Săptămâna 30 – Home alone

Am intrat în etapa grea a sarcinii, şi la propriu, şi la figurat. Am început dintr-o dată să reţin multă apă, astfel încât  nici degetele nu le mai pot îndoi cum trebuie. De dimineaţă, mi-am pus verigheta pe deget, şi 3 ore mai târziu, am avut surpriza să constat că nu o mai pot scoate deloc. Retenţia de apă s-ar putea să aibă de-a face şi cu tratamentul pe care l-am început împotriva refluxului gastric, de care v-am povestit aici , primul efect advers fiind chiar ăsta.

Însă, oricum, se vede şi pe cântar, dintr-o dată m-am trezit la 9 kilograme în plus…Şi, după ziua de azi, cred că sar direct la 10.

În dimineaţa asta m-am dus să fac analiza de diabet gestaţional , specifică trimestrului 3 de sarcină, care aici ( şi cam în orice altă ţară în afară de România, din câte ştiu ), este obligatorie. A fost cea mai nesuferită analiză pe care am făcut-o vreodată!

Mă avertizase şi doctorul, şi încă o cunoştinţă care a trecut prin asta, că este foarte neplăcută, dar tot a fost mai rău decât mă aşteptam. Problema este faptul că trebuie să bei pe stomacul gol o băutură foarte dulce, care conţine 75 g de glucoză (!!!), amestecată cu puţină  apă. E enorm, nu realizezi ce mult este până nu vezi, efectiv, cât zahăr bei :

27496035_2080724055278841_956308021_n

Şi trebuie băut în 5-10 minute paharul, nu te lălăi cu el. Însă dacă ţi se pare că asta a fost greu, realizezi că greul vine din starea de după ! Asistentele îmi tot spuneau că atunci când mă simt rău, să le bat la uşă. Eu le tot ziceam ,,Vreţi să spuneţi DACĂ mă simt rău!” . ,, Nu, nu, CÂND vă simţiţi rău. ” . Rău am cam început să mă simt imediat. Simţeam că dacă mă mişc chiar şi un centimetru stânga-dreapta, voi vomita. Norocul meu este că am o toleranţă incredibilă de mare la stări de greaţă ( a se citi : nu vomez niciodată. Nici măcar în sarcină nu mi s-a întâmplat. ) Dar restul oamenilor habar nu am cum scapă, că nici eu n-am mai avut mult astăzi.

Am început să îmi revin treptat de-a lungul celor 2 ore cât am aşteptat, pentru că al doilea aspect neplăcut al analizei este că pierzi jumate de zi cu ea : ţi se ia sânge o dată înainte să bei glucoza (două fiole din venă, plus din deget – se şi vede în poză că este bandajat ), apoi ţi se mai recoltează o fiolă la o oră după, pentru a măsura fluctuaţia zahărului în sânge, şi încă o fiolă peste o oră!

Eu deja eram speriată numai la calculul simplu că s-ar putea să mă înţepe de 8 ori, pentru că nu mi se văd venele bine, aşa că de multe ori la analize mi se întâmplă să mă înţepe de două sau chiar 3 ori pentru o recoltare. Dar Bunuţul a ţinut azi cu mine, şi mi-a dat parte de o asistentă care a nimerit mereu din prima, lucru care iar mi-a confirmat că nu sunt doar eu de vină, mai e vorba şi de competenţa personalului.

Într-o altă ordine de idei…sunt într-o perioadă de graţie de o săptămână în care sunt singură acasă, că bărbatul e plecat la ski. Îmi pare rău că nu pot skia anul ăsta, mai ales că Facebook ţine să îmi reaminească zilnic cum anul trecut, fix în  aceeaşi săptămână, călăream munţii. Dar ce nu fac eu de dragul lui Filip!

Am început totuşi să mă duc la înot, timp de astea două săptămâni, până mă întorc definitiv în ţară, pentru că oricum e singurul sport pe care îl mai pot face, la ce echilibru precar am acum. Şi cred şi eu, e lesne de observat din poză că s-a schimbat centrul de greutate :

sapt 30

În ciuda acestui fapt însă, inexplicabil, de vreo două săptămâni m-au lăsat durerile de spate. De tot! Şi, combinat cu faptul că nu mai am arsuri deloc acum, că iau tratament…Nu mă plâng!

PS. Aş fi curioasă, şi-a mai făcut cineva analiza aceasta de diabet gestaţional, şi dacă da, cum aţi suportat-o ?

 

Advertisements

Săptămâna 29 – Frumoasa din pădurea adormită

Săptămâna trecută, atunci când aşteptam atât de stresată rezultatul biopsiei, mi-am spus că, dacă rezulatul este unul bun, am terminat cu grijile inutile : vreau să mă bucur de timpul rămas până nasc, în care să fac numai ceea ce îmi place mai mult : să citesc, să scriu, şi să pregătesc totul pentru după venirea lui Filip pe lume.

Zis şi făcut! Am intrat într-o perioadă de dolce far niente imediat după ziua aflării rezultatului, mai ales că asta a coincis la serviciu şi cu finalul unei perioade mai aglomerate, după care ştiu din experienţă că o vreme o să avem volum foarte scăzut de muncă.

