Anul acesta, am decis să păcălim puțin iarna și să alegem o destinație însorită pentru vacanță, însă nu voiam să călătorim prea mult cu avionul, având în vedere că îl luăm și pe Filip cu noi, și fiind și eu însărcinată – așa că ne-am hotărât la Egipt, unde se ajunge în 3 ore cu avionul .

A fost o vacanță reușită, din două motive : într-adevăr, ne-am bucurat de mare, soare și plajă în ianuarie (mai ales Filip, el a fost cel mai fericit) , și chiar ne-am simțit mai relaxați, ca în concediu, având în vedere că Filip a tot fost preluat ba de nași, ba de bunici .

Aș avea totuși două mențiuni :

În primul rând, nu aș recomanda o vacanță în Egipt unei însărcinate. Eu nu am pățit nimic, dar de abia după ce am luat biletele am aflat de la alte persoane care fuseseră acolo că au avut probleme cu stomacul, ba de la apă, ba de la mâncare. Ori, pe lângă faptul că un episod de toxiinfecție alimentară îți poate strica vacanța, în cazul unei gravide, bacteriile pot traversa placenta și ajunge la făt .

Ce-i drept, eu nu am ieșit din resortul la care am stat, dar și aici voiam să ajung …Noi fix pentru asta venisem, pentru odihnă și plajă, dar pentru cineva care vrea să viziteze, distanțele între obiectivele turistice sunt foarte mari, și nici nu îți poți clăti ochii cu peisaje pe drum – e doar deșert, atât . Deșert, deșert, deșert 😀

În al doilea rând, nu aș recomanda o vacanță exotică pe timp de iarnă, în general. Este al doilea an când facem acest lucru – anul trecut am fost în Dubai în luna februarie, și totodată al doilea an când, în urma respectivei vacanțe, am răcit cobză. Anul acesta măcar am răcit doar o parte din noi, însă anul trecut am răcit toți cei 7 din grup .

Măcar ne-a apucat în urma vacanței, și aici aș mai avea altă mențiune de făcut. Știind că, însărcinată fiind, am imunitatea scăzută automat, mereu am purtat mască de protecție când călătoream (în aeroport și avion). M-am învățat minte după ce, în prima sarcină, am călătorit în SUA și am răcit chiar în timpul vacanței (nu a fost tocmai plăcut). De atunci, mereu am purtat mască, în ambele sarcini, și nu am mai răcit deloc … Ei bine, acum, pe drumul de întoarcere, deși am purtat masca în aeroport, cum am intrat în avion, Filip mi-a tras masca de pe față, și nu am mai pus-o la loc. Fix două zile mai tarziu, cam cat dureaza perioada de incubatie, am răcit cobză. M-a ținut mai bine de o săptămână…Ori, să te simți bine o săptămână, și apoi să o tragi tot atâta timp, după, nu prea mi se pare că merită efortul. Eu cred că m-am lecuit ( OK, OK, n-aș spune ,,Nu” unei vacanțe în Maldive în ianuarie, totuși 😀 ) .

PS. Partea cea mai bună a faptului că am fost în vacanță însărcinată în Egipt : după o săptămână de dezmăț culinar absolut, cântarul arăta exact la fel ( +8 kg ) . Că deh, suntem doi, bla, bla. Așa da, tată! 😀

S-a lăsat așteptat al doilea copil, să ne dezvăluie ce este, am aflat de abia în săptămâna 21. Morfologia de trimestru 2 însă, făcută în 3D, nu ne-a lăsat nici o urmă de îndoială, doctorul ne-a spus clar : ,, 100% băiat! ” .

Recunosc că, atunci când ne-am hotărât la al doilea copil, inițial ne-am dorit o fetiță, o ,, pereche ” pentru Filip. Dar, în clipa în care am aflat că o să am un băiat…prima reacție, surprinzătoare și pentru mine, a fost de bucurie. M-am bucurat ca la prima sarcină, când am auzit că voi avea băiat. Bănuiesc că asta este senzația normală care te încearcă, de fapt, ca părinte, pentru că îți iubești copilul indiferent că este băiat sau fetiță, mai zvăpăiat sau mai liniștit, sau mai știu eu cum. Îl iubești pentru că e al tău. Mânuțele pufoase care te îmbrățișează sunt exact la fel de pline de iubire, indiferent că sunt de băiat sau de fată.

Ei bine, se pare că asta e doar părerea mea . Nu am nici o problemă cu diversitatea de opinii, dar m-a uimit, cu ocazia asta, lipsa de tact a unora multora, la aflarea veștii că voi avea tot băiat. Trăim cu toții cu niște filme în cap, în care fericirea e aia cu casă, mașină, soț/soție și doi copii, musai băiat și fată. Variantele de 2 băieți sau 2 fete sunt greu acceptate, astfel că prima reacție pe care am primit-o de la multe cunoștințe a fost : ,, Lasă, sănătos să fie. ” De parcă faptul că este băiat însemna că avea vreun defect sau ceva. Unele lucruri ies automatic din gura omului, însă uneori chiar ar trebui să ne gândim că poate jignim persoana respectivă, sau că poate cel/cea vizată nu e de aceeași părere cu noi, și atunci o facem ușor de oaie. Vă spun din experiență, felicitările sunt un safe bet. Chiar dacă în sinea ta îți spui ,, Ah, săraca, are tot fată/băiat “, cu un simplu ,, Felicitări ” poți trece ușor peste subiect, fără a-l face pe celălalt să se simtă prost, și fără a-i impune ideile tale preconcepute. Just my 2 cents.

