Că sunt mamă știți .

Că îmi place să citesc v-am spus deja .

Vă las mai jos, din tot ce am citit din zona de parenting, un Top 10 personal de cărți care m-au ajutat pe mine, într-o ordine aleatorie, poate vă fac poftă de citit!

Aveți cărți despre sarcină, despre alăptat, diversificare, parenting în general…You name it 🙂

Ghidul pentru alăptare al doctorului Jack Newman

Deși mi se pare exagerat în gradul în care ajunge să demonizeze efectiv tot ceea ce nu înseamnă hrănire la sân, autorul, consultant în alăptare, a conceput acest ghid extrem de util pentru a veni în întâmpinarea femeilor care au probleme în alăptare, dar și pentru a informa despre beneficiile alăptării, subiect prea puțin luat în seamă de românce, din păcate (conform unei statistici la nivel european, ne situăm pe ultimele locuri la alăptat, cu 9 din 10 femei care nu alăptează 6 luni) . Eu am revenit la carte de multe ori în primele două luni cu bebe, când am avut probleme cu alăptarea .

Am scris mai multe despre carte aici .

Jurnal de gravidă, de Carmen Brumă

Harriet Lerner – Confesiunile unei mame imperfecte

Nu mă arunc în afirmații mari când spun că ar trebui citită de orice mamă sau femeie însărcinată. Pentru mine, una, a fost balsam pentru suflet. Deși am mai citit cărți pe tema parentingului, numai cartea asta a reușit să îmi vorbească pe limba mea, și să îmi domolească anxietățile, legate de schimbarea uriașă care s-a produs în viața mea odată ce am devenit mamă, la rândul meu. Și asta tocmai pentru că este o carte autentică, scrisă cu o sinceritate dezarmantă și cu har de povestitor, menită să te ajute în lupta cu anxietatea și perfecționismul, care vin la pachet odată cu maternitatea.

Și plină de umor, pe deasupra. Îmi plac cărțile care mă fac să le subliniez încă de la prima frază : ,,Să fiu mamă a fost pentru mine la fel de natural ca profesia de astronaut. ”

Capitolele care mi-au vorbit cel mai mult au fost cele despre sarcină și primele luni ale copilului, precum și cel despre ce înseamnă să fii mamă de băiat. Însă și cel despre ce presupune să fii mamă de fată mi s-a părut deosebit de frumos, iar alte două capitole foarte interesante mi s-au părut cel despre cum se raportează tatăl la apariția noului născut, și cum influențează rolul pe care îl ai în familie personalitatea (dacă ești singur la părinți, primul născut, ultimul născut…) .

Gáspár György –  Copilul invizibil

Cartea este o invitație la descoperirea de sine cu ajutorul stării de mindfulness sau de prezență conștientă, scrisă pentru părinți și viitorii părinți, pentru toți cei care au avut o copilărie și care au uitat părți esențiale din istoria vieții sau care nu pot să se împace cu trecutul. Realitatea ne arată că trauma călătorește în timp, nu se oprește la o singură generație, iar procesarea experiențelor noastre negative este o dovadă de prețuire de sine și respect față de copiii, nepoții și strănepoții noștri. Pentru că ceea ce nu vindecăm noi sunt răni pe care le lăsăm moștenire urmașilor noștri. Cartea are un mesaj pentru fiecare cititor – acela dea îndrăzni să ne uităm la copilul interior, așa cum părinții noștri oolș/nu au știut sau nu au putut să o facă, într-o manieră ghidată de curiozitate, compasiune și acceptare umană necondiționată.

Ioana Chicet Macoveiciuc – O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă

Este a doua oară când citesc cartea de debut a Prințesei urbane, atât de mult mi-a plăcut. Prima oară am citit-o când nu aveam copii ( nici măcar gânduri de așa ceva! ), și chiar și așa, deși este o carte a cărei temă predilectă este parentingul, a rezonat cu mine tare mult modul de a scrie al Prințesei urbane, deoarece are darul de a te face să te regăsești în povestirile ei și dacă nu ești mamă . Cred că, de fapt, Ioana ar putea să scrie și despre fotbal, un subiect cu care nu am nici o tangență, și tot ar reuși să îl facă un subiect de interes pentru non-microbiști!

Mi-am făcut un mental note, la prima lectură, să recitesc cartea și după ce voi deveni mamă. Zis și făcut, mi s-a părut foarte utilă pentru mine, o mamă la început de drum, cu sfaturile ei, de la cum să tratăm bolile ușoare ale copiilor, până la cum să gestionăm crizele de furie ale celor mici, capitolele fiind scrise cu umor și blândețe.

Diversificarea pas cu pas, de Cosmina Nițu

Nu pot recomanda cartea asta suficient de mult…Mi-a împrumutat-o o prietenă, și după ce am citit-o, mi-am comandat-o și eu repede-repejor!

Ghidul “Diversificarea pas cu pas” este conceput pentru a oferi informatii despre alimentatia copilului de la 6 luni pana la 2 ani.
Contine 25 de retete si notiuni de baza despre diversificare, utile fiecarei mame aflate la inceput de drum.

Este o carte scurtă și la obiect, cu tot ce trebuie să știi despre ce, cum, cât, când să îi dai copilului. Am revenit la ea de multe ori…

O găsiți aici.

Părinți liniștiți, copii fericiți, de Laura Markham

Deși idealizează de multe ori relația părinte – copil , mi s-a părut o carte cu sfaturi utile de parenting, și care conține niște noțiuni de bază de psihologie care te ajută mult, ca părinte, în relația cu copilul.

Creierul copilului tău, de Daniel J. Siegel și Tina Payne Bryson

O carte care mi s-a părut extrem de utilă, în ceea ce privește strategiile propuse pentru o dezvoltare cerebrală sănătoasă și pentru o copilărie mai calmă şi mai fericită. Bazându-se pe date recente din diverse științe, autorii explică de ce copiii au accese de furie, se bat ori stau îmbufnaţi. Apoi ne învață cum să convertim fiecare „ieşire”, conflict sau teamă într-o ocazie de a cultiva o dezvoltare emoţională şi intelectuală sănătoasă a copiilor, astfel încât să avem cu toții o viață echilibrată, plină de sens şi de armonie.

Mama și copilul, de Emil și Herta Căpraru

Am stat în cumpănă dacă să o pun pe listă sau nu, deoarece cartea are destul de multe informații de modă veche, neactualizate față de prima ediție, care a apărut acum câteva zeci (!!!) de ani ( E atât de veche, încât și mama a citit-o, când eram eu mică. ) . De exemplu, informațiile despre diversificare includ zahărul în alimentația copilului sub un an, și nu mai menționează nimic despre alăptare, ci doar despre lapte praf, de la vreo 7 luni ale copilului.

De ce o recomand, atunci ? Deoarece conține și foarte, foarte multe informații practice despre creșterea copilului. Nu ,, finețuri ” de parenting, ci informații de bază, de genul cum să faci băiță copilului, cum să îi scazi febra, lucruri de care te lovești încontinuu ca mamă. Eu revin la ea constant, o țin lângă pat 🙂

Parenting de râsu plânsu , de Whitehouse Anna , Farquharson Matt 

La final, vă recomand și o carte care să vă descrețească frunțile, scrisă de doi soți, jurnaliști de profesie.

Ideea cărții este că nimeni nu se descurcă grozav in povestea asta cu parentingul, dar că majoritatea dintre noi facem totuși o treabă destul de bună, și că singurul lucru care ne salvează când credem că am dat-o în bară este să râdem de toată situația.

Despre asta este  ,, Parenting de râsu’‐plânsu “, despre a râde cu lacrimi de tine și de alții ca sa nu te sufoci de plâns cand jobul full time de a crește copii pare sa te depășească (adică aproape mereu, s-o recunoaștem! 😀 )

Că tot vine sfârșitul anului imediat, nu pot să nu constat, uitându-mă în urmă, că a fost un an profund transformator pentru mine.

Motivul ? Am devenit mamă.

Apariția unui copil îți transformă existența atât de dramatic, încât ajungi să te gândești la viața ta automat în termeni de e.î.C. (era înainte de Copil ) și e.d.C . Cele două ere au prea puține lucruri în comun, am constatat amuzată cu soțul săptămâna trecută, cu mai multe ocazii. Prima dată, am lăsat copilul la bunici, și am mers la cumpărături. Ce ciudat era, să ne uităm liniștiți la produse, fără să fim atenți să nu pună bebe gura pe căruciorul de supermarket, și să ne facem cumpărăturile în tihnă! A doua oară, s-a întâmplat în dimineața după ce am dormit la bunicii Filipiciosului. După ce ne-a dat trezirea dis de dimineață, l-au luat bunicii în primire, astfel că am putut să ne reamintim și noi cum este să dormi în weekend după ora 9, și, mai mult, să dormi cum vrei tu, fără un bebe lipit de tine, care te înghesuie pe 15% din pat, și care cere țiți din oră în oră .