Şi slavă Domnului pentru asta, că iar sunt terminată de somn, ca în primul trimestru. Dacă în timpul săptămânii mă trezesc la 7 pentru serviciu, în weekend am dormit şi câte 11 ore neîntrerupte, noaptea (Vorba vine, neîntrerupte. Întrerupte de fapt de nşpe drumuri la toaletă, dar ce vreau să zic este că altfel aş dormi neîntoarsă. ) Îmi trebuiesc măcar 9 ore de somn pe noapte, ca să pot să funcţionez şi eu ca un om normal. Dacă nu le dorm…păţesc ca săptămâna asta. Am avut două seri în care am dormit DOAR 8 ore. După cea de-a doua, aflându-mă la birou, după prânz m-a luat dintr-o dată un somn, de trebuia să mă culc ACUM. Varianta cafelei era exclusă, că îmi băusem deja porţia pe ziua respectivă, de dimineaţă. Noroc cu Camera de relaxare! Cred că v-am mai spus de ea, avem la serviciu o cameră cu câteva paturi, fiecare acoperit de paravane, în intimitatea lui, unde te poţi odihni. Nu o mai folosisem de astă vară, din primul trimestru, şi chiar şi atunci, o folosisem cu decenţă, pentru câte un power nap de juma’ de oră. Nu şi acum. M-am pus în una din poziţiile mele limitate de somn, pe o parte. Sunt convinsă că am adormit instant. M-a trezit telefonul vibrând, după o oră şi un sfert … Eu eram exact în aceeaşi poziţie în care mă culcasem, ba nici nu puteam să mă mişc, aveam tot corpul amorţit, nemişcându-l deloc mai bine de o oră! Simţeam cum mi se ciufulise tot părul, şi reuşise chiar şi rujul să plece de la locul lui! Mi-era o ruşine să ies de acolo, de nu mai puteam! Făcusem eu calculul că toaleta nu este foarte departe de cameră, ca să fac în aşa fel încât să arăt din nou a om decent, dar ce să vezi : drumul ăla scurt până la toaletă trece fix prin faţa unei săli de şedinţe din sticlă, plină ochi la vremea aia de manageri de la Zurich! Norocul meu că rujul scurs era pe partea cealaltă a feţei 😀 Deja mă vedeam dându-le explicaţii : ,,Ce vreţi, nu vedeţi CÂT DE ÎNSĂRCINATĂ sunt ? ” Din fericire, mai am doar două săptămâni de lucru, şi intru în concediu maternal, la începutul lunii a 8-a.

Dacă asta cu somnul nu e aşa supărătoare, un simptom care îmi dă bătăi de cap din ce în ce mai mari este refluxul gastric. Ştiu că aproape nici o însărcinată nu scapă de arsuri, dar la mine a ajuns aproape insuportabil : numai dacă pun gura pe ceva foietaj, sau mâncare mai procesată, am arsuri atât de puternice, încât simt că voi voma în secunda doi. Cel mai rău este când mă pun seara în pat, la orizontală. Este cunoscut faptul că trebuie stat pe partea stângă, pentru a ajuta sucurile gastrice, şi o simt pe pielea mea, că imediat cum mă întorc pe dreapta, mă apucă. Aşa că ori dorm prost ( arătaţi-mi mie omul care reuşeşte să doarmă nemişcat într-o singură poziţie toată noaptea…), ori iau Rennie.

Dar cum nu vreau să abuzez de Rennie, i-am spus doctorului, la vizita de la începutul lunii, de arsuri. Mi-a prescris un tratament pe care să îl iau două săptămâni, care să amelioreze simptomele. L-am cumpărat de atunci, dar am zis că până nu îmi ajunge până în gât (pun intended 🙂 ), nu mă apuc de tratament. Azi m-am apucat!

 

Săptămâna 28 – Cea mai neagră săptămână din sarcină

Ştiind că stările mele afectează copilul, am încercat până acum, şi am reuşit, în cea mai mare măsură, să am o stare de spirit pozitivă şi calmă în timpul sarcinii. Sigur, a fost anxietatea de la început, în primul rând până am văzut că sarcina evoluează bine, apoi până am aflat că bebe e sănătos, dar, în afară de asta, chiar eram mândră că iată, două treimi din sarcină, am fost exact în starea de spirit pe care voiam să i-o transmit lui Filip.

Până săptămâna trecută, când am avut parte de o perioadă plină de stres şi emoţii. De ce ? M-am trezit, însărcinată în luna a 7-a, suspectă de cancer de piele.

Totul a pornit de la o aluniţă formată pe decolteu vara trecută, care, până acum, a tot încercat să se formeze, dar nu reuşea. Făcea coajă, se transforma în culoare neagră, dar apoi coaja se rupea şi cădea, frecându-se de haine, moment în care o lua de la capăt. Ştiam că nu e un semn OK, mai ales că o dată sau de două ori a şi curs sânge din ea. Şi totuşi, mi se părea penibil să merg la dermatolog pentru O ALUNIŢĂ.

Dar până la urmă am făcut programarea, pentru săptămâna trecută. Între timp, începând să folosesc Bio oil, care este şi pentru cicatrizare, nu doar pentru vergeturi, din vacanţa de Crăciun am început să îmi dau şi pe aluniţă. Şi surpriză : după doar 2 săptămâni de aplicare, aproape că se vindecase. Începuse să se cicatrizeze de tot.

Aşa că joia trecută, când aveam programarea, nici nu mai îmi venea să mă duc, pentru o aluniţă care părea aproape vindecată. Totuşi, am zis să nu pierd timpul doctorei, dacă tot făcusem programarea.

După ce s-a uitat cu lupa la ea, doctora mi-a zis imediat, ,, Facem biopsie . ” Şocul a fost cu atât mai mare cu cât eu stăteam foarte liniştită . Am făcut ochii mari la ea şi am întrebat-o de ce, ea totuşi cum o vede ? Şi atunci a venit palma peste faţă, când mi-a spus că la cum o vede, şansele sunt de 50 – 50 % să fie carcinom, pentru că ,,formaţiunea” nu prezenta semne nici de malign, dar nici de beningn. Aşa că iată-mă ieşind din cabinet cu o foaie de trimitere la biopsie pe care scria clar ,, Suspect bazalioma” . Nici măcar nu ştiu cum i se spune în română, trimiterea respectivă fiind în slovacă, dar în engleză corespondentul este ,,basal cell cancer”, adică nu melanomul agresiv, ci o formă care nu prea se extinde, şi aproape niciodată nu metastazează, este complet tratabil. Dar ce mai conta ? Era ,,cuvântul cu C”, iar eu eram suspectă.