În schimb știți ce frază (pe care am auzit-o deja de mai multe ori) mi se pare și mai rea decât ,, Lasă, sănătos să fie. ” ? ,, Eh, oricând puteți încerca să îl faceți pe al treilea. ” De parcă cumva al doilea poate fi trecut cu vederea, ca o greșeală din fabricație, care, cine știe, poate la a treia încercare se corectează. Bunul simț m-a oprit să dau o replică pe măsură celor cu ,, al treilea “, care ar fi trebuit să fie : ,, Și dacă e și al treilea băiat, ce fac ? Le spun să îl oprească în maternitate ? “.

Vă spun eu care ar fi reacția mea și la un al treilea băiat : tot de bucurie. Pentru că faptul că Dumnezeu ți-a dat un copil nu o dată, nu de două ori, ci de n ori, este de fiecare dată o binecuvântare. Tatăl meu a spus-o cel mai frumos, atunci când a aflat că voi avea tot băiat : ,, Eram foarte curios ce o să ai, dar totodată nu eram curios deloc, știi ce zic ? “

Da, știu exact ce zice. Apropiații au avut în general aceleași reacții potrivite, unii m-au felicitat și atât (reacție minunată, dacă mă întrebați acum) , alții mi-au spus că o să am un băiat la fel de frumos și isteț ca primul, iar femeile din familie mi-au spus aproape toate același lucru : ,, Ți-am spus noi. ” 😀 Mama mi-a zis de cum a aflat că sunt însărcinată că voi avea tot băiat, la fel și verișoara mea, și mătușa… Se pare că intuiția mea, care la prima sarcină a fost infailibilă ( și eu am știut, pur și simplu, de la început, că voi avea băiat) s-a transferat acum asupra lor, că eu n-am mai avut nici un presentiment.

PS. Între timp, eu deja mă gândesc cât de răsfățată voi fi pe viitor, în calitate de singură prezență feminină, într-o casă cu 3 băieți 😀

Iată-mă ajunsă la jumătatea sarcinii, în mijlocul trimestrului II…și deja cu simptome de trimestru III. A durat mult mai puțin ,, luna de miere ” a sarcinii de data asta, dintr-un motiv simplu : burta.

Nu știu cât vă dați seama din poză, dar burta este deja mare (am auzit nu o dată ,, Păi eu burta asta o aveam când eram gata să nasc ! ” ) . Sunt vizibil însărcinată, deși am doar 5 luni (deja mi se acordă prioritate la cozi, lucru îmbucurător, față de sarcina trecută ) , dar burta mare vine la pachet cu o serie de neplăceri de care data trecută am avut parte mult mai târziu, spre finalul sarcinii.

Partea cea mai rea : dorm din ce în ce mai prost. Nu am ajuns încă la stadiul de insomnii, cum eram la finalul primei sarcini, dar deja mi-e imposibil să dorm pe burtă sau pe spate, așa că îmi rămân doar partea stângă sau dreaptă. Doar că au început și durerile de șolduri, ca data trecută, așa că mă întorc pe stânga, mă doare stânga, și invers . Cu siguranță nu ajută nici că Filip se mai fâțâie în pat lângă mine și are episoade de somnambulism (deh, le moștenește de la mama lui, nu mă pot supăra pe el 😀 ) .

Faptul că dorm prost se traduce și în oboseală ziua, bineînțeles. Cam toată ziua 😀 Așa că iar am ajuns să îl pândesc pe Filip, să vină momentul somnului de după-amiază, și hop, și eu cu el ! Dezavantajul e că somnul lui de prânz era momentul când făceam și eu ceva pentru mine ( citit, sau scris ), așa că am avut de ales între micile plăceri sau somnul. Am ales somnul, în primul rând pentru că oricum nu pot citi, când mie mi se închid ochii de somn. Noroc cu bunicii lui Filip, că petrec mult timp cu el, și astfel reușesc să fac câte una-alta (sau, uneori, pur și simplu să mă odihnesc). Și nu doar bunicii, ci și restul familiei, sunt un ajutor minunat!

Și, că tot veni vorba de familie, anul acesta, de Crăciun, am reușit să ne strângem toți-toți din partea familiei mele. Am fost vreo 20 la masă, a fost minunat, mai rar să nu avem nici un absent! Partea ciudată a fost cum din 20, mai bine de trei sferturi eram răciți. Se tușea și se strănuta la masa de Crăciun într-o veselie ! Sincer, având în vedere că sunt însărcinată și automat cu imunitatea mult mai scăzută decât în mod normal, mă mir că am luat viroza destul de târziu, printre ultimii chiar, și am făcut o formă destul de ușoară. Nu pot să nu fac o comparație aici cu anul trecut. Toată iarna trecută, eu am ținut-o dintr-o viroză în alta. Fiecare cu simptomele ei, ba mă durea în gât de îmi venea să mă urc pe pereți, ba aveam capul înfundat de simțeam că stă să explodeze, ideea e că în nici o iarnă, de când mă știu, nu am tras-o ca anul trecut. Și sunt aproape convinsă că știu și cauza : lipsa cronică de somn. Anul trecut, pe vremea asta, Filip avea 9 luni, iar eu aproape 1 an de când dormeam ori prost, ori foarte prost, lucru care și-a spus cuvântul asupra sistemului imunitar. Între timp, mi-am revenit după naștere, l-am înțărcat pe Filip, și am avut câteva luni de somn decent, care și-au spus cuvântul, în sensul bun al cuvântului. Dar de acum cred că resetez contorul de la zero 😀 Sau poate al doilea copil o să doarmă mai bine, cine știe (deși, având în vedere că va fi tot alăptat, mă îndoiesc ) .