Însă, bineînțeles, astea sunt schimbări punctuale. Schimbările majore pe care le-am perceput s-au întâmplat mai ales la nivel personal, și anume :

Am dat egoismul pe altruism.

,,Vreau totul ” s-a transformat dintr-o dată în ,,Vrea totul ” . Fără a avea de gând să mă ,, sacrific ” total pe altarul maternității, m-am trezit totuși, în primele luni cu bebe, că, vrând-nevrând, m-am dedicat în exclusivitate lui. Este normal, copilul, în primele luni de viață, necesitând atenția și grija ta non-stop. Faptul că l-am și alăptat exclusiv a făcut și mai greu să stau departe de el, dacă aveam vreo treabă, mai ales că mânca des la început. Am avut și probleme cu colicii, și cu refluxul, așa că, oricât de binevoitoare ar fi fost familia să ajute, de cele mai multe ori, numai sânul îl alina pe Filip. Privind în urmă, am impresia că primele luni am stat cu bebe în brațe non-stop, din acest motiv. Mi-am organizat tot programul în funcție de nevoile lui, le-am trecut cu vederea pe ale mele, atunci când nu s-a putut altfel. Au fost perioade, când Filip trecea prin pusee de creștere, când nu reușeam să ajung nici la toaletă, deoarece nu se dezlipea de la sân…De mâncat, mâncam când apucam, orice masă luată era considerată o victorie personală.

A fost greu, dar nu m-a deranjat, și am luat-o ca pe atare. Totuși, parcă de abia atunci am realizat cât de centrată pe sine eram înainte de apariția copilului. Totul se învârtea în jurul planurilor mele, a jobului meu, a hobby-urilor mele, eram eu, eu, eu, all over the place. Realizez acum că probabil cu toții suntem așa când suntem tineri, doar că nu realizăm, până nu ne trezim cu o ființă adorabilă, dar total dependentă de noi, cât de mult ne puneam pe primul loc înainte. Din punctul ăsta de vedere, copilul m-a responsabilizat. Și, prin urmare…

M-am maturizat.

Mult. Am crescut mult, emoțional vorbind, în mai puțin de un an. O  mulțime de lucruri care credeam că sunt importante mi se par dintr-o dată superficiale. Vacanțele și viața socială bogată sunt doar două dintre ele. În e.î.C. (era înainte de Copil ) vizitam locuri noi tot timpul, îmi plăcea la nebunie să organizez escapade, city break-uri, sejururi…Din nou, îmi dau seama cât de centrată eram doar pe propria persoană. Anul ăsta am fost atât de ocupată cu venirea lui Filip pe lume și toată schimbarea pe care a declanșat-o în stilul meu de viață, încât am constatat uimită că poți, bine-mersi, să faci și o singură ieșire la mare tot anul, și să te simți foarte bine și acasă. Pentru că în tot timpul ăsta m-am minunat de cât de repede și frumos crește copilul meu, sub ochii mei. Priceless! Și, prin urmare…

M-am simțit cu adevărat împlinită.

Sentimentul de împlinire maternă este ceva atât de profund personal, încât e tare greu de explicat. Depinde de fiecare ce e important pentru sine. Pentru mine și soțul meu mereu a fost familia, am crescut de mici cu valoarea asta inoculată, astfel încât, să aducem pe lume un copil a fost o mare, mare bucurie . E un sentiment dificil de descris, dar care îmi umple sufletul de bucurie, de fiecare dată când mă uit la copilul meu…

Am învățat să apreciez cu adevărat timpul liber.

Dumnezeule, cât timp liber aveam înainte ! Ce oi fi făcut cu atâta ??

De abia venirea copilului, cu nopțile nedormite aferente, cu alăptatul uneori non-stop, cu momentele când adoarme pe tine și nu îndrăznești să te miști, să nu îl trezești, te face să apreciezi cele câteva momente pe zi când ai timp pentru tine. Am devenit mult mai eficientă în a face lucruri, pentru că timpul este mult mai limitat. Și tocmai asta m-a făcut să apreciez atât de mult timpul pentru mine. O baie negrăbită. O masă în tihnă. Un masaj. Lux !

Simt, oricum, că am început să îmi recapăt timpul liber de când am început diversificarea, pentru că bebe nu mai este acum atât de dependent de mine.

Pe voi, mamele care mă citiți, cum v-a schimbat apariția copilului în viața voastră ?

Da, se poate! Există alăptare exclusivă și după biberon 🙂 Dar asta doar cu multă răbdare, ambiție și efort…

Însărcinată fiind, mi-am dorit în primul rând două lucruri pentru bebelușul meu : să îl nasc natural, și să îl alăptez exclusiv, și cât pot de mult. Mi-au ieșit ambele, nașterea naturală ( în ciuda faptului că a fost una dificilă) pentru că am avut o doctoră foarte bună, și alăptarea deoarece m-am informat mult și am făcut eforturi.

Ironia face că tocmai nașterea naturală a dus la un început prost în alăptare. Filip având circulară de cordon la naștere, a existat un moment de asfixie și suferință fetală în momentul nașterii, astfel că a ieșit din naștere foarte slăbit, și a trebuit să stea la terapie intensivă o săptămână. În acest timp, neonatologii nu m-au lăsat nici măcar să îl iau în brațe, darămite să încerc să îl alăptez…Eu eram foarte contrariată că nu mă lăsau măcar să încerc să îl alăptez, dar mi se tot explica faptul că bebe era foarte slăbit în urma efortului nașterii, și că trebuie luat foaaarte ușor. Am fost în schimb încurajată să mă mulg și să aduc laptele la maternitate, măcar, dacă tot mânca la biberon, să fie lapte matern.

Așa că a trebuit să mă descurc cu instalarea lactației fără bebeluș. În prima noapte, după ce am născut, m-am trezit speriată, deoarece tremuram și îmi clănțăneau dinții la propriu de frig, deși căldura era pornită în camera de spital. Mi-am pus plapuma pe mine și într-un final m-a lăsat de la sine, ca să mă trezesc, peste încă vreo două ore, leoarcă de transpirată. Alternațiile astea au durat primele câteva nopți după naștere, și m-au speriat bine, până i-am spus doctorei mele, care mi-a spus să nu mă îngrijorez, fiind simptome de instalare a lactației. Am vrut să povestesc  asta pentru viitoarele mămici care mă citesc, să fie mai în gardă decât mine 🙂

M-am muls  cu pompa electrică încă din prima zi după naștere, însă fără rezultat. Lactația s-a instalat de abia în a treia zi după naștere. Sânii erau foarte dureroși și umflați și marele meu noroc a fost că am avut-o alături pe cumnata mea, mamă la rândul ei, care mi-a arătat cum să masez sânii pentru a-i detensiona și pentru a da drumul canalelor de lapte, și cum să alternez prosoape calde și reci pe sâni, înainte și după muls, pentru a evita angorjarea prea puternică. Astfel, am reușit să trec de instalarea lactației cu bine.

Era frustrant, deoarece la început scoteam doar câteva picături de lapte, dar îi duceam lui bebe chiar și 10 ml la maternitate. Treptat însă, am început să îi duc din ce în ce mai mult, până când Filip a împlinit o săptămână, și ni l-au dat acasă, în sfârșit. Atunci l-am și pus prima dată la sân, înainte să plec din spital, în prezența unui consultant în lactație. Mi-era puțin teamă că nu va vrea să ia sânul, după o săptămână în care văzuse numai biberon, dar, spre surprinderea mea, s-a năpustit efectiv pe el, și a început să tragă cu sete. Și așa a început marea poveste de dragoste a lui Filip cu sânul!

Odată ajunsă acasă cu el, am încercat să îl pun la sân foarte des, în primul rând să compensez pentru perioada cât fusese alimentat la biberon ( să îl învăț la sân), și în al doilea rând să mă asigur că nu îi era foame. Am înțeles în primele zile de ce insistaseră totuși în maternitate să îi dea biberon, și de ce mi-au spus să nu îl forțez din prima cu sânul, deoarece, într-adevăr, cum îl puneam la sân, după ce trăgea de 2-3 ori, Filip adormea imediat. La asta se mai adăuga și faptul că de multe ori plângea la sân, pentru că nu aveam suficient lapte, îmi dădeam și eu seama când se goleau sânii.