A început panica şi stresul. Dintr-o dată, cât aşteptam să treacă cele 3 săptămâni rămase, până mă întorc în România, mi se părea că timpul începe să funcţioneze total în defavoarea mea. Trebuia să îmi fac programare la biopsie, să iasă rezultatul ( în 2 săptămâni de abia!), şi apoi să mai fac o programare la doctor, să vedem ce e de făcut, în funcţie de rezultat.

Vineri la ora 7:00 dimineaţa, când începea programul la spitalul de oncologie unde trebuia să fac biopsia, am sunat să mă programez. Am zis totuşi să încerc să îi întreb dacă nu mă puteau primi chiar în ziua respectivă, şi supriză, puteau. Am sărit imediat într-un Uber, şi în 30 de minute iată-mă la intrarea în spital…Mai derutată ca niciodată. În viaţa mea n-am văzut un spital mai mare. Avea corpuri numerotate de la A la K, fiecare corp reprezentând o clădire separată. Dă-i şi întreabă în slovaca mea de baltă ce trebuie făcut. În primul rând trebuia să mă aşez la o coadă (Cum altfel ? Ce ar fi spitalele fără cozi ?) să mă înregistreze. Explică în slovacă, atunci când mi-a venit rândul, de ce sunt aici…M-au înţeles, aşa că iată-mă ,,îmbogăţită” cu card de pacient la un spital de oncologie. Mă uitam lung la el, şi iar mi se părea că e un vis urât, la fel ca înainte cu o zi, când mă uitam la foaia de trimitere.

Apoi încearcă să găseşti secţia de citologie, ce îmi trebuia mie. Am mers câteva sute de metri bune, până am ajuns la clădirea respectivă, după ce am cerut şi am primit indicaţii ubicue, PLUS în slovacă, să nu uităm. Între timp, am trecut pe lângă cozi peste cozi de oameni care îşi aşteptau rândul la chimioterapie sau radioterapie. Casual friday ? Not so much.

Ajung la cabinetul care îmi trebuia, şi surpriză : nimeni la coadă. M-a preluat doctora imediat, mi-a prelevat probe (nu a fost chiar aşa dureros), şi i-am explicat în slovacă faptul că sunt însărcinată, şi că plec din ţară, în concediu de maternitate, curând, dacă nu poate urgenta rezultatul biopsiei. A fost extrem de înţelegătoare, mi-a spus că mă va ajuta, să revin chiar marţi, cu alte cuvinte doar 4 zile de aşteptat, după rezultat. Nu mi-a luat nimic în plus, deşi eu aveam cash pregătit pentru ,,urgenţă”. Ce să zic, am rămas chiar plăcut impresionată de sistemul medical slovac!

Norocul meu că în zilele de aşteptare am avut invitaţi, şi ne-am luat cu una, cu alta, aşa că timpul parcă a trecut mai uşor (deşi, cumva, tot mi s-a părut că a trecut de două ori mai greu decât în mod normal).

A venit şi marţi, moment când iar m-am trezit la prima oră, că nu mai aveam răbdare. L-am luat şi pe Laurenţiu cu mine, măcar să nu mai fiu singură, dacă iar primesc vreo veste proastă. Cred că se citea frica pe faţa mea, că doctora mi-a zis imediat cum m-a văzut ,, Nie e bazalioma! “, adică este benign. M-am simţit dintr-o dată extrem de despovărată.

După aflarea rezultatului, doctorul dermatolog m-a programat chiar a doua zi, să criogenizeze ,,formaţiunea”, să ne asigurăm că nici pe viitor nu se mai dezvoltă nimic de acolo, şi cu asta, a închis cazul.

Unde voiam să ajung cu toate astea, deşi nu e o poveste atât de legată de subiectul sarcinii ?

Am vrut să vă spun un caz real, care mi s-a întâmplat chiar mie, care demonstrează cât de important este, în primul rând să mergem la medic, atunci când ceva nu este în regulă, şi în al doilea rând să ne protejăm de soare.

Vă spun asta cu mersul la doctor pentru că numai eu cunosc cel puţin două cazuri, doar de anul trecut, de cunoştiiţe care au mers la doctor doar când lucrurile se agravaseră, pentru că aşa avem noi, românii, frica de halatul alb în sânge. Pentru unul a fost destul  de târziu, pentru altul, prea târziu. Nu e uşor să te confrunţi cu posibilitatea bolii, dar tare mult mi-ar plăcea să depăşim iraţionalitatea asta care ne stăpâneşte, cum că, dacă ascundem totul sub preş, înseamnă că n-avem nimic. Nu mai bine ori diagnosticăm şi tratăm boala din faşă, ori ne liniştim, având confirmarea că nu avem nimic, mergând din timp la control ?

Şi doi la mână, dacă păţania mea face măcar o persoană,din cele care mă citesc,să se protejeze mai eficient împotriva razelor solare, mă voi bucura şi mai mult că am putut să ajut. Spun asta pentru că eu sunt genul de persoană care nu a fost la solar în viaţa ei, şi care mereu, la plajă, se cremuieşte temeinic din cap până în picioare, şi stă mai mult la umbră. Şi iată că, totuşi, la 27 de ani, a trebuit să îmi fac nici măcar prima, ci a doua biopsie de acest fel (m-a mai bănuit alt dermatolog, cu o altă aluniţă, acum vreo 3 ani ).

Nimeni nu e ferit de boli.  Aveţi grijă de voi!