Pe lângă o viroză, Sărbătorile s-au lăsat și cu 2 spre 3 kilograme în plus ( să spunem, de dragul stării mele de bine, că sunt mai degrabă 2 😀 ), așa că am ajuns la 6 spre 7 kg în plus ( 6 am vrut să spun. ) Având în vedere că sunt la jumătatea sarcinii și că data trecută am luat 14 pe care le-am dat foarte repede jos, nu îmi fac încă probleme …Deși puțin autocontrol nu ar strica. Pentru că nu, bineînțeles că însărcinata nu s-a abținut de la absolut nimic de Sărbători :)) Voi să nu faceți ca mine, vă rog!

Am ajuns aproape la jumătatea sarcinii…și tot nu știu ce o să am. La controlul din săptămâna 16, bebe nu a stat cum trebuie, așa că am rămas cu ochii în soare privind ce va fi. Și eram atât de convinși că vom afla! Plus că era ocazia perfectă, pe seară urma să ne vedem la cină, la steakhouseul nostru preferat, cu părinții mei și cu nașii, dar până la urmă l-am sărbătorit pe nașul meu și faptul că bebelușul e bine, sănătos, ceea ce e cel mai important, până la urmă. Sper, la jumătatea lui ianuarie, la morfologia de trimestru II, să aflăm, că e o ecografie mult mai complexă, și cu aparatură mai bună.

Până atunci, mă bucur de partea ușoară a sarcinii, trimestrul II, că parcă văd că acum trece și mă trezesc, ca tura trecută, în trimestrul III, cu burta cât casa ( Casa Poporului, în cazul meu, că deja e mare 😀 ), mișcându-mă cu grația unui elefant, cu insomnii și arsuri . Și tocmai fiindcă știu cum poate arăta viitorul, mă bucur de prezent, când nu am nimic, mă simt bine și atât 😀 Nu mai sunt obosită, nu mai am grețuri sau aversiuni față de mâncare, și nici nu am alte neplăceri.

Ce-i drept, deja au început arsurile ( noroc că Gaviscon e permis în sarcină ), am nasul înfundat tot timpul ( lucru normal în sarcină, și din păcate știu că va dura toată sarcina ), obosesc mai repede la efort (dar, per total, nu mă simt obosită) și am pielea foarte uscată, dar astea-s detalii, nu mă plâng.

Între timp, am început să ii sortez hainele rămase mici lui Filip pe mărimi ( ce isteață aș fi fost dacă aș fi făcut asta de la început! ), să nu mai stau să caut când va veni bebe, că sunt sigură că numai de sortat mormane întregi de haine nu voi mai avea timp ! Când mai stă și Filip pe lângă mine atunci când sortez haine, și le compar pe cele de nou-născut cu el, în primul rând nu îmi vine să cred ce uriaș pare pe lângă hainele care îi veneau și lui acum 1 an jumate, și în al doilea rând, nu îmi vine să cred că o iau de la capăt, ba chiar așa curând 😀 Sincer, parcă mai ieri îi pregăteam hăinuțele și lui Filip.

Mai am momente, cu Laurențiu, când ne întrebăm cum Dumnezeu ne vom descurca cu al doilea, când pare că Filip ne ocupă tot timpul . De exemplu, de o săptămână dormim prost, pentru că Filip are nasul înfundat și se trezește plângând din cauza asta, sau mai are câte o criză de tuse care durează câte o oră, pe la un 4 noaptea, când ți-e somnul mai dulce. Iar ziua, trebuie să te ții după perpetuum mobile al nostru non-stop, noroc că avem ajutor de la familie, și mai luam câte o pauză. Dar, una peste alta, tot ne întrebăm cum se va integra al doilea copil în toată treaba asta.

Dar ne încurajăm singuri, că doar nu suntem nici primii, nici ultimii cu 2 copii mici, nu-i așa ? 😀

Astăzi am intrat în trimestrul II de sarcină, ceea ce reprezintă un motiv de sărbătorit : din acest moment, sarcina este considerată una sigură, șansele unui avort spontan scăzând dramatic!

Totodată, trimestrul II este considerat ,, luna de miere ” a sarcinii, în care, pe de o parte, dispar grețurile și oboseala din trimestrul I, și pe de alta nu ai încă burta din dotare care vine o dată cu ultimul trimestru, și care, cumulată cu kilogramele în plus, te face să te simți ( și miști) ca elefantul într-o cameră cu bibelouri.

La mine s-a aplicat, ca și la prima sarcină, regula conform căreia grețurile și stările de rău au dispărut, am chiar vreo 2 săptămâni de când mă simt bine. Atât de bine mă simt, încât mi s-a reactivat gena de ,, sweet tooth ” , uneori latentă, dar mereu acolo, totuși. Dacă sarcina trecută am fost sclava gustului acru / sărat, acum m-am dus în direcția opusă, în Candyland . Să mă vedeți numai la cumpărături ! Cum apare ceva dulce la orizont, am și întins mâna. Ochiul cere, gura salivează, creierul e redus la tăcere. Până și Filip pare să aibă mai mult discernământ ca mine, cu toate rugămințile lui pentru ,, napoitane ” și ,, păjituri ” ! Partea bună e că nu mănânc ( chiar ) tot ce cumpăr, de multe ori pofta e mare, dar până acasă, mai uit. Ce mai ajută e faptul că mănânc numai pe ascuns de Filip 😀 , ori, având în vedere că petrec majoritatea timpului cu el, nu prea pot să-mi fac de cap des . De luat, am luat 2,5 kg în primul trimestru, ceea ce e ok.

