Nașterea lui Filip

Există unele momente definitorii în viață, unele zile care îți rămân întipărite în memorie, clipă cu clipă, detaliu cu detaliu. Așa a fost pentru mine ziua de 4 aprilie, când s-a născut Filip. Nașterea lui pare un film în toată regulă, cu intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, când părea că totul se duce la vale, și happy end-ul, deși am trecut prin mari emoții cu bebe. A fost o naștere dificilă, cu probleme, ,, Genul de naștere care ne ține și pe noi, personalul medical, cu carotida pulsând la maxim “, ca să o citez pe doctora mea.

Dar să o luăm cu începutul, cu intriga. La controlul de la 38 de săptămâni, doctora mea mi-a repetat același pronostic ca la controlul anterior : copilul era foarte mare – avea deja 3700 la 38 de săptămâni, ceea ce făcea mai dificilă nașterea naturală, având în vedere că oricum era prima naștere la mine. Dar și mai problematică era dimensiunea mare a capului copilului, care la 38 săptămâni era de termen deja, de 40 săptămâni. Doctora mi-a mai spus că bebelușul avea cordonul ombilical în jurul gâtului, ceea ce m-a alarmat, dar ea mi-a spus să nu mă îngrijorez prea tare, că a asistat și nașteri în care cordonul era înfășurat de 3 ori în jurul gâtului, și care au decurs bine.

I-am propus doctorei să îmi inducă travaliul mai devreme, ca să am totuși o șansă să nasc natural. Aceasta a cântărit bine situația și mi-a spus să mai vin la control săptămâna următoare, și dacă ea consideră că bebelul este pregătit atunci, îmi va induce travaliul.

Zis și făcut, săptămâna viitoare, marți, pe 3 aprilie, ne-am dus la București, să mă vadă doctora din nou. Când m-a controlat, m-a anunțat că situația chiar se schimbase în nici o săptămână : copilul coborâse în sfârșit, toate organele lui erau la termen, existau condiții favorabile pentru inducerea travaliului. Doctora a făcut o manevrare a colului (da, a fost foarte dureros), în felul ăsta doar grăbind puțin natura, nu a folosit în final nici o metodă de inducere a travaliului, practic l-a declanșat ea.

În aceeași seară au început contracțiile. M-au lăsat spre noapte, însă m-au trezit la ora 5. Erau cam la 15 minute distanță, dar începeau să crească în intensitate. Dimineața, m-am dus din nou la control, moment în care doctora mi-a spus să mă duc la Regina Maria să mă internez, că cel mai probabil în noaptea respectivă voi naște. Asta se întâmpla pe la ora 11, între timp, m-am dus cu Laurențiu să mâncăm de prânz, gândindu-ne că cine știe când va fi următoarea dată când vom mai face asta, mai ales că îmi trebuia ,,combustibil” pentru travaliu și împins. Contracțiile deveneau din ce în ce mai puternice, și la interval mai scurt de timp – cam la 7 minute, dar eu mâncam tacticos în Băneasa Shopping city, ba chiar mi-am luat și o prăjitură, ca un fel de recompensă în avans pentru ce va urma 🙂 .

Odată ajunși în maternitate, în urma controlului medicului de gardă, am fost trimisă direct la sala de nașteri : eram oficial în travaliu, cu dilatație 2 spre 3. Acolo, au avut grijă de mine două moașe minunate, care țineau legătura cu doctora mea. Eram conectată la un aparat care îmi monitoriza contracțiile și bătăile inimii lui Filip. Aparent, contracțiile mele erau ,, perfecte “, exact așa cum trebuia, însă timpul trecea și eu mă dilatam foarte greu. Mă gândeam la cazul unei cunoștiințe care a stat 15 ore în travaliu și dilatația tot nu progresa, așa că după 15 ore de chin, a ajuns tot la cezariană, și mă gândeam că va fi și cazul meu.

Durerile deveneau din ce în ce mai mari, doctora îmi spunea la telefon că dacă vreau, pot să solicit deja epidurală, dar eu încercam să amân momentul cât puteam, știind că mai bine mă păstrez pentru durerile mai grele, nu voiam să mă grăbesc.

A sosit și doctora mea la ora 6, timp în care ajunsesem la dilatație 5. Aceasta, cât și moașele, mi-au spus că dacă vreau să fac epidurala, acum era cel mai bun moment. Am acceptat, pentru că durerile deja deveneau insuportabile. A sosit medicul anestezist, mi-a făcut injecția în coloană (am rezistat tentației de a mă uita la celebrul ac imens pentru epidurală), după care, în sfârșit, durerile au început să se potolească. Medicul anestezist mi-a spus că pot primi până la 4 doze de epidurală, și că efectul uneia durează cam o oră și jumătate. Am primit prima doză la ora 19:30, și într-adevăr, în jur de 20:45, m-au apucat iar durerile.

Doctora îmi spusese că epidurala mă va ajuta și cu progresul dilatației, și așa a fost, am început să progresez repede. La ora 21 am primit a doua doză de epidurală, însă sfertul de oră dintre cele două, când am simțit contracțiile la intensitatea lor adevărată, m-a speriat : de abia puteam să respir de durere pe una, iar doctora îmi spunea să mă pregătesc, pentru că va trebui SĂ ÎMPING pe contracții, și nu o dată, ci de 2-3 ori în timpul uneia singure! Eu încercam să rămân calmă, să îmi conserv toată energia pentru împins, dar deja mă simțeam ca o amatoare care trebuia să ia medalia de aur la Jocurile Olimpice.