 

 

 

 

Săptămâna 27 – Început de trimestru trei

S-a terminat ,,luna de miere” a sarcinii : iată-mă intrată, începând de săptămâna asta, în luna a 7-a, şi implicit trimestrul trei al sarcinii. Aparent, trimestrul trei redevine dificil ca primul, pentru că oboseşti foarte tare, iei mult în greutate, burta creşte foarte mult, şi te împiedică să faci foarte multe, se intensifică insomniile. De fapt nu ştiu de ce zic ,,aparent”, pentru că deja lucrurile ăstea încep să mi se întâmple şi mie.

Singurul capitol unde stau încă relativ bine este cel cu luarea în greutate, cu 7,5 kg în plus, la început de trimestru 3. Totuşi, am impresia că aproape toate s-au pus direct pe burtă, devenită dintr-o dată imensă (de sâni nu mai vorbesc – dar asta nu mă deranjează 🙂 ). Bine, soţul mai are grijă să îmi spună lucruri de tipul ,, Ia uite ce mâini de brutăreasă în formare ai făcut!”, drăguţul de el ! Am început să resimt totuşi kilogramele în plus, mai ales la petrecerile din decembrie, unde n-am mai putut să dansez ca pe vremuri, pentru că am început să mă mişc mai greoi, şi obosesc mai uşor . De Revelion, la ora 3 m-am dus la culcare, pentru că nu mai puteam de somn.

Am început să dorm mai prost, în primul rând pentru că burta m-a obligat să mă restrâng, de la 145875 poziţii înainte, la fix două : pe partea stângă, şi pe partea dreaptă. Cu predilecţie spre una, pentru că lui Filip nu prea îi place partea dreaptă, se agită cum mă pun în poziţia respectivă. Totodată, cum mă pun pe dreapta încep arsurile, care încă mă supără destul de des (de multe ori am impresia că sunt la un pas să vomit) . Şi, ca să fie treaba treabă, trebuie să am şi grijă să dorm cumva perfect perpendicular pe pat, pentru că dacă mă înclin chiar şi puţin, încep durerile de spate. Fun! De drumurile la toaletă, de 2-3 dăţi pe noapte, nu mai spun…

Ieri am fost la doctor, la controlul de 7 luni, şi în continuare totul este în regulă. Bebe are deja 1250 g, adică e mai mare cu două săptămâni, ceea ce a devansat data naşterii de la 11 aprilie la finalul lui martie. Fiind aşa mare, am început să îi resimt mult mai puternic mişcările, şi să îmi dau seama când dă din mâini sau din picioruţe. De obicei, bebelul meu se trezeşte fix o dată cu mine, şi ţine să îmi spună ,,Bună dimiii!” făcându-şi gimnastica de dimineaţă. Azi de dimineaţă, a dat din picioare atât de puternic, că am putut să îmi dau seama exact de dimensiunea piciorului, când presam palma în locul respectiv : este mult mai micuţ decât palma mea ! Ştiam asta, evident, dar una e să o ştii, şi alta să o simţi. De abia aştept să îl pupăcesc până şi în tălpi!

Tocmai ce m-am întors în Slovacia, unde mai stăm fix o lună, până intru în concediu de maternitate, dar deja amândoi suntem cu mintea în viitor. Ne-am găsit apartament în oraşul meu natal, am vorbit deja şi cu  doctora care mă va prelua când mă întorc în ţară, la începutul lunii a 8-a, pentru o primă programare. Nu e ceva obişnuit să schimbi doctorul cu 2 luni înainte de naştere, bineînţeles, dar situaţia o cere, sarcina fiindu-mi monitorizată până acum în Slovacia.

Aşa că am dat drumul la numărătoarea inversă, pentru întoarcerea în ţară!

 

 

Săptămâna 25 – Sperietura de Sărbători

Ce fericire pe papilele mele gustative, să mă prindă Crăciunul însărcinată în 6 luni! Bineînţeles că mi-am propus să fiu moderată. Bineînţeles că am eşuat lamentabil! Problema e că sunt totuşi la jumătatea sărbătorilor de iarnă, mai este şi Revelionul de trecut…Dar după, săptămâna viitoare, încep o cură detox de 3 zile, de la Juice it. 3 zile, voi bea numai sucuri proaspete de fructe şi legume, şi voi mânca supe (da, am întrebat doctorul înainte, a fost de acord ). Trebuie să compensez cumva cele DOUĂ torturi din care m-am infruptat de Crăciun, şi ouăle umplute din care am gustat (dar vă las aici o poză cu ele – cum să le rezişti ?! )

omuleti

În toată frenezia asta a bunătăţilor de Sărbători, o pornire care nu poate fi decât sadică m-a făcut să mă urc pe cântar chiar în ziua de Crăciun, nici măcar dimineaţa, pe stomacul gol, ci fix seara. Bilanţul ? 7,5 kg în plus faţă de înainte de sarcină. Ce să spun, nu e rău, în continuare sunt în graficul normal cu creşterea în greutate, şi nu văd kilogramele în plus în alte locuri în afară de sâni şi burtă…

Dar burta, în schimb, a crescut considerabil. Mi s-a spus nu o dată zilele astea de către alte mame, că ele atât aveau burta la 9 luni. Măcar nu am făcut încă vergeturi pe burtă (că pe sâni, care mi s-au dublat, am făcut). Aveam o singură rochie care mă mai încăpea pe burtă acum o lună, pentru Revelion, şi astăzi, când am probat-o, am constatat că nici asta nu îmi mai vine.  Noroc cu mama, care mi-a împrumutat o rochie de-a ei, şi care m-a consolat candid că ,,Şi ea tot o rochie de grase îşi va lua ” 😀

Fiind venită în ţară, în concediu, de sărbători, mi-am mai luat nişte cărţi de creştere a copilului – un ghid de alăptat, unul pentru somnul liniştit al copiilor, şi celebra Mama şi copilul, a familiei Căpraru. Am şi primit o groază de hăinuţe şi lucruri utile cadou pentru Filip, de la cumnata mea, rămase mici băieţelului ei de 1 an jumate.