În săptămâna 12 am fost la morfologia de trimestru I, care a ieșit bine, bebe se dezvoltă normal. Nu mi-a venit să cred : dacă la controlul anterior, de la 7 săptămâni, ne uitam la un punct, acum pe ecran a apărut un făt complet format, care dădea frenetic din mâini și picioare!

Apropo de asta, săptămâna trecută i-am simțit și primele mișcări, ceea ce m-a luat prin surprindere – oare chiar poți simți mișcările copilului atât de devreme, mă gândeam ? Am căutat și am aflat că, dacă în prima sarcină acest lucru se întâmplă între săptămânile 16 și 25 de sarcină (eu am simțit încă de la 16 ), în a doua se poate întâmpla chiar din săptămâna 13, deci, voilà!

Partea interesantă e că, de când a mișcat, păi își face simțită prezența, frate!

Întrebarea pe care nu pot să nu mi-o pun este : dacă Filip a fost agitat încă din burtă, astfel încât îl porecleam Pepsi, de la frățiorul / surioara lui ce să mă aștept, că se mișcă încontinuu de la 13 săptămâni ? Oare m-am pricopsit și cu un Pepsi Max ? Eu speram, tura asta, mai la o apă plată, ceva …

Până să am un copil, credeam că inițierea în alăptare este grea. Nu zic că nu este, dar, odată ce ajungi să alăptezi exclusiv, realizezi cât de greu poate fi de abordat înțărcarea, că sfârșitul e la fel de greu ca începutul, dacă nu mai greu!

Eu, una, mărturisesc că eram îngrozită la ideea înțărcării. Pe principiul ,, ai grijă ce îți dorești “, am făcut tot ce mi-a stat în putință în primele săptămâni cu Filip, pentru a-l alăpta exclusiv. Nu doar că am reușit, dar de la 2 luni nici că a mai vrut el să vadă biberon/suzetă, sau, în general, orice alt tip de lapte decât cel matern. De fapt, nici măcar lapte matern nu voia, dacă era din biberon. Țiți-dependentul, așa a ajuns să îi spună toată familia ! 🙂

Multă vreme, de fapt aproape 1 an și jumătate, adică până foarte aproape de înțărcare, băiatul meu era extrem, dar extreeeem de atașat de sân…Una-două, era călare pe mine, sugea toată ziua și toată noaptea. Mai ales toată noaptea, spre exasperarea mamei lui 🙂 Alăptarea a fost un proces foarte frumos, dar și extenuant, să spunem lucrurilor pe nume. În perioadele de erupții dentare (care la noi au fost aproape neîntrerupte, începând de la 7 luni), sugea foarte des noaptea, pentru alinare, de multe ori chiar și din oră în oră. Vara, sugea foarte des și ziua, pentru hidratare. Dar sincer, oricum sugea des și în alte anotimpuri, doar de dragul conexiunii dintre noi doi, dar și pentru a adormi.

Aici era altă problemă, cu adormitul, iar asta pot spune că a fost greșeala mea. L-am lăsat să adoarmă mereu la sân, așa că copilul asocia mereu sânul cu somnul, pe la vreo 6 luni deja nu mai adormea decât cu mine. Lucrul ăsta a avut și părți bune ( nu l-am legănat niciodată, nu aveam dureri de spate, adormea foarte repede la sân), dar și o parte foarte stresantă, faptul că copilul era dependent de mine la somn. Un an și jumate de zile, nu am dormit decât o noapte despărțiți, când am fost nașă (iar acea noapte a fost horror, a urlat încontinuu), iar, pe lângă asta, era destul de presant și să știu că mereu trebuia să fiu acolo, în caz că voia să se culce, zi-noapte.

Ăsta era principalul motiv pentru care mi-era groază de înțărcare. Cum să fac să adoarmă în alte feluri un copil care adormise la sân un an și jumătate ?? Mai avusesem o tentativă de înțărcat, mai mult de nevoie, când Filip avea un an, și care fusese un dezastru. Și acum mi-l amintesc cum plângea până se învinețea, dacă nu îi dădeam sân.

Așa că tura aceasta, am spus de la început că, atunci când mă voi hotărî să îl înțarc, voi apela la un consultant în înțărcare. Eu îmi recunosc lipsurile / golurile de informație, și dacă cineva știe mai bine decât mine, nu voi ezita să apelez la persoana respectivă.

Așa am ajuns la Gabriela Aron ( o găsiți pe Facebook la pagina Gabriela Aron Coaching), despre care auzisem numai lucruri bune .

Fac o paranteză să vă spun cum m-am hotărât să înțarc, înainte de a vă spune și cum am reușit, efectiv : sincer, a fost mai mult un factor destul de independent de mine, care m-a îmboldit să fac asta : rămânând însărcinată din nou, am rămas foarte repede fără lapte, chiar din săptămâna 6 de sarcină. Nu acel ,, rămas fără lapte ” de care se plâng mamele în primele două luni după naștere, asupra căruia poți interveni în fel și chip, ci vorbesc de cursul naturii, faptul că natura pregătea deja corpul pentru al doilea copil. Nu zic, probabil că aș fi putut crește din nou lactația, chiar și în sarcină, dar nu am vrut să o fac, deoarece nu aveam de gând să alăptez în tandem. Tind să cred că se schimbase și gustul laptelui, deoarece, pentru prima dată, l-am văzut pe Filip că începe să se strâmbe, când suge.