Presiunea de a-i da lapte praf era destul de mare, venită mai ales din exterior. Femeile din familia mea mă tot îndemnau să îi dau lapte praf ( ,,Tu nu vezi că nu ai lapte ?? Te chinui și îl chinui și pe el ! “), și în plus de asta, mă frustra și pe mine teribil să îl văd că plângea la sânul (aproape) gol. Dar știam că cel mai bun stimulant pentru lactație tot bebe rămânea, așa că am insistat. Și am insistat. Și am insistat. Nu am recurs la lapte praf decât ca ultimă, ultimă instanță, când îl vedeam că nu se sătura deloc, și plângea de foame, asta însemnând cam 1-2 biberoane pe săptămână. Văzând că inițial era prea obosit să sugă mult, când mai adormea, eu dădeam fuga în camera cealaltă să mă mulg, pentru a-i da lapte matern în biberon. Astfel, după 2 săptămâni, ajunsesem să îl pun doar la sân ziua, și să îi dau 2 biberoane a câte 60 ml de lapte matern noaptea, plus, în caz de urgență, o dată sau de 2 ori pe săptămână, un biberon de lapte praf. Treptat însă, am reușit să înlocuiesc și cele 2 biberoane de noaptea cu sânul, pe măsură ce îl vedeam pe Filip că se întremează și că suge din ce în ce mai viguros.

La puțin peste o lună, am reușit să îi scot de tot laptele praf. Cum am făcut, deci ?

Am stat practic cu bebe de gât o lună întreagă. L-am pus la sân constant, chiar dacă eram obosită și nedormită, de câte ori dădea semne că ar vrea. Asta a fost partea cea mai grea.

Am decis să nu plec urechea la sfaturile din exterior . Mi le-am auzit absolut pe toate : Nu ai lapte. Ai laptele prea subțire. Ai laptele prea gras (când copilul a început să se pufoșească bine) . Nu o să pățească nimic copilul dacă îi dai și lapte praf.

Sfaturile erau de fiecare dată bine intenționate, și știu asta, însă nu încurajează o proaspătă mămică DELOC să audă, după ce că e obosită și începătoare într-ale alăptatului, că nu are lapte. Nu prea există ,, Nu am lapte “. Cu accent pe ,, nu PREA “, că știu că un procent de în jur de 10% din femei chiar nu au. Dar pentru restul, există informare, voință și soluții. Spun asta pentru că nici pe mine nu m-a dat vreodată pe dinafară laptele . Nu prea am știut ce înseamnă tricouri udate sau sâni prea plini (și în rarele dăți când mi s-a întâmplat, mi s-a întâmplat în Lidl, când eram fără sutien, hehe ) . Dar am stimulat lactația și cu metodele de mai jos.

Am băut, și beau în continuare, ceai pentru stimularea lactației. Este primul lucru pe care îl fac în fiecare dimineață : ceaiul meu din fenicul, chimen și anason. În primele 3 luni am băut câte un litru zilnic, apoi câte jumătate de litru. Mă ajută cu siguranță. Mă știe toată familia deja, mă car peste tot cu sticluța mea de ceai după mine.

În plus de asta, beau multe lichide, și mănânc mult. Trebuie insistat cu lichidele, deoarece organismul pierde multă apă prin alăptat, așa că, pentru a alăpta în continuare, trebuiesc ,, refăcute rezervele ” . Totodată, alăptatul solicită corpului circa 500 calorii în plus, lucru pe care l-am resimțit din plin printr-o poftă de mâncare incredibilă. În prima lună chiar mă trezeam noaptea să mănânc !!

Am încercat să dorm cât mai mult, deoarece somnul duce la secreția prolactinei, principalul hormon care stimulează lactația. Lucru greu de realizat, bineînțeles, dar  am renunțat la tot ce am putut renunța, pentru chiar și 30 minute de somn în plus.

Am încercat să nu mă stresez, deoarece stresul și emoțiile negative reduc lactația. Parcă îl și aud pe soțul meu : ,, Nu te stresa iubito, că nu o să mai ai lapte!  ” Ce-i drept, e greu să rămâi zen în una din cele mai stresante perioade din viață, și anume primele luni cu un bebeluș, dar cred cu tărie că avem puterea de a alege cum ne raportăm la ce ni se întâmplă.

Un alt aspect important a ținut de informare. În primele două luni după naștere, am stat numai cu Ghidul alăptării, de Jack Newman, după mine. Am tot citit despre atașarea corectă, creșterea lactației, și probleme în alăptare. Pe lângă asta, nu cred că a rămas mamă dintre cunoștințele mele care au alăptat, pe care să nu o fi întrebat-o despre tips & tricks. Nimic nu bate practica!

Cu toate astea, tot am avut perioade când a scăzut lactația. Atunci am recurs la pastile pentru creșterea lactației, pe bază de plante. Eu am folosit Galafor forte, și m-a ajutat.

Și, nu în ultimul rând, aș vrea să menționez aspectul legat de disponibilitatea față de copil. De când am născut, de 5 luni, am ieșit rar din casă, și atunci am fost numai pe fugă, deoarece Bebetto al meu cerea des lapte, și e foarte rău de foame. Cu alte cuvinte, trebuie să fiu acolo, lângă el, aproape mereu, cu sânul pe tavă 😀 E un sacrificiu, dacă ești genul de persoană care era învățată cu ieșiri dese la terase, la cinema, etc, dar beneficiile alăptării sunt incontestabile.

Și aș vrea să vorbesc într-un alt articol fix despre ce beneficii a avut alăptatul pentru mine, personal, deoarece este un subiect amplu, și deja m-am lungit.

Full disclaimer : acest articol a fost întrerupt de două alăptări ! 🙂

Citeam,  însărcinată fiind, în celebra carte ,, Mama și copilul ” , a familiei Căpraru, că perioada de imediat după nașterea copilului este cea mai grea din viața unei femei . Îmi amintesc că atunci mi s-a părut o afirmație cam dramatizată, iar acum, privind în urmă, îmi vine să râd : oamenii aveau dreptate, afirmația fiind unul din multele lucruri pe care nu le-am înțeles până nu am avut și eu un copil, la rândul meu.

Îmi amintesc și acum primele zile cu bebe : eram atât de stresată, de copleșită și de epuizată, încât, deși așteptasem atât de mult să ni-l dea în sfârșit acasă, acum nu mă putea bucura efectiv de el.

Îmi amintesc și mai bine cât de stresată am fost atunci când ni l-au dat din spital, pe drumul de 2 ore. Întrucât Filip a stat la terapie intensivă, nouă nu ne-au arătat deloc cum i se face baie, cum i se schimbă un scutec, și, în general, nimic din îngrijirea unui nou născut. Așadar, cum a început să plângă, în mașină, deja am început să mă stresez. Deși l-am potolit cât de cât pe toată durata drumului, pe ultima sută de metri a început să urle ca din gură de șarpe, lucru care evident că m-a speriat. Ne-am gândit că trebuie schimbat de scutec, și cum am ajuns acasă, am schimbat amândoi primul scutec, cu foarte mare stângăcie, fiind prima oară când făceam asta amândoi.

Prima săptămână cu bebelușul a decurs exact în același ritm – a fost o perioadă cruntă de nesomn, cu urlat ( nu plâns, ci urlat, am zis bine) și ziua, și noaptea, și noi mega-stresați, că nu știam de ce urlă. Oare îi era foame ? Era ud ? Nedormit ? Îl durea ceva ? Ce nu știam noi atunci era că Filip oricum are un plâns ca un răget de leu, la care acum nu ne mai impacientăm. Ceea ce îmi dau seama acum este și că sigur îi transmiteam starea de stres și agitație, de plângea așa mult.

Nu știam nici cât de des să îi dau să mănânce, încercam să îl pun des la sân, ca să mă asigur că nu îi e foame, și ca să încep alăptatul, dar mi-a fost mult mai greu decât i-ar fi unei proaspete mămici în mod normal, având în vedere startul dezastruos în alăptare : faptul că Filip a stat la terapie intensivă o săptămână întreagă, timp în care nu a primit decât biberon, eu nu avusesem voie nici măcar să îl iau în brațe, darămite să îl alăptez. Pe lângă stresul de a face trecerea de la biberon la sân, mă mai luptam și cu faptul că, așa cum mă avertizaseră medicii, nașterea dificilă îl făcuseră pe bebe să îi fie mult mai greu să sugă la sân, el fiind încă lipsit de vlagă.