Am avut şi un moment de sperietură săptămâna trecută, când am căzut pe gheaţă. A fost o căzătură foarte uşoară, m-am ridicat imediat, şi culmea, nu m-am zdruncinat absolut deloc, probabil şi pentru că, instinctual, am pus cotul înainte, şi am venit în el, atenuând şocul ( nu m-aş fi aşteptat să ajungă să îmi folosească tehnicile de la ski în timpul sarcinii! ). Dar în ziua respectivă mi s-a părut că nu se mai prea mişca bebelul, şi îmi făceam tot felul de idei…Dar nu s-a întâmplat nimic, după o zi, a revenit la loviturile lui normale.

Deh, asta înseamnă să te prindă toată iarna însărcinată …

Sărbători frumoase să aveţi în continuare!

 

Book review – Alfie Kohn – Parenting necondiţionat

Vă mărturisesc sincer : după doar două cărţi de parenting, simt că mi-a ajuns cu lecturile de genul. M-am săturat de portretizarea unor situaţii ideale, care n-au nimic a face cu realitatea, precum şi de premiza cum că, dacă i-am făcut o dată vreo observaţie copilului, ,,neconformă cu principiile parentingului ” , am marcat copilul pe viaţă, gata. Credeţi că exagerez ? Hai să vă dau exemple din ,,biblia parentingului modern ” .

Cartea lui Alfie Kohn a venit ca o revelaţie în domeniul său, punând sub semnul întrebării aproape toate modurile mai tradiţionale în care părinţii îşi cresc copiii.

kohn 2Autorul porneşte de la distincţia dintre a-i iubi pe copii pentru ceea ce fac, versus a-i iubi pentru ceea ce sunt.

Primul tip de iubire este condiţionată, şi anume copiii trebuie să o câştige comportându-se aşa cum credem noi de cuviinţă, sau ridicându-se la înălţimea standardelor noastre.

Al doilea tip de iubire este necondiţionată : nu depinde de comportamentul copiilor, de succesul lor, de cât de cuviincioşi sunt sau orice altceva. Ideea de bază a cărţii este, prin urmare, aceasta : copiii nu ar trebui să fie nevoiţi să ne câştige aprobarea. Noi, părinţii, ar trebui să îi iubim ,,pentru nici un motiv anume ” . Copiii au nevoie să fie iubiţi pentru ceea ce sunt, aşa cum sunt. Când se întâmplă asta, ei se acceptă pe ei înşişi drept oameni buni, chiar şi în momentele când o dau în bară. Iar când această nevoie este împlinită, ei sunt mai liberi să accepte şi să ajute alţi oameni, nu doar pe sine. Pe scurt, iubirea necondiţionată este ceea ce au nevoie copiii pentru a se dezvolta armonios.

Prima jumătate a cărţii este consacrată practicilor tradiţionale de creştere a copiilor, care se bazează pe două acţiuni din partea părinţilor : recompensele şi pedepsele. Alfie Kohn ajunge să demonizeze aceste două atitudini, aducând în favoarea sa o mulţime de argumente.

Acesta spune că recompensele sunt ineficiente în îmbunătăţirea calităţii muncii sau a procesului de învăţare. Tipul de motivaţie generat de recompense are ca efect reducerea motivaţiei pe care ne dorim să o aibă copiii : un interes real, care să continue şi după ce nu mai există recompense. Copiii nu mai sunt dispuşi să îşi asume riscuri – o condiţie necesară creativităţii – odată ce încep să se gândească la cum să primească în continuare comentarii pozitive. Argumentul mi se pare logic şi de bun simţ, însă ,, Parenting necondiţionat ” şi-a pierdut credibilitatea în faţa mea pentru că 1) a dus lucrurile mult mai departe de atât şi 2) a făcut asta prezentând doar argumentele autorului, nu şi contra-argumente, ceea ce nu constituie o analiză cu adevărat credibilă.

Spun că a dus lucrurile prea departe pentru că blamează absolut orice formă de recompensă. Conform autorului, nu numai că nu ar trebui să recompensăm copilul material, cu buline, steluţe etc, dar nici măcar nu trebuie să îl lăudăm, trebuie să ne abţinem să îi spunem ,, bravo ” , pentru a nu-l face dependent de laude, şi pentru că îi stricăm caracterul. Există chiar şi un întreg tabel despre cum să NU îţi lauzi copilul :

kohn 1

Pe aceleaşi considerente, autorul blamează şi notele de la şcoală, pentru că sunt tot o condiţionare a copilului, una ineficientă şi care îl face să fie de mic obsedat de succes. Deşi continuă tirada împotriva notelor un întreg capitol, nu am citit o dată cam care ar fi alternativa care să îi departajeze pe elevi la admiterea în sistemul de învăţământ superior, sau măcar un singur contra-argument, cum ar fi că notele reprezintă o motivaţie pentru copil, nu neapărat cea mai potrivită, dar tot motivaţie se cheamă. Mie genul ăsta de argumentare, doar dintr-o singură perspectivă, îmi miroase a manipulare.

Alfie Kohn duce lucrurile mai departe, exemplificând şi prin sporturile de competiţie (cum ar fi tenisul ), care, la fel, nu sunt bune pentru copii : ,, Poate o parte din problemă ţine şi de tenis în sine, şi de alte sporturi. Aşa cum sunt moduri mai bune decât notele pentru a comunica performanţele şcolare ale copiilor, cred că există moduri mai potrivite pentru copii de a se distra (de a face mişcare şi deprinde abilităţi fizice) decât jucând jocuri în care o persoană poate avea succes numai dacă altcineva pierde.  ” 

Nu am nimic contra abordărilor alternative, dar la un moment dat, mi-a părut că pur şi simplu autorul voia să contrazică absolut totul, doar de dragul de a o face, iar atunci când o face  prezentând doar argumentele care îi convin lui, îmi pare rău, dar nu m-a convins deloc.