Așa că am fost împăcată cu decizia de a înțărca și vă pot spune de acum că acesta este tot secretul. După cum ne-a spus și consultanta, succesul înțărcării ține de atitudinea mamei, de ce simte ea vizavi de înțărcare. Dacă mama înțarcă fără a fi convinsă cu adevărat că vrea să înțarce, e ca și cum ar sabota inconștient procesul. Ideea este să fii hotărâtă și fermă pe poziții atunci când te hotărăști să înțarci, să nu o faci din cauza unor presiuni din exterior ( pentru că așa consideră soțul/mama/soacra etc că este mai bine ), să fie strict decizia ta, deoarece alăptatul vă privește exclusiv pe tine și pe copilul tău, nu pe altcineva.

Important este și să nu îți ignori propriile sentimente pe perioada înțărcării, deoarce nu numai copilul devine unul înțărcat, dar și tu treci prin aceeași schimbare, devii o mamă care nu mai alăptează. Lucru care, bine a spus Gabriela Aron, NU înseamnă că se va forma o gaură în stratul de ozon ! Alăptatul ar trebui să continue atâta timp cât se simt bine și copilul, dar ȘI MAMA. Este normal să te încerce o avalanșă de emoții și temeri pe perioada înțărcării, ideea este să NU le ignori și să te eliberezi de ele. În sensul acesta, consultanta ne-a învățat o serie de tehnici de eliberare emoțională, care sunt un subiect în sine. Atunci când ești neliniștită și paralizată de frică ( ,, Vai de mine, cum o sa îl culc, adormea numai la sân “/ ,, O să plângă rău de tot ” etc ), copilul te simte imediat, și îți preia starea.

Înțărcarea este și o mare oportunitate pentru copil de a învăța, privindu-te pe tine, cum să reacționeze la schimbări. Dacă te vede calmă și senină pe perioada înțărcării, va prelua inconștient acest tipar de comportament vizavi de schimbări, ceea ce e minunat!

Așadar, teoretic, ce vreau să subliniez că am învățat în urma înțărcării, și aș vrea să dau mai departe : TOTUL începe și se termină în mintea mamei. Asigură-te că vrei cu adevărat să înțarci. Fii fermă pe poziții. Observă-ți și acceptă-ți sentimentele pe perioada înțărcării, și ai încredere și în tine, și în copilul tău. Eu am pornit pe acest mindset (spre deosebire de încercarea din urmă cu jumătate de an, când de fapt nu voiam să înțarc, o făceam mai mult de nevoie ), și am rămas surprinsă de cât de înțelegător a fost Filip. Același Filip care în urmă cu jumate de an plângea de mama focului, că îi refuzam sânul.

Ce am făcut și practic :

De fiecare dată când cerea sân, îi spuneam calm, dar ferm : ,, Țiți s-a terminat. Ești băiat mare acum. Dacă ți-e sete, îți dau apă. Dacă ți-e foame, îți dau banană (ceva ce știam sigur că îi place). Vrei apă sau banană? ” Vă spun sincer că nu am crezut că va funcționa de fiecare dată. A funcționat MEREU !

Alt aspect : când intra mai tare în sevraj, îi puneam apa sau banana la nivelul ochilor, pentru a întrerupe starea lui, și da, aveam tot timpul la îndemână aceste două. Mai ales noaptea, când cerea, îi ofeream aceleași două variante, după care îl luam în brațe și îl mângâiam până adormea la loc . Am avut noroc că Filip a fost foarte înțelegător pe timp de noapte, și se culca repede la loc, dar un sfat pe care nu am apucat să îl aplic, dar care mi s-a părut foarte util de dat mai departe este următorul : dacă totuși copilul se trezește de tot, lasă-l să se trezească. Joacă-te cu el, dar cu DOUĂ mari precizări : nu fii cu ochii mereu cu ceas, și NU încerca să îl culci cu tot dinadinsul. Mai mult de 3-4 nopți nu are cum să dureze adaptarea asta, dar ce mai contează 3-4 nopți, când tu oricum nu dormi bine de când s-a născut copilul ? 🙂

Un alt aspect de care am vrut să mă țin a fost următorul : să nu las copilul să plângă mai mult de 10 minute. Eram pregătită ori să încerc altă abordare, ori, până la urmă, să îi ofer sânul, în acest caz. Din clipa în care începea, eram cu ochii pe ceas, dar niciodată nu a durat mai mult de 10 minute la noi.

Cât despre o altă mare temere a mamelor pe perioada înțărcării, și anume somnul (adormitul), vă spun un truism pe care mi l-a spus consultanta, dar pe care poate totuși nu l-ați luat în calcul : omul nu are cum să funcționeze fără somn. N-are cum! Ține minte treaba asta când încerci să îl adormi : cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, va adormi. Încearcă orice metodă crezi tu că funcționează pentru a-l adormi. Până nu încerci mai multe, nu ai cum să știi ce ți se va potrivi. La mine a funcționat la început să îl țin în brațe și să mă legăn cu el pe o minge Kettler (mult mai ușor decât clasicul legănat în brațe, dar în picioare, nu te mai rupe de spate), după care a început să adoarmă la mine în brațe, mângâiat, în pat. Îl urmăream și atentă când într-adevăr i se făcea somn, nu încercam să îl culc aiurea, numai fiindcă voiam eu sau mi se părea mie că ar fi ora de somn. Am considerat că trece deja printr-o schimbare suficient de mare încât să îi mai impun și CÂND să se culce, după ce că îi schimbam CUM să se culce.

