mai adăuga și faptul că de multe ori plângea la sân, pentru că nu aveam suficient lapte, îmi dădeam și eu seama când se goleau sânii.

Presiunea de a-i da lapte praf era destul de mare, venită mai ales din exterior. Femeile din familia mea mă tot îndemnau să îi dau lapte praf ( ,,Tu nu vezi că nu ai lapte ?? Te chinui și îl chinui și pe el ! “), și în plus de asta, mă frustra și pe mine teribil să îl văd că plângea la sânul (aproape) gol. Dar știam că cel mai bun stimulant pentru lactație tot bebe rămânea, așa că am insistat. Și am insistat. Și am insistat. Nu am recurs la lapte praf decât ca ultimă, ultimă instanță, când îl vedeam că nu se sătura deloc, și plângea de foame, asta însemnând cam 1-2 biberoane pe săptămână. Văzând că inițial era prea obosit să sugă mult, când mai adormea, eu dădeam fuga în camera cealaltă să mă mulg, pentru a-i da lapte matern în biberon. Astfel, după 2 săptămâni, ajunsesem să îl pun doar la sân ziua, și să îi dau 2 biberoane a câte 60 ml de lapte matern noaptea, plus, în caz de urgență, o dată sau de 2 ori pe săptămână, un biberon de lapte praf. Treptat însă, am reușit să înlocuiesc și cele 2 biberoane de noaptea cu sânul, pe măsură ce îl vedeam pe Filip că se întremează și că suge din ce în ce mai viguros.

La puțin peste o lună, am reușit să îi scot de tot laptele praf. Cum am făcut, deci ?

Am stat practic cu bebe de gât o lună întreagă. L-am pus la sân constant, chiar dacă eram obosită și nedormită, de câte ori dădea semne că ar vrea. Asta a fost partea cea mai grea.

Am decis să nu plec urechea la sfaturile din exterior . Mi le-am auzit absolut pe toate : Nu ai lapte. Ai laptele prea subțire. Ai laptele prea gras (când copilul a început să se pufoșească bine) . Nu o să pățească nimic copilul dacă îi dai și lapte praf.

Sfaturile erau de fiecare dată bine intenționate, și știu asta, însă nu încurajează o proaspătă mămică DELOC să audă, după ce că e obosită și începătoare într-ale alăptatului, că nu are lapte. Nu prea există ,, Nu am lapte “. Cu accent pe ,, nu PREA “, că știu că un procent de în jur de 10% din femei chiar nu au. Dar pentru restul, există informare, voință și soluții. Spun asta pentru că nici pe mine nu m-a dat vreodată pe dinafară laptele . Nu prea am știut ce înseamnă tricouri udate sau sâni prea plini (și în rarele dăți când mi s-a întâmplat, mi s-a întâmplat în Lidl, când eram fără sutien, hehe ) . Dar am stimulat lactația și cu metodele de mai jos.

alaptare 2

Am băut, și beau în continuare, ceai pentru stimularea lactației. Este primul lucru pe care îl fac în fiecare dimineață : ceaiul meu din fenicul, chimen și anason. În primele 3 luni am băut câte un litru zilnic, apoi câte jumătate de litru. Mă ajută cu siguranță. Mă știe toată familia deja, mă car peste tot cu sticluța mea de ceai după mine.

În plus de asta, beau multe lichide, și mănânc mult. Trebuie insistat cu lichidele, deoarece organismul pierde multă apă prin alăptat, așa că, pentru a alăpta în continuare, trebuiesc ,, refăcute rezervele ” . Totodată, alăptatul solicită corpului circa 500 calorii în plus, lucru pe care l-am resimțit din plin printr-o poftă de mâncare incredibilă. În prima lună chiar mă trezeam noaptea să mănânc !!

Am încercat să dorm cât mai mult, deoarece somnul duce la secreția prolactinei, principalul hormon care stimulează lactația. Lucru greu de realizat, bineînțeles, dar  am renunțat la tot ce am putut renunța, pentru chiar și 30 minute de somn în plus.

Am încercat să nu mă stresez, deoarece stresul și emoțiile negative reduc lactația. Parcă îl și aud pe soțul meu : ,, Nu te stresa iubito, că nu o să mai ai lapte!  ” Ce-i drept, e greu să rămâi zen în una din cele mai stresante perioade din viață, și anume primele luni cu un bebeluș, dar cred cu tărie că avem puterea de a alege cum ne raportăm la ce ni se întâmplă.