Însă lipsurile cărţii nu înseamnă că practicile lui nu au fost larg abordare de către noua generaţie de părinţi. Chiar astăzi citeam, pe un blog de parenting cunoscut la noi în ţară, cât de indignată era autoarea că, la serbarea de Crăciun, Moş Crăciun i-a întrebat pe copii dacă au fost cuminţi şi au ascultat de părinţi, înainte să le dea cadourile. Şi că ,,Ceva trebuie să se schimbe la atitudinea asta, nu se mai poate  “. De ce ? Pentru că le transmitea copiilor mesajul că primirea cadourilor este condiţionată de comportament, şi că cei mici ar trebui să ştie că sunt iubiţi necondiţionat. Cu alte cuvinte, aici am ajuns. Să îl tragem de urechi pe Moş Crăciun, pentru că uite ce i-a întrebat pe copii. Gata, le-a afectat stima de sine cu întrebarea asta!

Fix asta se întâmplă când ducem lucrurile prea departe, când vrem prea mult ,,political correctness “ . Pentru care, apropo, îmi vine în minte o altă întâmplare, culmea, tot cu Moş Crăciun, în care o firmă Australiană care închiriază Moşi la evenimente (da, da, aţi citit bine! uitaţi aici ştirea! ) a interzis Moşilor să mai spună          ,, Ho,ho,ho! “, deoarece se aseamănă prea mult cu termenul ,,prostituată “, din jargonul american. Întrebarea mea este, unde se termină grija pentru copii, şi unde începe ridicolul, în toată situaţia asta ? Şi cum putem facem să nu cădem în această capcană ?

Până una-alta, cred că mă întorc la beletristică.

 

 

Săptămâna 22 – Simptome & cum ma simt

Se pare că trupuşorul meu suportă foarte bine şi uşor sarcina : nu doar că totul decurge normal, dar şi eu mă simt foarte bine, nu am multe din problemele cu care se confruntă femeile pe perioada gravidităţii.

Bineînţeles, am şi eu dificultăţile mele : dureri de spate, şi arsuri pe piept, ambele din plin. În ceea ce priveşte arsurile, am avut momente în care am crezut că, dacă am reuşit să scap de primul trimestru fără să vomez o dată, în al doilea nu mai scap. Cum mâncam orice fel de mâncare care nu era făcută de casă, sau măcar sănătoasă, gata. Norocul meu că pot lua Rennie, e unul din puţinele medicamente permise în sarcină.

Cât despre durerile de spate, cumulate cu burta din ce în ce mai mare, am momente când nu pot să mă aplec, întorc, sau nu mai ştiu cum să stau, să îmi fie bine. I-am spus asta obstetricianului şi a ridicat din umeri, mulţumesc frumos.

Am fost ieri la consultaţie la el, şi totul este în regulă, copilul are 600 grame, stă deja cu capul în jos, colul e închis, totul e OK. Săptămâna asta se fac două luni şi de la ultima consultaţie cu endocrinologul, aşa că mă voi duce din nou la analize şi apoi la consult, să vedem dacă mă menţine pe aceeaşi doză de Euthyrox. În afară de asta, mai iau Natalvit, supliment pentru mamă şi făt, zilnic. Mi-era teamă să nu îmi mărească pofta de mâncare, dar nu. Am avut momente când mâncam la o masă mai mult decât soţul meu, dar astea sunt totuşi excepţii, în rest, mănânc la fel ca înainte. M-am mai îngrăşat jumătate de kilogram, am un surplus de 6 acum.

Tenul arată excelent, este luminos şi curat, şi, în sfârşit, nici părul nu mai cade ca înainte . Pe de altă pare, cred că am crescut cu jumătate de număr la picior, moment foarte trist, care marchează separarea definitivă dintre mine şi colecţia impresionantă de pantofi a mamei : salut, stiletto în toate culorile şi combinaţiile imposibile! Partea bună, măcar, e că nu voi mai fi calul ei de bătaie, care îi purta pantofii noi, atunci când voia să i se lase repede (un preţ totuşi mic de plătit, având în vedere ce acces exclusivist aveam la colecţia ei privată) 😀

Cea mai importantă schimbare în trimestrul doi însă pentru mine a fost nivelul energiei : pentru prima oară în muuulţi ani, pot spune şi eu că da, măi, sunt în formă. Dar nu vă gândiţi că în formă, la modul că nu ştiu ce să fac mai întâi, pentru că eu m-am născut obosită. Mă refer la faptul că pur şi simplu nu mă mai simt obosită deloc de-a lungul zilei, ba chiar – şoc! – în unele zile nici nu simt nevoia să beau cafea!

Şi băiatul meu e energic : a trecut de la stadiul de balerin, la cel de fotbalist, cu mişcările. Devine din ce în mai puternic, deja este evident şi la exterior de cele mai multe ori, când mişcă, motiv pentru care de multe ori pur şi simplu stau şi mă uit la burtică de parcă aş fi la film . Îmi place să îl văd că reacţionează clar atunci când aude vocea tatălui lui, atunci când Laur vorbeşte mai mult şi neîntrerupt cu mine !

 

 

Book review : Părinţi liniştiţi, copii fericiţi, de Dr. Laura Markham

,,Nu țipi la o floare care nu crește frumos, o uzi.”