Cu toate trucurile astea la drum, din clipa în care m-am hotărât să îl înțarc, i-am mai dat sân o singură zi. După cum v-am spus, eram pregătită să îi dau sân dacă plângea, dar nu a fost cazul niciodată. Nu zic că nu a fost și puțin noroc la mijloc, poate a fost. Dar sunt convinsă că în acest caz, atitudinea chiar a făcut diferența.

Între timp, a trecut o lună, timp de când Filip doarme toată noaptea (mană cerească!!!), și adoarme și cu alții, nu mai depinde de mine. Adoarme în cărucior la plimbare, lucru care nu s-a întâmplat niciodată înainte. Adoarme în scaunul său, în mașină. Adoarme în brațele celor din familie. Pentru mine e o mare eliberare să nu îl mai văd așa dependent de mine!

V-am împărtășit tot ce am învățat eu pe perioada înțărcării deoarece sper să fie de ajutor cât mai multor mame speriate de acest proces, dar mai ales deoarece aș vrea să aduc puțină conștientizare în rândul femeilor că se poate și altfel decât cu metode barbare de tipul muștar/albastru de metil pe sâni, sau, și mai rău, să parchezi copilul la bunici, și să nu te mai vadă pe tine, mama sa, câteva zile! Poate sună dur ce spun mai sus, dar fix astea sunt : niște metode barbare, din secolul trecut, unde femeile măcar aveau scuza că nu aveau acces la informație. Între timp, s-au schimbat lucrurile, așa îmi place să cred. NU mi se pare ok să minți copilul că ,,Țiți s-a stricat “, și nu văd după ce logică, în condițiile în care oricum îi iei dragostea lui – sânul, poate părea o idee bună să nu te vadă NICI PE TINE în intervalul ăsta.

Curaj, că se poate și altfel!

PS. Aș fi curioasă să mai aud alte povești de succes de înțărcat, sau chiar și mai anevoioase, cu mențiunea să spuneți și ce credeți că nu a mers. Să învățăm unele de la altele!

Timpul capătă o cu totul altă dimensiune din clipa în care ai copii. Nici un an nu a trecut atât de repede ca cel de când s-a născut Filip, și, paradoxal, nici un an nu a fost la fel de greu ca acesta, deși se spune că cu cât îți e mai greu, cu atât mai lent curge timpul. Adevăr general acceptat, care, totuși, ca atâtea multe altele, nu se aplică atunci când ai copii.

De fapt, majoritatea lucrurilor le vei afla pe pielea ta, deoarece nimic nu te poate pregăti cu adevărat pentru meseria de părinte. Se învață din mers, se reînvață la fiecare copil, pentru că nu există copil care să semene cu altul, iar tu trebuie să te adaptezi la personalitatea sa.

Teoria ajută într-o anumită măsură – pe mine cărțile de parenting m-au făcut să am măcar impresia că aș avea ceva sub control – dar adevărul este că tot ,, în tranșee “, live , vei vedea cum stă treaba de fapt.

În ideea asta, pentru a veni în ajutorul viitorilor părinți, dar și pentru o mărturie în plus pentru cei care au trecut deja de vârsta de 1 an al copilului, m-am gândit să vă povestesc și cum a fost pentru mine primul an ca mamă.

Primele 3 luni – colici, colici, colici

De trei ori colici. Fix cu asta am rămas ca amintire din primele luni cu Filip.

Literatura de specialitate leagă colicile de ,, Regula de 3 ” : debutează în jurul vârstei de 3 săptămâni, dispar la vârsta de 3 luni, iar crizele de colici durează, cumulat, în medie, cam 3 ore pe zi.

Însă una-i teoria, și alta-i practica, după cum spuneam. Noi am avut parte de crizele de colici, cu plâns neconsolat și tot tacâmul, încă din prima zi când am ajuns cu Filip acasă, de la maternitate, și a durat etapa asta pââână aproape de 3 luni, ce-i drept.

Tot literatura de specialitate vorbește despre faptul că în nici o altă perioadă a vieții, copiii nu vor plânge atât de mult precum o fac în primele 3 luni de viață. Aici dau dreptate cărților, nu de alta, dar având în vedere că Filip a plâns aproape non-stop, în primele sale 3 luni, nici să vrea, și nu ar avea cum să își bată propriul record !

Râdem, glumim, dar mi se rupea sufletul când îl vedeam cum se chircea de durere, și nu puteam să îl alin deloc…

Mai sunt două lucruri care îmi vin în minte instant, uitându-mă în urmă la primele 3 luni : greutățile întâmpinate cu alăptatul , despre care am scris aici, și nopțile nedormite, în prima lună, până a înțeles care-i ziua și care-i noaptea 🙂

Despre prima lună cu bebe, care a fost … o experiență, să zicem 😀 , am scris aici .

Până la 6 luni – refluxul

Tot citind despre colici, așteptam pragul de 3 luni ca pe Sfântul Graal : toată lumea spunea că atunci vor trece durerile de stomac, și, ce-i drept, chiar așa a fost. Însă, încă de la naștere, și până în pragul vârstei de 6 luni, am mai avut o problemă de care nu păream să mai scăpăm vreodată: refluxul l-a supărat continuu pe Filip.

Vărsa și regurgita încontinuu, îi schimbam câte 3 bavețici pe zi, plus două schimburi de haine (și nu, nu vă gândiți că îi schimbam bavețica la prima pată ). Avea zile în care vomita non-stop, de mi-era teamă că nu a asimilat absolut nimic. Eu, adepta alăptatului până în pânzele albe, ajunsesem să încerc să îi dau chiar și lapte praf, formulă anti-reflux, doar-doar n-o mai da afară tot…

De unde. Nimic n-a ajutat.