Un alt aspect important a ținut de informare. În primele două luni după naștere, am stat numai cu Ghidul alăptării, de Jack Newman, după mine. Am tot citit despre atașarea corectă, creșterea lactației, și probleme în alăptare. Pe lângă asta, nu cred că a rămas mamă dintre cunoștințele mele care au alăptat, pe care să nu o fi întrebat-o despre tips & tricks. Nimic nu bate practica!

Cu toate astea, tot am avut perioade când a scăzut lactația. Atunci am recurs la pastile pentru creșterea lactației, pe bază de plante. Eu am folosit Galafor forte, și m-a ajutat.

Și, nu în ultimul rând, aș vrea să menționez aspectul legat de disponibilitatea față de copil. De când am născut, de 5 luni, am ieșit rar din casă, și atunci am fost numai pe fugă, deoarece Bebetto al meu cerea des lapte, și e foarte rău de foame. Cu alte cuvinte, trebuie să fiu acolo, lângă el, aproape mereu, cu sânul pe tavă 😀 E un sacrificiu, dacă ești genul de persoană care era învățată cu ieșiri dese la terase, la cinema, etc, dar beneficiile alăptării sunt incontestabile.

Și aș vrea să vorbesc într-un alt articol fix despre ce beneficii a avut alăptatul pentru mine, personal, deoarece este un subiect amplu, și deja m-am lungit.

Full disclaimer : acest articol a fost întrerupt de două alăptări ! 🙂

 

Prima lună cu bebe

Citeam,  însărcinată fiind, în celebra carte ,, Mama și copilul ” , a familiei Căpraru, că perioada de imediat după nașterea copilului este cea mai grea din viața unei femei . Îmi amintesc că atunci mi s-a părut o afirmație cam dramatizată, iar acum, privind în urmă, îmi vine să râd : oamenii aveau dreptate, afirmația fiind unul din multele lucruri pe care nu le-am înțeles până nu am avut și eu un copil, la rândul meu.

Îmi amintesc și acum primele zile cu bebe : eram atât de stresată, de copleșită și de epuizată, încât, deși așteptasem atât de mult să ni-l dea în sfârșit acasă, acum nu mă putea bucura efectiv de el.

Îmi amintesc și mai bine cât de stresată am fost atunci când ni l-au dat din spital, pe drumul de 2 ore. Întrucât Filip a stat la terapie intensivă, nouă nu ne-au arătat deloc cum i se face baie, cum i se schimbă un scutec, și, în general, nimic din îngrijirea unui nou născut. Așadar, cum a început să plângă, în mașină, deja am început să mă stresez. Deși l-am potolit cât de cât pe toată durata drumului, pe ultima sută de metri a început să urle ca din gură de șarpe, lucru care evident că m-a speriat. Ne-am gândit că trebuie schimbat de scutec, și cum am ajuns acasă, am schimbat amândoi primul scutec, cu foarte mare stângăcie, fiind prima oară când făceam asta amândoi.

Prima săptămână cu bebelușul a decurs exact în același ritm – a fost o perioadă cruntă de nesomn, cu urlat ( nu plâns, ci urlat, am zis bine) și ziua, și noaptea, și noi mega-stresați, că nu știam de ce urlă. Oare îi era foame ? Era ud ? Nedormit ? Îl durea ceva ? Ce nu știam noi atunci era că Filip oricum are un plâns ca un răget de leu, la care acum nu ne mai impacientăm. Ceea ce îmi dau seama acum este și că sigur îi transmiteam starea de stres și agitație, de plângea așa mult.

Nu știam nici cât de des să îi dau să mănânce, încercam să îl pun des la sân, ca să mă asigur că nu îi e foame, și ca să încep alăptatul, dar mi-a fost mult mai greu decât i-ar fi unei proaspete mămici în mod normal, având în vedere startul dezastruos în alăptare : faptul că Filip a stat la terapie intensivă o săptămână întreagă, timp în care nu a primit decât biberon, eu nu avusesem voie nici măcar să îl iau în brațe, darămite să îl alăptez. Pe lângă stresul de a face trecerea de la biberon la sân, mă mai luptam și cu faptul că, așa cum mă avertizaseră medicii, nașterea dificilă îl făcuseră pe bebe să îi fie mult mai greu să sugă la sân, el fiind încă lipsit de vlagă.

Așa că, pe lângă încercările stângace de a-l alăpta, pierdeam mult timp și să mă mulg și să spăl și sterilizez pompa de muls/ biberoanele, măcar dacă tot îi dădeam din biberon, să fie lapte matern, nu praf. Însă, fiind și eu la început, cu instalarea lactației, nu aveam lapte suficient, așa că trebuia să completez cu lapte praf, lucru care mă frustra de fiecare dată.