,, Dăm copiilor rădăcini pentru ca mai târziu să își poată deschide aripile. “

Îmi amintesc, acum vreo câțiva ani, prima dată când am văzut o abordare altfel în relația cu copilul, care mi s-a părut ,,Wow” . Se întâmpla la cumnata mea, cu fetița ei, atunci când aceasta din urmă începea să țipe, sau să plângă fără motiv. Moment în care cumnata mea, în loc să se enerveze, să ridice și ea tonul sau mai știu eu ce, se lăsa în jos la nivelul fetiței, eventual o lua în brațe, și începea să îi explice ce se întâmplă : ,,Înțeleg că te simți furioasă pentru că X . Este normal. Dar eu sunt aici să te ajut, și te iubesc oricum. ” Moment în care gata, fata se calma. M-am uitat lung atunci. Nu mai văzusem niciodată o așa abordare (nici până în ziua de astăzi nu am mai văzut-o la vreun alt părinte), dar mi se părea genială, și mă întrebam unde a învățat-o. Am aflat acum unde. Fix în cartea de care urmează să vă vorbesc!

,,Părinţi liniştiţi, copii fericiţi “ , de Dr. Laura Markham, psiholog clinician, este una din cele mai cunoscute cărți de parenting, în parte și prin prisma abordării diferite pe care o propune. Cele mai multe cărți pentru părinți se concentrează pe modificarea comportamentului copilului . Acestă carte, în schimb, pune accentul pe cum, pentru a crește copii într-un mod armonios, trebuie în primul rând să ne schimbăm noi, adulții, în primul rând prin a învăța cum să ne reglăm și gestionăm propriile emoții.

Cartea se învârte în jurul a trei idei principale, de ghidaj :

  1. Reglarea emoțiilor

Laura Markham pleacă de la idea că parenting nu înseamnă ce face copilul, ci modul în care vom reacționa noi. Mai mult, în mare parte, parentingul nu se întâmplă între părinte și copil, ci în interiorul părintelui. Propria reglare emoțională ne permite să tratăm oamenii din viața noastră, printre care și oamenii mai mici, cu respect, calm și responsabilitate. Doar așa ajung copiii să fie echilibrați emoțional, responsabili și respectuoși.

Adesea, copiii ajung să fie foarte supărați din cauza lipsei lor de experiență, și a imaturității cognitive. Capacitatea noastră de a ne păstra calmul atunci când copiii sunt supărați este ceea ce îi va ajuta să își dezvolte conexiunile neuronale necesare pentru a se liniști.

2. Conectarea

Copiii au nevoie să se simtă profund conectați cu părinții lor, pentru că altfel nu se simt în siguranță, iar mintea nu le poate funcționa pentru a regla emoțiile și a accepta îndrumarea parentală.

Cultivarea unei conectări emoționale cu copilul produce o schimbare reală și de durată. Când această legătură vitală este stabilită, nu mai e nevoie ca părinții să apeleze la cicăleli, amenințări, insistențe, recompense sau chiar pedepse.

      3.  Îndrumare, nu control

Oamenii mai mici se revoltă și ei împotriva forței și controlului, la fel ca oamenii mari. Din fericire, sunt întotdeauna receptivi în fața influenței noastre, atâta vreme cât ne respectă și se simt conectați cu noi. Copiii grozavi se dezvoltă prin îndrumare, gestionarea emoțiilor, a comportamentului și dezvoltarea măiestriei, nu prin control, care aduce obediență de moment.

24623621_2000042916680289_4278051_o

Autoarea propune în cartea sa nenumărate tehnici pentru a aplica aceste idei, venind în sprijinul părinților cu un ghid util și actual.

Ce nu mi-a plăcut la carte

Am citit cum capcana în care cad majoritatea cărților de parenting, idealizarea excesivă a realității, este greu de evitat. Cartea de față nu face excepție, am avut suficiente momente în care, citind simulări de situații pe care autoarea le vede posibile în realitate, m-am întrebat, ,,Hai, pe bune ?!”.

Vă dau un exemplu. Autoarea vorbește despre situația în care copilul aruncă cu bolul de cereale pe jos. Vă redau continuarea a cum crede ea că ar trebui să ne purtăm ca părinți : ,,Primul pas pe care trebuie să îl faci întotdeauna este către reconectare. Exagerează-ți supărarea : ,,Ce-au pățit cerealele ?!! O, NU! Este îngrozitor! Vino încoace, distrugătorule de cereale ce ești! Vino să îți arăt ce pățesc cei care aruncă cereale pe jos!” Ridică-l în brațe, urcă-l în spatele tău și aleargă așa cu el în jurul camerei. Apoi oprește-te lângă cereale și sărută-l de zece ori pe burtică. ” Ei bine, să îmi arătați mie părintele care fix asta face când copilul aruncă bolul de cereale. Nu degeaba îmi spunea prietena mea, când mi-a recomandat cartea, că teoria ca teoria, dar practica ne omoară.

Al doilea aspect care m-a deranjat la carte a fost observarea câtorva greșeli gramaticale grave, greșeli omenești de altfel în prima instanță, făcute la traducere, dar fix de asta avem editori și corectori ale cărților, care să parcurgă lectura atent înainte de a pleca la tipar, altfel, îi știrbesc din credibilitate, atunci când cititorul observă că este o carte care îi spune ce să facă, dar în care nu se face acordul subiectului cu predicatul.

Și nu în ultimul rând, cel puțin pentru mine, a fost genul de carte greu de citit. Poate pentru că a fost prima carte de acest gen, de parenting, citită, poate și pentru că nu mi s-a părut suficient de antrenantă, ci prea ipotetică . Însă simt că a meritat efortul crescut din partea mea, față de o lectură de-a mea obișnuită, fiind plină de idei noi pentru mine, și oferind o abordare argumentată și cu care am rezonat despre creșterea copiilor. 