Paradoxul este, însă, faptul că deși regurgita și voma foarte des, Filip lua în greutate ca Făt Frumos din poveste : câte 1 kg pe lună, constant, până la 6 luni! Soțul tot insista să îl ducem la un doctor, însă faptul că lua atât de bine în greutate, plus faptul că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, refluxul, până la vârsta de 6 luni, este fiziologic, ne-a făcut să așteptăm. Și fix așa a fost. Treptat, între a 5-a și a 6-a lună, s-a reglat de la sine.

De la 6 luni încolo – primul game-changer : diversificarea

Deși tot auzeam mame spunându-mi ,, Să vezi ce greu e cu diversificarea, trebuie să îi gătești lui special, o să ai și mai puțin timp, etc ” , mie mi s-a părut totul mai ușor de când am început să îi dau hrană solidă lui Filip.

Asta în primul rând deoarece așa am început să îmi recapăt cât de cât independența ; înainte, când era alăptat exclusiv, nu puteam pleca de acasă niciodată mai mult de o oră (timp în care oricum stăteam stresată ), deoarece nu se știa când Filip va dori din nou să mănânce, și e rău tare de foame, nu te înțelegi cu el când vrea să mănânce 🙂 Însă, de când cu diversificarea, în sfârșit, îl putea potoli și altcineva.

PS. Despre cum a decurs diversificarea la noi am scris aici.

De la 7 luni încolo – erupțiile dentare

Uitându-mă în urmă, îmi vine să râd : am avut fix o lună liniștită, între 6 și 7 luni, când pe Filip nu îl mai supărau nici colicii, nici refluxul, și nici nu începuseră erupțiile dentare.

Însă, în jurul vârstei de 7 luni, i-a apărut primul dințișor, și de atunci, să te ții : numai în erupții dentare am stat. Erupții care au venit cu tot pachetul inclus : mârâială continuă ( în cel mai bun caz ), apetit diminuat, creștere ușoară a temperaturii ( nu chiar febră, dar pe acolo), și , mai ales, multe, multe nopți nedormite. În fine, nu au fost chiar nedormite, dar dormea foarte, foarte prost, și se trezea foarte des să sugă (chiar și din oră în oră) , sânul fiind singura lui alinare.

Nici nu am avut parte vreodată de mai mulți dinți să iasă în același timp, așa că ne-am chinuit, și el, și noi pe lângă el, cu apariția lor unul câte unul. Partea bună e că, deși Filip a ținut-o aproape numai în erupții dentare, deja, la 1 an și 2 luni, are 10 dinți ieșiți ( we’re halfway there !) .

La 10 luni – al doilea game – changer – mersul

Ne-am dat seama repede că Filip este foarte agil : s-a rostologit repede, a mers de-a bușilea repede, și, la 10 luni, deja a început să meargă în picioare singur. Achiziție care a schimbat lucrurile radical : de când cu mersul, zici că e iepurașul Duracel : toată ziua-bunăziua, merge sau aleargă de colo-colo. Diferența este enormă față de perioada de dinainte de a merge, deoarece acum, nemaidepinzând de mine pentru a-l ajuta, explorează mai abitir totul, luând casa și curtea la pas de zeci de ori pe zi.

Știu că pare că am vorbit mai mult de greutățile întâmpinate de-a lungul primului an …

,, Și unde sunt momentele frumoase ? ” , veți întreba poate, pe bună dreptate.

Răspunsul este ,, În tot acest timp ” , că aici voiam să ajung. A fost un an greu, mai greu decât mă așteptam, în ciuda faptului că am avut așteptări cât de cât realiste. Dar a fost un an minunat de greu. Sigur, nopțile nedormite își lasă amprenta, oboseala este foarte mare, și resimți problemele pe care le are copilul mult mai abitir decât dacă le-ai avea tu. Însă simt că am un bilet în rândul din față, încontinuu, de mai bine de 1 an, la cel mai frumos spectacol la care am asistat vreodată : devenirea copilului meu, felul în care el descoperă lumea.

Stau și mă gândesc ce diferență de la cer la pământ este între nou-născutul de anul trecut, care moțăia toată ziua, era perfect imobil, și nu învățase nici măcar să zâmbească încă, și copilul neastâmpărat de acum, care aleargă de colo-colo toată ziua, bombăne singur încontinuu, și râde în hohote atunci când îi faci o ghidușie. Mă simt norocoasă că am fost prezentă la toată transformarea asta, și de abia aștept să îl ajut să descopere în continuare lumea !

A trecut 1 an de când am născut, și totodată de când alăptez. După ce am reușit să depășesc începutul atât de greu în alăptare, de pe la vreo 3-4 luni, am intrat în linie dreaptă cu alăptatul…Lucrurile au mers șnur!

Mi s-a reglat producția de lapte, nu mai aveam sâni ba prea plini, ba goi, la care să plângă Filip…Aveam să îi dau cât avea el nevoie. Adică mult. Foarte mult! Sugea băiatul meu de fiecare dată, de parcă era și prima, și ultima oară când vedea sânul. ,,Țiti ” a fost și încă este marea lui dragoste. Râde atunci când îl anunt ,, Țiți time! ” , se înfige în sân de parcă s-ar lua la trântă cu el, îl pișcă, îl ține în mânuțe, nu care cumva să fugă…Și, de aproape 2 luni, îl mușcă. Rău.

