Decizia și mutarea

Marți, 22 septembrie

Trezirea la ATI se dă devreme, pe la 6 începe vânzoleala, nu mai ai cum să dormi , așa că îmi ocup locul lângă Ștefi. Vine un doctor mai în vârstă care îl controlează, îmi spune că i-au mai ieșit niște analize. Catastrofale. Îmi spune că este în stare foarte gravă, și că trebuie să ne așteptăm la ce este mai rău. Îi face un test fizic, îi ia un degețel lui Ștefi, îl apasă, să golească buricul degetului de sânge, și așteaptă să vadă în cât timp îi vine sângele înapoi. Ar trebui să îi vină instant, lui îi vine în 5-6 secunde. Doctorul scutură din cap. ,, Nu e bine deloc… “, îmi spune. 

Peste vreo oră începe și ,, vizita “ , adică medicul ATIst de gardă, împreună cu restul medicilor. Trec pe la paturi, pe rând. ,,Operație de ocluzie intestinală la X, fractura la Y… “….Ajung la noi. ,, Aici avem cel mai grav caz, un băiețel de 4,5 luni, diagnosticat ieri cu o malformație rară de inimă, ALCAPA. Nu respiră singur, inima este extrem de dilatată și slăbită, stare critică. “ Eu ascult toate astea, lângă Ștefi, și nu schițez nici un gest. Înțeleg cât de gravă este situația, dar îmi place să mă gândesc că pur și simplu, ăsta-i punctul cel mai de jos în care am ajuns, și că de aici, nu putem să o luăm decât în sus. Mai am momente de scenarii negative, dar le resping imediat ce le conștientizez. ,, Nici nu știți voi ce luptător aveți aici… “, îmi spun, în sinea mea. 

Însă, în ciuda veștilor proaste cu care a început ziua, urmează și vești bune. Vine doamna Doctor Cinteză să stea de vorbă cu mine . ,, Dată fiind situația lui foarte gravă, l-au acceptat și în Italia, și la Târgu Mureș. Însă la Târgu Mureș îl primesc astăzi, pe când în Italia nu îl pot primi decât peste o săptămână. “ ,, Ce mă sfătuiți să fac ? “, o întreb. ,, Să vă duceți unde vă acceptă cât mai repede. Este pe mâini foarte bune la Târgu Mureș, și, oricum, nu cred că mai rezistă o săptămână “, îmi spune.

Pun mâna pe telefon, să îl sun pe Laur, să ne sfătuim ce decizie să luăm. Laur îmi spune că a reușit să vorbească cu domnul Doctor Suciu. ,, Mi-a făcut o impresie atât de bună, mi-a dat sentimentul unui om foarte echilibrat și profesionist, care știe foarte bine ce face, și ce vorbește. Mi-a spus că a mai făcut vreo 12-13 operații pe ALCAPA, toate reușite. “ Așadar, devine no brainer. Dăm undă verde pentru Târgu Mureș, recunoscători că ne-au acceptat. Se cheamă din nou elicopterul SMURD, lucrurile se precipită, cu transferul. Domnul Doctor Sorin Târnoveanu supraveghează mutarea lui Ștefi de pe patul de ATI pe targa SMURD, ceea ce este o operațiune extrem de dificilă, având în vedere toate aparatele de care depinde. Ca să îmi distrag atenția de la anxietatea mea în ceea ce îl privește pe Ștefi, îmi mut atenția la Doctorul Târnoveanu, care este cu ochii pe Ștefi, ca vulturul pe pradă. De parcă Ștefi ar fi o bombă, gata să explodeze. Este atât de atent la tot ceea ce presupune mutarea lui Ștefi, exact cum aș fi și eu, mama lui. Mai mult de atât nu pot cere de la un doctor. Mă simt mai liniștită, cumva. Asta până la momentul critic, acea secundă când îl decuplează de la ventilatorul ATI, la cel mobil, care va fi pe SMURD. În doar 2 secunde, văd pe monitor că saturația de oxigen a lui Ștefan se duce de la 100%, la 50%. Știam că doar aparatele îl țin în viață în acest moment, însă tot a fost dureros să o conștientizez atât de clar. După ce îl recuplează la ventilatorul mecanic însă, îi revine saturația la 99%. Transferul s-a încheiat cu succes. ,, Vă mulțumesc mult. “, îi spun domnului Târnoveanu. ,, Nu vă bucurați încă, îmi spune , este foarte greu să supraviețuiască zborului, în starea în care este. “ . Înainte să fiu despărțită iarăși de Ștefi, îl iau de mână și îi șoptesc același lucru ca la Pitești : ,, Ștefi, ține minte, asta NU e ultima data când ne vedem. Rezistă ! Ne vedem la Târgu Mureș. “.