Așa că, pe lângă încercările stângace de a-l alăpta, pierdeam mult timp și să mă mulg și să spăl și sterilizez pompa de muls/ biberoanele, măcar dacă tot îi dădeam din biberon, să fie lapte matern, nu praf. Însă, fiind și eu la început, cu instalarea lactației, nu aveam lapte suficient, așa că trebuia să completez cu lapte praf, lucru care mă frustra de fiecare dată.

Prima băiță a fost un alt motiv de stres și frustrare , Filip urlând cât l-au ținut plămânii . Ceea ce, din nou , nu știam atunci, era că nu era vorba de stângăcia noastră, băiatul nostru fiind și acum, la două luni, la fel de speriat de apă ca la început.

Îmi amintesc, apropo de plâns, că a doua noapte plângea atât de tare, și de atât de mult timp, încât, pe la vreo 3 noaptea, mă gândeam să mă duc cu el la spital, numai pentru că mă gândeam că acolo personalul medical sigur știe mai bine decât noi să îl liniștească, nu din alt motiv (deoarece bănuiam că de dureri de burtă era vorba ) 😀 .

Alăptatul, mulsul, spălatul și sterilizatul biberoanelor, schimbatul scutecelor de vreo 8-10 ori pe zi, băița, legănatul, adormitul și alinatul când plângea, de abia îmi mai lăsau timp să îmi fac ceaiul de lactație, să fac duș și să mănânc, și astea într-o mare fugă. Habar nu aveam pe unde treceau zilele, dar în același timp, ajusesem să număr zilele ca pe o victorie : ,, Am supraviețuit o zi cu bebe. Două zile. Trei zile. ” Zilele au devenit o săptămână. Săptămâna s-a transformat în săptămâni, și săptămânile într-o lună. În câteva zile, iată, împlinim 2 luni de când suntem împreună.

Și da, a devenit din ce în ce mai ușor și mai bine în timpul ăsta. Asta nu înseamnă că e ușor, înseamnă 1. că ne-am învățat, și noi cu bebe, și el cu noi, și 2. că mai greu de atâta oricum nu avea cum să fie, deci trendul nu putea fi decât descrescător 🙂 .

Am vrut neapărat să scriu această postare, una sinceră, așa cum v-am obișnuit, despre cum e cu adevărat prima lună cu copilul, deoarece, de cele mai multe ori, pe proaspeții părinți, oricât ar fi de maturi, tot nepregătiți îi prinde, și asta mai ales din cauza așteptărilor nerealiste. Vedem, pe Facebook, pe Instagram, în reclame, în filme, numai bebeluși zâmbitori, numai poze drăguțe cu ,, iubirea noastră ” , dar nimeni nu vorbește despre cât de greu este.

Pe mine m-a tot întrebat lumea la început de ce nu puneam nici o poză cu bebe pe social media, să îl vadă și cunoscuții. Un motiv este că n-am vrut să devin genul ăla de mamă care nu mai contenește cu pozele cu copilul, dar principalul motiv a fost simplu : nu mi-a ars, oameni buni. Mi s-ar fi părut o ipocrizie să postez portrete de familie fericită, când de fapt stresul era cât casa, și am realizat mai ales că poate aveam niște viitori părinți printre prieteni cărora le-aș fi contribuit și eu la conturarea așteptărilor nerealiste despre perioada de după ce apare un copil. Am început să pun poze când chiar a început să fie bine.

Pentru că asta e esențialul  : devine mai ușor, cu timpul.

Și merită totul atunci când bebelușul îți zâmbește pentru prima dată!

Acum, după ce am născut, privesc în urmă la cele 9 luni de sarcină, și nu pot ajunge decât la o singură concluzie : termenul ,, sarcină ” este extrem de bine ales pentru a descrie perioada aceasta din viața unei femei . Este o perioadă minunată, plină de emoții, dar și un adevărat test de anduranță pentru corpul tău, aflat în permanentă schimbare.

Eu am avut o sarcină considerată ușoară, fără complicații prea mari, fără să îmi afecteze prea mult stilul de viață de dinainte, dar tot nu mi-a fost ușor cu simptomele .

Trimestrul I – emoții, dureri și răceli

Ne-am putut considera norocoși : după doar 3 luni de încercări, testul de sarcină mi-a arătat imediat, chiar cu câteva zile înainte de menstruație, două liniuțe! Îmi amintesc și acum cu exactitate seara de vară de 1 august, când am aflat că vom deveni părinți, și euforia ce a urmat . Câte planuri, câtă fericire, cel mai frumos cadou primit vreodată de ziua mea !

Următoarele două luni au fost un roller coaster de emoții : fericirea de a aștepa un copil s-a împletit tot timpul cu teama ca sarcina să nu pățească ceva, și ca bebe să fie bine, sănătos.

Așa cum am știut intuitiv de la început că o să fie băiat, așa am și bănuit că am rămas însărcinată încă de dinainte de a face testul, prin două tipuri de dureri pe care nu le-am mai simțit niciodată atât de intens : durerile de implantare, asemănătoare, dar amplificate muuult celor premenstruale, și durerile de sâni, date de creșterea dintr-o dată a acestora. Este incredibil cât de repede reacționează corpul la sarcină și începe să se schimbe.

Am aflat că sunt însărcinată fix când împlineam o lună de sarcină, și imediat au început și stările de somnolență : aveam momente când de abia rezistam cu ochii deschiși la birou, precum și nopți cu 10-11 ore de somn.

Știam că grețurile și stările de vomă încep în jurul săptămânilor 6-7, așa că am așteptat puțin speriată acest interval, având în vedere că tuturor femeilor din familia mea le-a fost îngrozitor de rău pe parcursul sarcinilor. Însă surpriză : săptămâna 6 chiar a debutat cu o ușoară greață, dar n-a trecut niciodată de stadiul ăsta. N-am vomat nici măcar o dată pe parcursul sarcinii (ce-i drept, am și un stomac care nu m-a dezamăgit niciodată 😀 ), iar grețurile le potoleam cu mere acre și limonadă. Cât despre pofte, nu prea am avut, în schimb am fost sclava gustului acru : nu puteam mânca decât două categorii de alimente – acre și foarte acre. Coșul meu de cumpărături s-a schimbat radical.

În săptămânile 7-8 de sarcină am fost în vacanță în SUA, ceea ce n-a fost compatibil deloc cu perioada de început de sarcină. Expunerea la medii pline de germeni cum sunt aeroporturile sau avioanele, combinată cu sistemul imunitar scăzut, au făcut să răcesc cobză în luna august. Răceala, combinată ocazional cu grețurile, m-a făcut să mă simt de parcă eram ,, lovită ” pe toate părțile, dar am înțeles câtă grijă trebuia să am de mine, având în vedere că urma să fiu însărcinată toată iarna, și chiar am reușit să nu răcesc deloc iarna asta.

Trimestrul II – luna de miere a sarcinii

Niciodată nu am primit mai multe complimente decât în perioada sarcinii, ceea ce este ironic, având în vedere că, în același timp, niciodată nu am fost atât de ,, împlinită ” la kilograme. Dar, deși nu am luat mult în greutate, totuși hainele au început să nu mă mai încapă imediat . Toată lumea remarca însă ,, strălucirea ” și fericirea de pe chip.

Ne-am mai liniștit cu emoțiile la ecografiile morfologice de trimestru I și II, când am aflat că bebe e bine, sănătos .

Au dispărut grețurile, durerile, a dispărut oboseala, ba chiar am avut momente în care am fost plină de energie. Au apărut în schimb arsurile și durerile de spate.

Trimestrul III – etapa grea a sarcinii, și la propriu, și la figurat : arsuri, insomnii și infecții

Dacă trimestrul doi a fost luna de miere a sarcinii, a venit trimestrul 3 să compenseze din plin.

Nu m-au iertat nici unul din simptomele caracteristice : insomniile ( deși înainte nu avusesem niciodată), arsurile (care au devenit atât de puternice, încât ajunsese să îmi fie frică atunci când mâncam orice ), mișcările care au devenit din ce în ce mai greoaie, din cauza kilogramelor în plus. Am luat în total 14 kilograme, burta era imensă, și asta, combinată cu copilul care înghesuia toate organele, inclusiv plămânii, mă făcea să gâfâi chiar și dacă citeam cu voce tare. În ultimele săptămâni, de exemplu, dacă spălam niște vase, trebuia după să mă așez jos, să îmi recapăt suflul.

Pentru mine a fost o perioadă agitată oricum, deoarce a însemnat și întoarcerea în România și readaptarea .

Concluzia mea ?