Între timp, travaliul a avansat foarte repede, dilatația era 9, încât moașa mi-a spus să mă pregătesc, că urmează momentul expulziei. Din nou încercam să rămân calmă, dar au început să mă năpădească toate emoțiile pe care încercasem să le ignor până atunci. Am pus mâna pe telefon și i-am spus lui Laurențiu că dacă vrea să asiste, acum ar fi momentul, iar el a intrat imediat. Între timp, moașa îmi explica cum să respir și să împing.

Apoi, a existat un moment de tensiune între moașă și doctoră . Prima (femeie cu experiență de 40 de ani în asistat nașteri) îmi spunea că ar trebui să încep să împing, pe când a doua ( în care aveam încredere deplină) îmi spunea că ar trebui să mă păstrez pentru mai încolo, să nu îmi irosesc nici un gram de energie. Eu știam cât de serioasă e treaba cu epuizarea din timpul nașterii naturale, auzisem de n cazuri de femei prea epuizate să mai împingă, care au ajuns chiar ele la final să ceară cezariana. În tot timpul ăla, eu aveam un alt stres :  eram cu ochii pe ceas, era ora 22 deja, realizam că mai aveam cam 15 minute de efect al anesteziei, iar apoi, urma să fac totul ,,pe viu” .

Până la urmă însă, corpul chiar știe singur ce să facă. Dintr-o dată, am simțit eu nevoia să împing, și când le-am spus, doctora mi-a dat OK-ul. Am început să împing pe contracții. Durerea era pur și simplu secerătoare, îmi tăia respirația. Doctora, altminteri o persoană foarte calmă, a început să îmi spună energică : ,, Vreau să te văd că împingi de fiecare dată să îți iasă ochii din cap, să știi! “, așa că fix asta am făcut.

Cu câteva momente în urmă, doctora mă anunțase care erau cele 2 posibile complicații la nașterea mea : cordonul din jurul gâtului, și situația în care bătăile inimii copilului scad. Din păcate, ambele s-au întâmplat la mine.

Deși o perioadă am împins foarte bine, până la urmă epuizarea și durerea au început să își spună cuvântul și în cazul meu. Copilul nu cobora suficient de repede, și începuse să îi scadă și pulsul. Lucrurile s-au precipitat, părea că copilul e blocat, și pulsul îi tot scădea. A fost chemat anestezistul, și personal medical auxiliar, pentru că ne îndreptam vertiginos spre cezariană. Între timp, copilul ajunsese jos, dar eu nu mai puteam să scot nici o vorbă de durere și extenuare, darămite să împing. Dintr-o dată, sala s-a umplut de oameni, pregătiți pentru cezariană, și am văzut și anestezistul pregătit cu acul, în stânga mea. Mi se părea un film prost : mă chinuisem atâta prin tot travaliul, prin aproape tot momentul expulziei, practic trăisem nașterea naturală în proporție de 99%…ca să ajung la cezariană ?! Dar nici nu protestam, eram prea obosită încât să mai schițez vreun gest, am zis că mă las pe mâna doctorei.

Care doctoră, în acel moment, a luat cea mai inspirată decizie . Deși toți erau pe poziții pentru cezariană, și copilul era blocat, și cel mai probabil în suferință fetală, dintr-o dată a început să îi crească pulsul la loc. Doctora a făcut un calcul – cât ar fi trebuit să așteptăm până să prindă anestezia, plus procedura de scoatere a copilului : cel puțin 20 minute, timp în care a avut încredere că îl poate scoate natural, totuși.

Și ce a făcut ? A mai chemat o moașă, soluția de ultim moment : doamna Mariana. Greu de uitat doamna Mariana : o femeie cam la 1.90, și suta de kilograme. A fost nevoie și de ea, și de cealaltă moașă, să îmi aplice celebrul ,, cotul moașei  “, plus împinsul meu, ca să iasă bebelul nostru. Presiunea pe care au aplicat-o pe burta mea a fost imensă, însă sunt conștientă că fără ele, nu aș fi reușit să nasc natural de una singură.

Habar nu am nici măcar când m-a tăiat doctora, știu doar când l-am văzut prima oară pe Filip, și când mi l-au dat să îl pup, moment în care a zâmbit. M-am topit toată de dragoste!

Ce aș vrea să menționez neapărat :

În primul rând, am tot respectul pentru doctora mea, care nu s-a dat în lături de la nașterea naturală, când mulți alții ar fi făcut-o ( și, într-adevăr, Filip a avut la naștere 3,920 kg, 55 cm…și da, capul mare, ca mama lui 😀 ) . Și mai ales, și-a dovedit profesionalismul și experiența prin hotărârile pe care le-a luat atunci, salvându-mă de la cezariană în ultimul moment . O recomand tuturor – Alina Ursuleanu, un medic de nota 10 . Totodată, le rămân veșnic îndatorată celor două moașe.

În al doilea rând, deși nașterea naturală a fost una destul de agresivă în cazul meu, ce m-a uimit a fost recuperarea : practic, durerile au încetat complet de îndată ce a ieșit copilul. Nu îmi venea să cred cât de bine mă simțeam la doar 1-2 ore de la naștere, având în vedere ce îndurasem în aceeași zi.

Și încă un lucru : citisem despre faptul că nașterea naturală crește mult stima de sine a unor femei, dar nu luasem prea tare acest lucru în seamă. Dar fix așa este. Pe mine m-a ajutat mult cu moralul în următoarele zile, pentru că am avut nevoie, nu știam că de fapt va urma o săptămână întreagă de griji, cu bebe la terapie intensivă, însă despre asta voi povesti tura următoare.

Ce contează este că fix astăzi, Filip face 3 săptămâni, este alături de noi și este un băiețel sănătos !