Prima băiță a fost un alt motiv de stres și frustrare , Filip urlând cât l-au ținut plămânii . Ceea ce, din nou , nu știam atunci, era că nu era vorba de stângăcia noastră, băiatul nostru fiind și acum, la două luni, la fel de speriat de apă ca la început.

33778515_2253525077998737_4168711651387768832_n
Filip la o lună – ilustrație făcută de prietena mea Ioana Schmiedigen ( Facebook : DITart)

Îmi amintesc, apropo de plâns, că a doua noapte plângea atât de tare, și de atât de mult timp, încât, pe la vreo 3 noaptea, mă gândeam să mă duc cu el la spital, numai pentru că mă gândeam că acolo personalul medical sigur știe mai bine decât noi să îl liniștească, nu din alt motiv (deoarece bănuiam că de dureri de burtă era vorba ) 😀 .

Alăptatul, mulsul, spălatul și sterilizatul biberoanelor, schimbatul scutecelor de vreo 8-10 ori pe zi, băița, legănatul, adormitul și alinatul când plângea, de abia îmi mai lăsau timp să îmi fac ceaiul de lactație, să fac duș și să mănânc, și astea într-o mare fugă. Habar nu aveam pe unde treceau zilele, dar în același timp, ajusesem să număr zilele ca pe o victorie : ,, Am supraviețuit o zi cu bebe. Două zile. Trei zile. ” Zilele au devenit o săptămână. Săptămâna s-a transformat în săptămâni, și săptămânile într-o lună. În câteva zile, iată, împlinim 2 luni de când suntem împreună.

Și da, a devenit din ce în ce mai ușor și mai bine în timpul ăsta. Asta nu înseamnă că e ușor, înseamnă 1. că ne-am învățat, și noi cu bebe, și el cu noi, și 2. că mai greu de atâta oricum nu avea cum să fie, deci trendul nu putea fi decât descrescător 🙂 .

Am vrut neapărat să scriu această postare, una sinceră, așa cum v-am obișnuit, despre cum e cu adevărat prima lună cu copilul, deoarece, de cele mai multe ori, pe proaspeții părinți, oricât ar fi de maturi, tot nepregătiți îi prinde, și asta mai ales din cauza așteptărilor nerealiste. Vedem, pe Facebook, pe Instagram, în reclame, în filme, numai bebeluși zâmbitori, numai poze drăguțe cu ,, iubirea noastră ” , dar nimeni nu vorbește despre cât de greu este.

Pe mine m-a tot întrebat lumea la început de ce nu puneam nici o poză cu bebe pe social media, să îl vadă și cunoscuții. Un motiv este că n-am vrut să devin genul ăla de mamă care nu mai contenește cu pozele cu copilul, dar principalul motiv a fost simplu : nu mi-a ars, oameni buni. Mi s-ar fi părut o ipocrizie să postez portrete de familie fericită, când de fapt stresul era cât casa, și am realizat mai ales că poate aveam niște viitori părinți printre prieteni cărora le-aș fi contribuit și eu la conturarea așteptărilor nerealiste despre perioada de după ce apare un copil. Am început să pun poze când chiar a început să fie bine.

Pentru că asta e esențialul  : devine mai ușor, cu timpul.

Și merită totul atunci când bebelușul îți zâmbește pentru prima dată!

 

Sarcina mea – privind în urmă : Cum a decurs o sarcină normală

Acum, după ce am născut, privesc în urmă la cele 9 luni de sarcină, și nu pot ajunge decât la o singură concluzie : termenul ,, sarcină ” este extrem de bine ales pentru a descrie perioada aceasta din viața unei femei . Este o perioadă minunată, plină de emoții, dar și un adevărat test de anduranță pentru corpul tău, aflat în permanentă schimbare.

Eu am avut o sarcină considerată ușoară, fără complicații prea mari, fără să îmi afecteze prea mult stilul de viață de dinainte, dar tot nu mi-a fost ușor cu simptomele .

Trimestrul I – emoții, dureri și răceli

Ne-am putut considera norocoși : după doar 3 luni de încercări, testul de sarcină mi-a arătat imediat, chiar cu câteva zile înainte de menstruație, două liniuțe! Îmi amintesc și acum cu exactitate seara de vară de 1 august, când am aflat că vom deveni părinți, și euforia ce a urmat . Câte planuri, câtă fericire, cel mai frumos cadou primit vreodată de ziua mea !

33922448_2253556351328943_900512671827230720_nUrmătoarele două luni au fost un roller coaster de emoții : fericirea de a aștepa un copil s-a împletit tot timpul cu teama ca sarcina să nu pățească ceva, și ca bebe să fie bine, sănătos.