Mă bucur că am luat hotărârea de a rămâne însărcinată la o vârstă tânără ( 27 ), deoarece oricum cred că sarcina a pus suficientă presiune pe corp . Nu vreau să mă gândesc cum m-aș fi descurcat cu oboseala accentuată, sistemul imunitar scăzut, câștigul în kilograme, și restul simptomelor care se înghesuie într-o perioadă atât de scurtă, pentru că deja, după ce treci de 25 de ani, (re)simți cum fiecare an în plus contează. Cred că a contat într-o măsură vârsta, dar în egală măsură și faptul că am încercat să am grijă de mine și de bebe, dar și factorul noroc, pentru că nu există două sarcini care să fie la fel.

Ca să citez personalul de la secția de terapie intensivă a maternității unde am născut, Filip a avut un început cu stângul, prima lui săptămână de viață fiind o perioadă plină de emoții și stres și pentru noi.

În principal asta s-a datorat nașterii dificile, despre care am povestit aici. Având cordonul ombilical în jurul gâtului, și fiind blocat o perioadă, până la expulzie, a avut un moment de asfixie, astfel că a avut nevoie de manevre de resuscitare ( ventilație pe balon și mască, iar ulterior oxigen flux liber ) .

Eu l-am auzit că a plâns cam slab imediat după naștere, dar m-am gândit că faptul că a plâns e semn că totul e OK. Am înțeles însă că ceva nu e bine când, în loc să mi-l lase pe piept, doar mi l-au dat câteva secunde, după care l-au dus direct la terapie intensivă.

Inițial ne-au spus că probabil îl vor ține până dimineața următoare, așa că m-am liniștit. Însă de dimineață, surpriză : nici vorbă să îi dea drumul. Mi s-a rupt inima când l-am văzut cu două branule deja atașate de corpul lui atât de micuț și fragil. În plus de asta, nici măcar nu aveam voie să îl luăm în brațe, puteam doar să îl atingem…

Ni s-a explicat că nașterea dificilă l-a obosit foarte tare, și era total lipsit de vigoare, așa că până și încercarea de a suge din biberon era considerată prea extenuantă pentru el, de supt la sân nici nu mai vorbesc. I s-a administrat inițial doar glucoză, prin perfuzie, de abia după vreo două zile făcându-se trecerea, treptat, la lapte din biberon. ,, Baby steps ” se aplică cu adevărat aici : ne bucuram de fiecare mic succes – A băut 5 ml la o masă ! A băut 10 ml! A băut 15 ml! A durat vreo câteva zile până a reușit bebelul nostru să pape 30 ml (victorie!), dar până la urmă, a ajuns în câteva zile chiar la 60 ml!

Inutil să spun că, neputând nici măcar să îl ating, darămite să încerc să îl alăptez, startul în alăptare a fost unul dezastruos. În plus, ce skin on skin, ce oră magică ? Nimic ! Prima oară când m-au lăsat să îmi iau bebelul în brațe a fost de abia la 5 zile de la naștere. Prima oară când l-am pus la sân a fost la 7 zile de la naștere.

Între timp, eu am început din ziua 1 să beau 1 litru de ceai pentru stimularea lactației, și să încerc să mă mulg, ca să declanșez lactația. În a treia zi după naștere am început să am lapte, așa că mă mulgeam, și când mă duceam la spital, îi duceam laptele meu, să nu bea lapte praf. Pe mine mă externaseră deja la 2 zile după naștere, însă, cum bebe rămăsese în spital, zilnic, eu și soțul traversam tot Bucureștiul, de la Sud la Nord, de două ori pe zi, câte o jumătate de oră, așa era programul de vizitare.

A fost o săptămână extrem de stresantă pentru noi, deoarece nu știam nici cât ni-l mai țin pe Filip acolo, nici când se va face bine, nici, mai ales, dacă evoluția va fi una pozitivă. Ca să fie și mai rău, la două zile după naștere, i-au găsit lui bebe o infecție materno-fetală în corp, așa că l-au pus și pe antibiotic, timp de 5 zile. Din fericire însă, imediat cum a început să ia antibioticul, băiatul nostru a început să capete forță imediat, și să înceapă să bea lapte. De abia la 5 zile după naștere, ne-au spus că peste încă 2 zile, îi vor da drumul lui bebe, să îl luăm acasă.

Noi tot am stat cu bebe doar o săptămână la terapie intensivă, dar erau alte cupluri care aveau copiii acolo de o lună, mă doare sufletul când mă gândesc la ei și acum, și sper să se fi făcut bine copiii, pentru că știu cât de greu ne-a fost nouă doar o săptămână, și totuși cazul nostru nu a fost unul grav.

Între timp, a trecut o lună, Filip este bine, s-a întremat, ba mai mult, a început deja să dea semne de berbecuț agitat, s-ar putea să ne fi pricopsit cu un năzdrăvan 🙂 Dar poate să fie cât de năzdrăvan vrea el, contează să fie unul sănătos.

Există unele momente definitorii în viață, unele zile care îți rămân întipărite în memorie, clipă cu clipă, detaliu cu detaliu. Așa a fost pentru mine ziua de 4 aprilie, când s-a născut Filip. Nașterea lui pare un film în toată regulă, cu intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, când părea că totul se duce la vale, și happy end-ul, deși am trecut prin mari emoții cu bebe. A fost o naștere dificilă, cu probleme, ,, Genul de naștere care ne ține și pe noi, personalul medical, cu carotida pulsând la maxim “, ca să o citez pe doctora mea.

Dar să o luăm cu începutul, cu intriga. La controlul de la 38 de săptămâni, doctora mea mi-a repetat același pronostic ca la controlul anterior : copilul era foarte mare – avea deja 3700 la 38 de săptămâni, ceea ce făcea mai dificilă nașterea naturală, având în vedere că oricum era prima naștere la mine. Dar și mai problematică era dimensiunea mare a capului copilului, care la 38 săptămâni era de termen deja, de 40 săptămâni. Doctora mi-a mai spus că bebelușul avea cordonul ombilical în jurul gâtului, ceea ce m-a alarmat, dar ea mi-a spus să nu mă îngrijorez prea tare, că a asistat și nașteri în care cordonul era înfășurat de 3 ori în jurul gâtului, și care au decurs bine.

I-am propus doctorei să îmi inducă travaliul mai devreme, ca să am totuși o șansă să nasc natural. Aceasta a cântărit bine situația și mi-a spus să mai vin la control săptămâna următoare, și dacă ea consideră că bebelul este pregătit atunci, îmi va induce travaliul.

Zis și făcut, săptămâna viitoare, marți, pe 3 aprilie, ne-am dus la București, să mă vadă doctora din nou. Când m-a controlat, m-a anunțat că situația chiar se schimbase în nici o săptămână : copilul coborâse în sfârșit, toate organele lui erau la termen, existau condiții favorabile pentru inducerea travaliului. Doctora a făcut o manevrare a colului (da, a fost foarte dureros), în felul ăsta doar grăbind puțin natura, nu a folosit în final nici o metodă de inducere a travaliului, practic l-a declanșat ea.

În aceeași seară au început contracțiile. M-au lăsat spre noapte, însă m-au trezit la ora 5. Erau cam la 15 minute distanță, dar începeau să crească în intensitate. Dimineața, m-am dus din nou la control, moment în care doctora mi-a spus să mă duc la Regina Maria să mă internez, că cel mai probabil în noaptea respectivă voi naște. Asta se întâmpla pe la ora 11, între timp, m-am dus cu Laurențiu să mâncăm de prânz, gândindu-ne că cine știe când va fi următoarea dată când vom mai face asta, mai ales că îmi trebuia ,,combustibil” pentru travaliu și împins. Contracțiile deveneau din ce în ce mai puternice, și la interval mai scurt de timp – cam la 7 minute, dar eu mâncam tacticos în Băneasa Shopping city, ba chiar mi-am luat și o prăjitură, ca un fel de recompensă în avans pentru ce va urma 🙂 .

Odată ajunși în maternitate, în urma controlului medicului de gardă, am fost trimisă direct la sala de nașteri : eram oficial în travaliu, cu dilatație 2 spre 3. Acolo, au avut grijă de mine două moașe minunate, care țineau legătura cu doctora mea. Eram conectată la un aparat care îmi monitoriza contracțiile și bătăile inimii lui Filip. Aparent, contracțiile mele erau ,, perfecte “, exact așa cum trebuia, însă timpul trecea și eu mă dilatam foarte greu. Mă gândeam la cazul unei cunoștiințe care a stat 15 ore în travaliu și dilatația tot nu progresa, așa că după 15 ore de chin, a ajuns tot la cezariană, și mă gândeam că va fi și cazul meu.