Aparent, mușcatul sânului este doar o fază la bebeluși. Sfaturile consultanților în alăptare sunt în primul rând două, în situația dată : 1. Să iei bebelușul de la sân imediat după ce mușcă, și să îi explici că te doare și că nu e ok, și 2. Să ai răbdare, pentru că sigur e o etapă care va trece de la sine.

Ușor de zis, greu de aplicat, atunci când copilul te mușcă de fiecare dată când îl pui la sân! Cu atât mai greu cu cât, în cazul meu, mă mușca atât de tare, încât îmi dădea sângele…Ajunsesem să mă gândesc cu groază la momentul când trebuia să îl pun din nou la sân, în primul rând de frică să nu mă muște din nou, și în al doilea rând de durere, că sugea pe răni încă nevindecate.

Am încercat varianta să îl iau de la sân și să îi spun pe un ton sever să nu mă muște…Degeaba. E prea mic, nu înțelege. Nu mai vorbesc că primele dăți chiar îmi râdea în față atunci când îi spuneam 🙂 …Apoi, se uita atent și curios la mine, fața lui părea să spună ,, Ce vrei, fato, să îmi zici, că nu pricep ? ” 😀 La un moment dat cred că a înțeles că făcea ceva greșit, dar nu și ce anume … Așa că am trecut la alte variante.

Am încercat să îl fac să ia fie cănița lui cu cioc, fie biberonul de lapte ( recomandat ar fi să nu i se dea biberon așa mare, mai ales dacă tot nu fusese învățat la biberon, dar eram disperată :)) ) . Nici vorbă. De pe la vreo 2 luni, de când am început să îl alăptez exclusiv, Filip a refuzat cu îndârjire suzetă, biberon, de fapt orice nu era sânul gol, și așa a rămas până în ziua de azi. Am încercat inclusiv să îi dau o vreme să sugă cu protecții de silicon, lucru care ar fi rezolvat problema mușcatului. Se enerva numai când se uita la ele, și începea să plângă, mai că-l și jigneam cu ideile mele crețe 😀 .

După vreo lună de mușcături continue și încercări eșuate de a rezolva situația cu metodele de mai sus, am început să mă gândesc, cu părere de rău, la înțărcare. Alăptatul devenise un chin, transpiram de încordată ce stăteam la fiecare supt…Iar rănile erau din ce în ce mai mari, durerile la fel.

Problema mare era că Filip adormea numai la sân. Și când zic ,, numai ” …Mă refer la faptul că, oricât de binevoitori erau restul membrilor familiei să îl adoarmă, prin diverse alte metode, copilul meu se încăpățâna să nu se culce până nu sugea. Indiferent cât de obosit era, prefera să plângă până ne înnebunea pe toți, dacă încercam să îl adormim în alt fel decât la sân. Când era mic adormea și în alte moduri ( în sistem, în brațe), dar în ultimele luni, nu mai mergea altfel…

Așa că a început o perioadă foarte stresantă, și pentru mine, și pentru el, de a-l dezvăța de la adormitul la sân. A fost foarte greu, mi-am pierdut mulți nervi pe traseu, el a plâns muult, mult de tot, de mi se rupea sufletul de el, dar nu mai puteam, fizic, să îl pun la sân, nu mai suportam, de dureri. Planul a fost să îi scot mai întâi mesele de peste zi, și să îi dau seara la culcare, și noaptea, că atunci când era adormit nu mușca…Mușcatul de obicei se petrece spre finalul suptului, când de fapt copilul s-a oprit din supt, dar încă stă cu sânul în gură. În cazul meu, se petrecea de fiecare dată când Filip lăsa sânul din gură.

După vreo 2 săptămâni de chinuri, l-am învățat la a-l culca ziua în sistemul de purtare port-bebe. Seara, la culcare, îl lăsam până era epuizat , și de abia atunci îi dădeam să sugă, pentru a adormi direct cu sânul în gură, să nu mai muște atunci când îl scotea. Noaptea îi dădeam în continuare, nefiind problemă când sugea adormit.

O singură săptămână a durat toată minunea…Și a început iar să refuze să fie adormit în sistem. Dar refuz din ăla…cu plâns isteric, în hohote. Nu mai știam ce să fac. Nu sunt genul care se lasă cu una, cu două, când își propune ceva, dar a trebuit să recunosc că, deocamdată, să îi iau sânul nu e o soluție. E prea mic…și prea țiți-dependent 🙂 Pe mine oricum mă durea sufletul numai la ideea de a-l înțărca, dar am înțeles că, indiferent de toată treaba asta cu mușcatul, copilul meu în mod evident nu e pregătit pentru următorul pas …

Ceea ce ne aduce la situația curentă, și soluția care, aparent, funcționează, deocamdată 🙂 Și la somnul/somnurile de peste zi, și la culcatul seara, îl pun să adoarmă la sân, dar îl aștept până își consumă bateriile de tot, îl pun când e aproape epuizat. Astfel, adoarme sugând, nu mai mușcă la final. I-am dat puțin (mai mult…) programul peste cap, dar hei, măcar alăptatul continuă, Filip e iar fericit, eu cu nervii la locul lor (ăia câți mi-au mai rămas, după ultimele două luni… 😀 ), overall, win-win.

Între timp, atunci când nu îl ghicesc cu adevărat că s-ar culca, și lasă totuși sânul din gură, a început, după aproape 2 luni, să mă muște mai rar…Poate scăpăm, treptat, de obiceiul ăsta prost.

Am scris postarea asta în ideea că va fi ajutor altor mame care pățesc la fel, întrucât, pentru mine, sfaturile clasice n-au prea funcționat. Între timp, #rezist la alăptat!