Așa cum am știut intuitiv de la început că o să fie băiat, așa am și bănuit că am rămas însărcinată încă de dinainte de a face testul, prin două tipuri de dureri pe care nu le-am mai simțit niciodată atât de intens : durerile de implantare, asemănătoare, dar amplificate muuult celor premenstruale, și durerile de sâni, date de creșterea dintr-o dată a acestora. Este incredibil cât de repede reacționează corpul la sarcină și începe să se schimbe.

Am aflat că sunt însărcinată fix când împlineam o lună de sarcină, și imediat au început și stările de somnolență : aveam momente când de abia rezistam cu ochii deschiși la birou, precum și nopți cu 10-11 ore de somn.

Știam că grețurile și stările de vomă încep în jurul săptămânilor 6-7, așa că am așteptat puțin speriată acest interval, având în vedere că tuturor femeilor din familia mea le-a fost îngrozitor de rău pe parcursul sarcinilor. Însă surpriză : săptămâna 6 chiar a debutat cu o ușoară greață, dar n-a trecut niciodată de stadiul ăsta. N-am vomat nici măcar o dată pe parcursul sarcinii (ce-i drept, am și un stomac care nu m-a dezamăgit niciodată 😀 ), iar grețurile le potoleam cu mere acre și limonadă. Cât despre pofte, nu prea am avut, în schimb am fost sclava gustului acru : nu puteam mânca decât două categorii de alimente – acre și foarte acre. Coșul meu de cumpărături s-a schimbat radical.

În săptămânile 7-8 de sarcină am fost în vacanță în SUA, ceea ce n-a fost compatibil deloc cu perioada de început de sarcină. Expunerea la medii pline de germeni cum sunt aeroporturile sau avioanele, combinată cu sistemul imunitar scăzut, au făcut să răcesc cobză în luna august. Răceala, combinată ocazional cu grețurile, m-a făcut să mă simt de parcă eram ,, lovită ” pe toate părțile, dar am înțeles câtă grijă trebuia să am de mine, având în vedere că urma să fiu însărcinată toată iarna, și chiar am reușit să nu răcesc deloc iarna asta.

Trimestrul II – luna de miere a sarcinii

Niciodată nu am primit mai multe complimente decât în perioada sarcinii, ceea ce este ironic, având în vedere că, în același timp, niciodată nu am fost atât de ,, împlinită ” la kilograme. Dar, deși nu am luat mult în greutate, totuși hainele au început să nu mă mai încapă imediat . Toată lumea remarca însă ,, strălucirea ” și fericirea de pe chip.

Ne-am mai liniștit cu emoțiile la ecografiile morfologice de trimestru I și II, când am aflat că bebe e bine, sănătos .

Au dispărut grețurile, durerile, a dispărut oboseala, ba chiar am avut momente în care am fost plină de energie. Au apărut în schimb arsurile și durerile de spate.

Trimestrul III – etapa grea a sarcinii, și la propriu, și la figurat : arsuri, insomnii și infecții

Dacă trimestrul doi a fost luna de miere a sarcinii, a venit trimestrul 3 să compenseze din plin.

Nu m-au iertat nici unul din simptomele caracteristice : insomniile ( deși înainte nu avusesem niciodată), arsurile (care au devenit atât de puternice, încât ajunsese să îmi fie frică atunci când mâncam orice ), mișcările care au devenit din ce în ce mai greoaie, din cauza kilogramelor în plus. Am luat în total 14 kilograme, burta era imensă, și asta, combinată cu copilul care înghesuia toate organele, inclusiv plămânii, mă făcea să gâfâi chiar și dacă citeam cu voce tare. În ultimele săptămâni, de exemplu, dacă spălam niște vase, trebuia după să mă așez jos, să îmi recapăt suflul.

Pentru mine a fost o perioadă agitată oricum, deoarce a însemnat și întoarcerea în România și readaptarea .

Concluzia mea ?

Mă bucur că am luat hotărârea de a rămâne însărcinată la o vârstă tânără ( 27 ), deoarece oricum cred că sarcina a pus suficientă presiune pe corp . Nu vreau să mă gândesc cum m-aș fi descurcat cu oboseala accentuată, sistemul imunitar scăzut, câștigul în kilograme, și restul simptomelor care se înghesuie într-o perioadă atât de scurtă, pentru că deja, după ce treci de 25 de ani, (re)simți cum fiecare an în plus contează. Cred că a contat într-o măsură vârsta, dar în egală măsură și faptul că am încercat să am grijă de mine și de bebe, dar și factorul noroc, pentru că nu există două sarcini care să fie la fel.