Durerile deveneau din ce în ce mai mari, doctora îmi spunea la telefon că dacă vreau, pot să solicit deja epidurală, dar eu încercam să amân momentul cât puteam, știind că mai bine mă păstrez pentru durerile mai grele, nu voiam să mă grăbesc.

A sosit și doctora mea la ora 6, timp în care ajunsesem la dilatație 5. Aceasta, cât și moașele, mi-au spus că dacă vreau să fac epidurala, acum era cel mai bun moment. Am acceptat, pentru că durerile deja deveneau insuportabile. A sosit medicul anestezist, mi-a făcut injecția în coloană (am rezistat tentației de a mă uita la celebrul ac imens pentru epidurală), după care, în sfârșit, durerile au început să se potolească. Medicul anestezist mi-a spus că pot primi până la 4 doze de epidurală, și că efectul uneia durează cam o oră și jumătate. Am primit prima doză la ora 19:30, și într-adevăr, în jur de 20:45, m-au apucat iar durerile.

Doctora îmi spusese că epidurala mă va ajuta și cu progresul dilatației, și așa a fost, am început să progresez repede. La ora 21 am primit a doua doză de epidurală, însă sfertul de oră dintre cele două, când am simțit contracțiile la intensitatea lor adevărată, m-a speriat : de abia puteam să respir de durere pe una, iar doctora îmi spunea să mă pregătesc, pentru că va trebui SĂ ÎMPING pe contracții, și nu o dată, ci de 2-3 ori în timpul uneia singure! Eu încercam să rămân calmă, să îmi conserv toată energia pentru împins, dar deja mă simțeam ca o amatoare care trebuia să ia medalia de aur la Jocurile Olimpice.

Între timp, travaliul a avansat foarte repede, dilatația era 9, încât moașa mi-a spus să mă pregătesc, că urmează momentul expulziei. Din nou încercam să rămân calmă, dar au început să mă năpădească toate emoțiile pe care încercasem să le ignor până atunci. Am pus mâna pe telefon și i-am spus lui Laurențiu că dacă vrea să asiste, acum ar fi momentul, iar el a intrat imediat. Între timp, moașa îmi explica cum să respir și să împing.

Apoi, a existat un moment de tensiune între moașă și doctoră . Prima (femeie cu experiență de 40 de ani în asistat nașteri) îmi spunea că ar trebui să încep să împing, pe când a doua ( în care aveam încredere deplină) îmi spunea că ar trebui să mă păstrez pentru mai încolo, să nu îmi irosesc nici un gram de energie. Eu știam cât de serioasă e treaba cu epuizarea din timpul nașterii naturale, auzisem de n cazuri de femei prea epuizate să mai împingă, care au ajuns chiar ele la final să ceară cezariana. În tot timpul ăla, eu aveam un alt stres :  eram cu ochii pe ceas, era ora 22 deja, realizam că mai aveam cam 15 minute de efect al anesteziei, iar apoi, urma să fac totul ,,pe viu” .

Până la urmă însă, corpul chiar știe singur ce să facă. Dintr-o dată, am simțit eu nevoia să împing, și când le-am spus, doctora mi-a dat OK-ul. Am început să împing pe contracții. Durerea era pur și simplu secerătoare, îmi tăia respirația. Doctora, altminteri o persoană foarte calmă, a început să îmi spună energică : ,, Vreau să te văd că împingi de fiecare dată să îți iasă ochii din cap, să știi! “, așa că fix asta am făcut.

Cu câteva momente în urmă, doctora mă anunțase care erau cele 2 posibile complicații la nașterea mea : cordonul din jurul gâtului, și situația în care bătăile inimii copilului scad. Din păcate, ambele s-au întâmplat la mine.

Deși o perioadă am împins foarte bine, până la urmă epuizarea și durerea au început să își spună cuvântul și în cazul meu. Copilul nu cobora suficient de repede, și începuse să îi scadă și pulsul. Lucrurile s-au precipitat, părea că copilul e blocat, și pulsul îi tot scădea. A fost chemat anestezistul, și personal medical auxiliar, pentru că ne îndreptam vertiginos spre cezariană. Între timp, copilul ajunsese jos, dar eu nu mai puteam să scot nici o vorbă de durere și extenuare, darămite să împing. Dintr-o dată, sala s-a umplut de oameni, pregătiți pentru cezariană, și am văzut și anestezistul pregătit cu acul, în stânga mea. Mi se părea un film prost : mă chinuisem atâta prin tot travaliul, prin aproape tot momentul expulziei, practic trăisem nașterea naturală în proporție de 99%…ca să ajung la cezariană ?! Dar nici nu protestam, eram prea obosită încât să mai schițez vreun gest, am zis că mă las pe mâna doctorei.

Care doctoră, în acel moment, a luat cea mai inspirată decizie . Deși toți erau pe poziții pentru cezariană, și copilul era blocat, și cel mai probabil în suferință fetală, dintr-o dată a început să îi crească pulsul la loc. Doctora a făcut un calcul – cât ar fi trebuit să așteptăm până să prindă anestezia, plus procedura de scoatere a copilului : cel puțin 20 minute, timp în care a avut încredere că îl poate scoate natural, totuși.

Și ce a făcut ? A mai chemat o moașă, soluția de ultim moment : doamna Mariana. Greu de uitat doamna Mariana : o femeie cam la 1.90, și suta de kilograme. A fost nevoie și de ea, și de cealaltă moașă, să îmi aplice celebrul ,, cotul moașei  “, plus împinsul meu, ca să iasă bebelul nostru. Presiunea pe care au aplicat-o pe burta mea a fost imensă, însă sunt conștientă că fără ele, nu aș fi reușit să nasc natural de una singură.

Habar nu am nici măcar când m-a tăiat doctora, știu doar când l-am văzut prima oară pe Filip, și când mi l-au dat să îl pup, moment în care a zâmbit. M-am topit toată de dragoste!

Ce aș vrea să menționez neapărat :

În primul rând, am tot respectul pentru doctora mea, care nu s-a dat în lături de la nașterea naturală, când mulți alții ar fi făcut-o ( și, într-adevăr, Filip a avut la naștere 3,920 kg, 55 cm…și da, capul mare, ca mama lui 😀 ) . Și mai ales, și-a dovedit profesionalismul și experiența prin hotărârile pe care le-a luat atunci, salvându-mă de la cezariană în ultimul moment . O recomand tuturor – Alina Ursuleanu, un medic de nota 10 . Totodată, le rămân veșnic îndatorată celor două moașe.

În al doilea rând, deși nașterea naturală a fost una destul de agresivă în cazul meu, ce m-a uimit a fost recuperarea : practic, durerile au încetat complet de îndată ce a ieșit copilul. Nu îmi venea să cred cât de bine mă simțeam la doar 1-2 ore de la naștere, având în vedere ce îndurasem în aceeași zi.

Și încă un lucru : citisem despre faptul că nașterea naturală crește mult stima de sine a unor femei, dar nu luasem prea tare acest lucru în seamă. Dar fix așa este. Pe mine m-a ajutat mult cu moralul în următoarele zile, pentru că am avut nevoie, nu știam că de fapt va urma o săptămână întreagă de griji, cu bebe la terapie intensivă, însă despre asta voi povesti tura următoare.

Ce contează este că fix astăzi, Filip face 3 săptămâni, este alături de noi și este un băiețel sănătos !

Celebru pentru munca de o viață pe care a dedicat-o alăptării, ajutând mii de femei să alăpteze ( a fondat prima clinică din lume dedicată alăptării, în Canada,  şi a fost consultant UNICEF pentru inițiativa „Spital prieten al copilului”), dr. Newman a scris, împreună cu Teresa Pitman, popularul volum „Ghidul pentru alăptare al doctorului Jack Newman”.

Mi-am luat acest ghid deoarece țin foarte tare să îl alăptez pe Filip cât pot de mult, fiind conștientă de beneficiile alăptării atât pentru mamă, cât și pentru copil.

Alăptarea scade riscul mamei de a face cancer la sân, cancer ovarian, sindrom metabolic (caracterizat prin anomalii ale lipidelor, hipertensiune arterială şi intoleranţă la glucoză) şi diminuează riscul de a face accident vascular cerebral şi atac de cord. De asemenea, un aspect foarte important este faptul că alăptarea construiește altfel relaţia mamă – copil .

Totodată, copilul este mai puțin expus la un număr mare de boli, printre care gastroenterită, afecțiuni respiratorii, infecții ale urechii, anumite tipuri de cancer, diabet, supraponderabilitate, obezitate și multe altele. Mai mult decât atât, există dovezi că bebeluşii alăptaţi au, totodată, mai puţine şanse să dezvolte deficit de atenţie, să abuzeze de alcool la vârsta adultă, să aibă probleme de comportament ca adolescenţi. Cu cât sunt alăptaţi pe o perioadă mai lungă, cu atât scade riscul de a se confrunta cu toate aceste dificultăţi.