Săptămâna 20 – Ecografia morfologică de trimestru II

În sfârşit ne-am liniştit : săptămâna asta am fost la Ecografia morfologică de trimestru II, care se poate face între săptămânile 18 – 22, şi oferă informaţii importante, cum ar fi prezenţa anumitor anomalii genetice, sexul copilului, precum şi dacă sunt acolo şi cum arată toate organele lui.

pisa
sursa : Mommie Poppins

 

De abia aşteptam programarea la doctor, ca să ştim şi noi dacă putem răsufla uşuraţi sau nu !

După ce că aveam emoţii, în primele 10 minute ale controlului, când doctorul era cu aparatul pe burta mea, şi cu ochii în ecran, ne întreabă, pe un ton pe care l-am perceput totuşi a fi relaxat : ,,Aţi auzit de Sindromul Down, bănuiesc . ” I-am răspuns pe ceea ce mi s-a părut şi mie a fi cel mai calm ton al meu, ,, Da”, pentru că îmi simţeam deja soţul, deşi era cumva la periferia ariei mele vizuale, că s-a încordat ca un arc . ,,Un semn al sindromului Down este prezenţa X. Copilul dvs. NU are aşa ceva. ” Omule, îmi venea să îi zic, nu ne mai da emoţii aici, nu aşa se pune problema. Nu ne vezi deja speriaţi ?!

În schimb, toată consultaţia s-a desfăşurat în aceiaşi manieră, cu accentele lui pe cum copilul NU are semne de anomalii, şi câte un ,,Nice”, când se uita la fiecare organ. Ne-a confirmat şi că e băieţel, de data asta cu certitudine, şi ni l-a şi arătat la 4D şi ne-a dat poze cu el, cu care ne-am lăudat la toată familia, bineînţeles! După cum ne plăcea nouă să glumim, la fiecare consultaţie în sarcină, că ne ducem ,, la pozar “, de data asta bebe a avut parte de o şedinţă foto profesionistă, 4D 😀

Sunt foarte fericită acum, că ştiu că totul e bine, pentru că nu iau nimic de-a gata. Sunt suficient de realistă încât să am o atitudine de genul ,, De ce NU eu ? “, în loc de clasica ,,De ce EU ? ” . Să vezi acum pregnancy glow.

Săptămâna 19 – În România

Toată săptămâna trecută am petrecut-o într-un mini-concediu în România, unde nu mai fusesem de aproape jumătate de an.

Mi-am îndeplinit toate fanteziile culinare : savarine, cornuleţe, ciocolată de casă, eclere, sarmale, ciorbă de burtă…nimic n-a scăpat. Nu ştiu dacă ar trebui chiar să zic mersi că am pus ,,doar” 1.5 kg, ajungând acum la un plus de 5.5 kg faţă de înainte de sarcină . Dar, cu greutatea asta la 19 săptămâni, se cheamă că sunt în grafic, până la 20 săptămâni, normal este să ai 4-6 kg în plus. Problema e că de la 20 de săptămâni încolo, surplusul se situează cam la jumătate de kilogram în plus pe săptămână. Asta ar însemna încă 10 kg în plus, asta dacă reuşesc să mă menţin ÎN GRAFIC, nu peste!

Mi-am rezolvat To do list-ul pentru România : mi-am luat vitamine prenatale – Natalvit . Până acum am luat doar acid folic, analizele ieşindu-mi bine, dar de acum, fătul începe la modul mai serios să mănânce din fierul şi calciul mamei, aşa că am decis să suplimentez.

19 sapt

Mi-am luat şi Bio Oil pe care îl folosesc seara, împotriva eventualelor vergeturi (mulţumesc de recomandări, apropo!) . Bio Oil a apărut de departe cel mai des în comentariile voastre, ba mai mult, când le-am spus colegelor slovace, întoarsă la birou, că am început să folosesc un ulei anti-vergeturi, m-au întrebat dacă este Bio Oil …hit universal, aparent 😀

Mi-am luat şi două cărţi de parenting, ,,Părinţi liniştiţi, copii fericiţi “, de dr. Laura Markham, şi clasica ,,Parenting Necondiţionat”, de Alfie Kohn, le voi face amândurora recenzii odată ce termin cu ele.

Şi o să râdeţi de mine, dar am mai luat ceva : i-au luat deja cărucior lui bebe ! Să mai zic de mama, că ia palmieri pe avion, nici eu nu sunt mai prejos, cu cărucior deja luat, la jumatea sarcinii! Dar a fost aşa cu căruciorul : am văzut unul foarte stabil, dar uşor de manevrat, cu suspensii foarte bune, 3 în 1, cu toate accesoriile, la o proaspătă mămică din familie. Care şi-a făcut ea temele înainte legat de cărucioare şi cum ar trebui să fie, aşa că ori o luam şi eu de la capăt cu cercetările despre cum ar trebui să fie un cărucior, ori o credeam pe cuvânt. Am zis că măcar cu căutările pentru cărucior să scutesc nişte timp, având în vedere că aveam o recomandare concretă, şi dacă îl găsesc de Black Friday redus la jumate, să îl iau, că ş-aşa sunt scumpe. Fix aşa l-am găsit, aşa că l-am luat!

În schimb, intrată prima dată pe un site de bebeluşi, am rămas copleşită de ofertă. Proaspăta mămică, posesoarea căruciorului, îmi tot spunea : ,,Îţi trebuie şi sutien de alăptat! “, ,,Cele mai bune biberoane sunt de la X “, ,,Uite aici, detergent şi balsam BIO pentru hăinuţele copilului”, ba chiar există şi detergent special pentru spălat biberoane, fraţilor ! M-am speriat, am luat doar căruciorul, şi am ieşit de pe site. E timp pentru restul mai încolo.

Voi cam de la cât v-aţi apucat să luaţi una-alta pentru copil ? Mă tot gândesc cât de devreme înseamnă ,,prea devreme” 😀 Sau dacă există aşa ceva, până la urmă…