Ghidul de față este unul complex, are circa 300 de pagini, în format A4, ceea ce l-ar echivala de fapt la un dublu de pagini, într-un format standard de carte . Astfel, pot spune că, citindu-l, mi-a asigurat o bază de informații despre alăptat, am aflat o mulțime de lucruri interesante despre cum să alăptez corect, și cu siguranță este genul de carte la care mă voi întoarce, pentru a o consulta în probleme specifice, în momentul în care voi începe să alăptez. 

Această ediţie actualizată a „Ghidului pentru alăptare al doctorului Jack Newman”,  ne oferă informaţii pentru următoarele situaţii:

• Cum să poziţionezi bine copilul la sân;

• Ce poţi face când copilul refuză sânul;

• Cum să eviţi ragadele sau iritarea mameloanelor;

• Cum să te asiguri că bebeluşul primeşte suficient lapte;

• Alăptarea unui copil care are colici;

• Alăptarea nou-născuţilor prematuri sau cu nevoi speciale

și altele.

Cu toate astea, mi-e greu să recomand acest Ghid, din mai multe motive. Cu siguranță este util, chiar voi face un articol separat cu sfaturile pentru o alăptare corectă, și cu ideile principale din carte, dar cartea are și multe minusuri.

În primul rând, tonul moralizator, și atitudinea de ,, know- it – all ” ale autorului sunt ceva de groază. Din categoria ,, tot ce e prea mult strică ”, autorul nu vrea să accepte nici un fel de ,,scuză” a femeilor pentru a nu alăpta. De exemplu, apropo de faptul că femeile ar trebui să încerce să alăpteze imediat după naștere, dar unele se simt prea epuizate de travaliu și expulzie pentru a mai face asta : ,, Cât de obositor este, până la urmă, pentru o femeie să stea întinsă cu copilul în pat, deasupra corpului ei, în timp ce suge la sân ? ”

Autorul insistă asupra importanței contactului piele pe piele mamă-copil imediat după naștere, pentru declanșarea lactației, chiar în detrimentul îngrijirilor pe care doctorii le acordă copiilor (!) : ,, Dar spitalele au alte priorități : cântărirea copilului, aplicarea de picături sau unguente în ochi etc. Oare contează atât de mult dacă nou-născutul este cântărit o oră sau două mai târziu ? În plus, unguentele sau picăturile aplicate în ochi pot afecta vederea copilului, motiv pentru care va fi mai dificil să găsească mamelonul. ”

Blamarea mamelor continuă, pornind de la ideea că o naștere naturală, fără intervenții, contribuie enorm la inițierea lactației : ,, Intervențiile ca epidurala sau anestezia spinală ori cezariana sunt prea adesea înfățișate ca neprezentând nici un risc – îndepărtează durerea fără nici un inconvenient. Însă acestea pot afecta foarte mult alăptarea. Alegerea unei nașteri nemedicalizate nu înseamnă martiraj. Majoritatea femeilor care merg pe această cale au o experiență pozitivă și intensă. (…) Toate intervențiile medicale, chiar și cele necesare, reduc sentimentul de control al mamei și îi intensifică senzația că propriul corp ,, nu se poate descurca ” . Mesajul este subtil, dar clar. Dacă ai un corp care nu poate naște, te poți aștepta oare ca acest corp să-ți poată hrăni copilul ? ” ( Say whaaat ?? Plus de asta, să îmi arătați și mie femeia care are a avut o experiență ,,  pozitivă și intensă ” cu o naștere complet naturală, fără măcar epidurală ) .

În al doilea rând, nicăieri altundeva nu am văzut o fixație pentru anumite idei, și o demonizare a altor păreri decât a autorului, în afară poate de Alfie Kohn și a sa ,, Parenting necondiționat ”, probabil. Aici, autorul are două idei fixe : în primul rând, abordarea simplistă cum că, în principiu, cam orice problemă de alăptare are drept cauză fie atașarea incorectă a copilului, fie, răul suprem, biberonul. Oameni buni, atâta reclamă negativă la biberon nu am văzut în viața mea. În vreo două rânduri, autorul chiar declară răspicat că da, dacă i-ai dat copilului chiar și un singur biberon (indiferent că acesta conține lapte matern sau formula ) , e foarte posibil să fi afectat toată lactația, gata. S-a terminat. Nici restul dispozitivelor pentru extras lapte nu scapă, absolut nimic nu este bun în stimularea lactației, nici protecțiile de mameloane, nici pompele de sân ( ,,  Unele sunt pur si simplu inutile. ” ) .

Acestea sunt doar unele din afirmațiile care m-au făcut să ridic o sprânceană. Abordarea asta până în pânzele albe ,, au naturel ”, fără nici un fel de intervenții în nașterea naturală, fără nici un fel de dispozitive ajutătoare pentru supt, dă naștere la afirmații cum ar fi următoarea, care mi se pare nu doar o prostie, ci chiar periculoasă : ,, Aproape nici un medicament nu impune ca mama să întrerupă alăptarea. Cantitatea de medicament care ajunge în lapte este minusculă, iar riscurile hrănirii cu lapte praf sunt aproape  întotdeauna mai mari decât riscul ingerării acestei cantității infime de medicamente. ”

Pe de altă parte, în ciuda abordării de întoarcere către natural, singura referire la ceaiurile pentru sporirea lactației, este, într-o carte de 600 pagini, într-o singură propoziție, la finalul cărții. Atât despre o metodă atât de larg răspândită și practică de a spori lactația. Un alt aspect complet pus sub tăcere este cel despre influența alimentelor în apariția sau nu a colicilor.

Concluzia?

Înțelegeți acum de ce ezit să recomand acest Ghid.

Nu pentru că nu ar conține foarte multe informații utile despre alăptare, ci pentru că, pentru a ajunge la aceste informații, trebuie să navigați pe lângă tonul (sau toanele) autorului, și părerile sale de neclintit. Ori mie nu îmi plac deloc, dar deloc oamenii care le știu ei pe toate, oricât de experți ar fi în domeniu…

Am intrat pe ultima sută de metri cu sarcina, în luna a 9-a. Toată lumea mă încurajează  ,, Încă puțin! ” , ceea ce TEORETIC e adevărat, însă practic…Pare cam departe termenul, având în vedere simptomele . Adevăr a grăit cine a zis că trimestrul trei e cel mai greu!

,, Nu o să mai poți dormi . ”

,, Arsurile sunt groaznice . ”

,, De abia o să te mai miști . ”

,, Nu o să mai poți sta în nici o poziție . ”

,, Să vezi ce te umfli . ”

TOATE sunt adevărate. Dar pe mine, cel puțin, cel mai tare mă afectează cea cu somnul.

În mod evident, persoanele care dau îndemnul ,, Dormi acum cât poți, până vine bebe ” nu au fost niciodată însărcinate, pentru că nici măcar eu nu mai dorm zilele astea. Iar eu, cum să vă spun, eu eram Regina Neîncoronată a somnului, tot timpul l-am considerat cel mai bun prieten al meu. Dar de mai bine de o lună, ruptura dintre noi e din ce în ce mai mare.

Mai aveam eu o vorbă, ,, Lui Moș Ene trebuie să îi arăți respect! “, la modul că Moș Ene mereu încearcă să își facă și el, drăguțul, un program, dar dacă vine la tine la o anumită oră și nu te găsește, o să te bage în categoria celor care nu îl respectă, și o să facă și el mișto de tine apoi. Așa că regula mea era că mereu mă găsea, în jurul orei 11, în pătuț la Bratislava, așteptându-l cuminte. Relația noastră funcționa perfect. Nu pot decât să cred că, de când m-am mutat în România, el tot nu s-a prins că am mutat reședința generală, așa că încă mă caută (ce-i drept, și eu am uitat să îl anunț de schimbarea adresei . ) Teama mea este că o să mă mai găsească de abia când face Filip un an, dacă nu doi …

Cauzele lipsei de somn sunt de fapt mai multe.

În primul rând, a crescut burta atât de mult în ultima lună, încât de abia mai reușesc să mă întorc de pe o parte pe alta în pat, așa că automat mă trezesc la fiecare schimbare de poziție . De abia mai reușesc să mă și ridic din pat, din cauza burții, atunci când mă duc la toaletă, ceea ce mă aduce la următorul motiv de nesomn, pauzele de toaletă de cel puțin 3-4 ori pe noapte, în condițiile în care, după ora 8 seara oricum nu mai beau nimic. Dar cum să nu mă duc așa des la toaletă, când am un grăsun de 3200 g care îmi apasă pe vezică ?! 🙂

Am fost săptămâna asta la control la doctora mea, unde mi-a spus cât de mare e Filip, așa că acum îl numim ,, vikingul ” în familie ( are chiar și nume de viking, mai nou, ,, Orm ” 😀 ) . Problema, după cum mi-a spus și doctora, este cu dificultatea de a-l naște natural, la cât e de mare deja, mai ales că este și prima naștere, dar eu țin foarte tare să încerc să îl nasc natural. Am întrebat-o dacă nu mi-ar putea induce travaliul mai devreme de 40 săptămâni, ca să am totuși șanse să îl nasc natural, și mi-a spus că discutăm la controlul din săptămâna 38, să vedem ce face bebe atunci, însă că, în mod normal, ar trebui să nu îl forțăm să vină când nu e pregătit, lucru pe care îl înțeleg.

Când am fost la control la București la doctoră, săptămâna asta, am fost și la Maternitatea Regina Maria, unde voi naște, pentru două controale obligatorii înainte de naștere, cel preanestezic și cel prenatal. Mi s-a luat sânge, mi s-a făcut un EKG, un screening infecțios…Știu că se tot insistă pe faptul că sarcina nu e o boală, dar la câte analize ți se fac încontinuu, și la cât umbli prin spitale, uneori așa pare ( și vorbesc de o sarcină normală, cum a fost a mea ! ) .

Recunosc că m-am cam săturat de analize și doctori, norocul meu că nu mai am mult, însă nu pot să nu atrag atenția asupra unui aspect, din acest punct de vedere : cât efort, atât financiar, cât și de timp, presupune o sarcină. Bineînțeles, asta dacă vrei să faci lucrurile ca la carte, însă o monitorizare regulată a sarcinii te va informa din timp dacă copilul tău este bine sau nu (eventual anumite malformații/etc pot fi corectate chiar intrauterin în ziua de azi), precum și dacă starea ta de sănătate este OK .

Nu presupune că, dacă ai avut în general o sănătate bună până acum, asta înseamnă automat că în sarcină nu te vei lovi de probleme. Nici eu nu avusesem probleme de sănătate până în sarcină, dar, de când am rămas însărcinată, m-am lovit constant de tot felul de probleme și infecții, am fost nevoită să iau tratamente de 3 ori, o dată inclusiv cu antibiotic . Toate astea s-au întâmplat chiar dacă am încercat să am foarte mare grijă de mine, dintr-un motiv simplu : în timpul sarcinii, imunitatea mamei este la pământ. Asta în primul rând deoarece, dacă corpul nu ar lăsa garda jos, ar elimina embrionul la începutul sarcinii, pe care îl percepe ca pe un corp străin, având în vedere că are și ADN-ul tatălui, nu doar al mamei. Și în al doilea rând deoarece apoi, corpul se concentrează în primul rând pe a apăra fătul, și de abia apoi pe mamă.

Așa că sfatul meu pentru tine, viitoare mămică : ai mare grijă de tine!

Există dreptate pe lumea asta : după ce m-am străduit inutil cu niște cărți de parenting, în care totul era roz, copiii erau perfecți, și relația părinte-copil era una și mai perfectă, de reclamă, am fost fericită să descopăr o carte-antidot, neromanțată, care spune lucrurilor pe nume : Harriet Lerner – Confesiunile unei mame imperfecte .

Nu mă arunc în afirmații mari când spun că ar trebui citită de orice mamă sau femeie însărcinată. Pentru mine, una, a fost balsam pentru suflet. Deși am mai citit cărți pe tema parentingului, numai cartea asta a reușit să îmi vorbească pe limba mea, și să îmi domolească anxietățile, legate de schimbarea uriașă ce urmează să se producă în viața mea în aproximativ o lună. Și asta tocmai pentru că este o carte autentică, scrisă cu o sinceritate dezarmantă și cu har de povestitor, menită să te ajute în lupta cu anxietatea și perfecționismul, care vin la pachet odată cu maternitatea.

Și plină de umor, pe deasupra. Îmi plac cărțile care mă fac să le subliniez încă de la prima frază : ,,Să fiu mamă a fost pentru mine la fel de natural ca profesia de astronaut. ”

M-am regăsit în viziunea mai degrabă realistă, decât romanțată,  a autoarei, asupra modului în care te schimbă copii :,,Când vine pe lume primul copil, fiecare părinte are de înfruntat niște provocări uriașe. Chiar și în cele mai bune circumstanțe, toată această schimbare e stresantă. În acel moment magic în care fiica devine mamă, fiul devine tată, iar părinții devin bunici, fiecare membru de familie trebuie să facă adaptări profunde. Nici o relație nu rămâne intactă, în special cea dintre părinți. (…) Unele mame relatează că nou-născutul adâncește prietenia din cadrul cuplului, în special dacă partenerul se dovedește a fi un tată activ și iubitor și un soț protector și generos. Dar există o mare doză de probabilitate ca apariția unui copil să nu fie benefică pentru mariajul vostru. Dimpotrivă, puține evenimente pun la încercare o căsnicie mai mult ca venirea sau plecarea unui membru al familiei. (…) Dacă adaugi stresul somnului întrerupt, hormonii post-partum anarhici, nesfârșitele nevoi ale bebelușului, previzibila pierdere a libidoului mamei și toate sentimentele care se stârnesc și ies la iveală din trecutul cuiva, e surprinzător că mariajele nu se destramă înainte de prima aniversare a bebelușului. ”

Autoarea, de profesie psihoterapeut de familie, atrage atenția că toate generalizările făcute cu privire la sentimentele materne sunt problematice, atunci când au pretenția să impună ce e normal, corect, adevărat sau ,,aproape unanim ” să simtă proaspetele mămici, subiectul maternității fiind învelit într-un fals sentimentalism.

,, Confesiunile unei mame imperfecte ” a fost prima carte de gen în care am văzut abordată într-un mod realist și personal dilema cu care ne confruntăm toate, respectiv încercarea de a echilibra viața profesională cu cea personală, după nașterea copilului . Autoarea, mamă de doi băieți , poveștește despre primul an după ce a devenit mamă întâia oară : ,, În acel an, n-am fost atât de fericită pe cât am pretins. În fond, n-am fost pe deplin prezentă nici la muncă, nici acasă. Am început să mă tem că îmi cedasem viitorul pentru a primi la schimb viitorul copilului meu. De fapt, femeia care nu se teme pentru propriul viitor atunci când devine mamă ori e lunatică, ori e în comă. ”

Capitolele care mi-au vorbit cel mai mult au fost cele despre sarcină și primele luni ale copilului, precum și cel despre ce înseamnă să fii mamă de băiat. Însă și cel despre ce presupune să fii mamă de fată mi s-a părut deosebit de frumos, iar alte două capitole foarte interesante mi s-au părut cel despre cum se raportează tatăl la apariția noului născut, și cum influențează rolul pe care îl ai în familie personalitatea (dacă ești singur la părinți, primul născut, ultimul născut…)

Concluzia cărții ? ,, Cu copiii nu-i niciodată ușor, deci nu-i aduceți pe lume sau nu-i adoptați ca să vă crească nivelul de fericire. Și nu-i faceți, dacă scopul vieții voastre este să trăiți în deplină pace, liniște și simplitate. Sau dacă aveți o groază de întreruperi necontenite. Sau dacă sunteți pe o cale a vieții care necesită atenție completă și devotament. De asemenea, rețineți că un copil nu este o ,, soluție “. Nu există nici o problemă pentru care copiii să fie soluția. Să optezi pentru a avea copii înseamnă să alegi haosul, complexitatea, turbulența și adevărul. Copiii te vor face să îi iubești într-un fel pe care nu l-ai crezut posibil. Și tot ei te vor confrunta cu toate emoțiile dureroase și dezgustătoare. Copiii te vor învăța să te descoperi pe tine însăți și îți vor arăta cum e să nu te ridici la nivelul celei mai importante responsabilități pe care o vei avea vreodată. Te vor învăța că ești capabilă de compasiune profundă și, la fel de mult, că nu ești deloc amabilă, calmă, competentă, rațională și evoluată cum îți închipuiai tu înainte de a deveni mamă. Însă copilul tău te va iubi cu toate imperfecțiunile tale, dacă și tu vei face la fel pentru el – iar acesta e adevăratul miracol. ”

Avem nevoie de mai multe cărți de genul ăsta, că de mame perfecte, cu copii și mai perfecți, suntem sătui cu toții …