Îi dau numărul unei asistente care va fi pe  elicopter, să mă sune la aterizare, să mă anunțe de Ștefi. Mă mai văd scurt cu Anca, înainte să plec și eu din spital. ,, Cum reziști ? “, mă întreabă. ,, Cum rezistă el, rezist și eu, îi spun. Înțeleg cât de gravă  e situația. Nici nu mă gândesc să nu trecem peste. “ ,, Bravo, that’s the spirit ! Te admir. Mă anunți ce și cum. “ ,, Sigur. “, și ne îmbrățisăm.

A fost nevoie de un pic de organizare pentru Târgu Mureș. Am stabilit ca, de la Marie Curie, eu să mă duc la verișoara mea în București, Simona, de unde va veni Laur să mă ia cu mașina, spre Târgu Mureș. În același timp, părinții mei pleacă cu Filip de la Curtea de Argeș spre Târgu Mureș, și ne întâlnim pe drum toți, la Sibiu, să ajungem împreună la destinație, unde am luat un apartament cu două dormitoare pentru noi.

Ajung la apartament la Simona. Ea este la muncă, însă acasă sunt Alex și Leti, soțul și fata ei. În timp ce aștept telefonul de la SMURD, și să vină Laur, mă uit la Alex și la Leti, în rutina lor de zi cu zi. I-am întrebat ce fac, când am sosit. ,, Ne cam plictisim  “, îmi răspunde Alex. Ce n-aș da să mă plictisesc și eu ! Ce rai mi se pare plictiseala lor, normalitatea lor !

Bucurați-vă de zilele în care vă plictisiți.

Bucurați-vă de zilele în care nu se întămplă nimic deosebit în viețile voastre. 

Mă iau cu joaca cu Leti, ca să îmi distrag atenția de la anxietate, și dintr-o dată văd că sună un număr necunoscut pe ecranul telefonului. Cred că subconștientul mă face, ca un fel de autoapărare, să mă trântesc direct pe podea când răspund. Pentru că știu că este prea devreme să mă sune de la SMURD. S-a întâmplat ceva. Răspund, și o voce panicată aproape că țipă în telefon :

– Doamna Nicola ??

– Da, răspund, sugrumată de emoție.

,, Aici se termină  “ , îmi spun în sinea mea.

– V-am sunat să vă spun că a supraviețuit transportului ! Tocmai îl mutăm în spital, este stabil, nu s-a întâmplat nimic pe durata zborului !

Dumnezeule, îmi bubuie inima, efectiv. A trecut și de zborul ăsta, luptătorul nostru mic ! Mă remontez. Va fi bine. Ștefi e puternic.

Peste vreo oră sosește și Laur, și plecăm spre Târgu Mureș. Drumul până la Sibiu este surprinzător de … să nu spunem ,, vesel  “, dar nu e trist, oricum. Și eu, și Laur suntem foarte încrezători și optimiști, vorbim întruna, suntem fix pe aceeași lungime de undă. Deși vorbim numai despre asta, dacă ne-ar auzi si vedea cineva, fără să înțeleagă însă ce vorbim, n-ar crede că vorbim despre faptul că mâine, cel târziu poimâine, bebelușul nostru urmază să fie operat pe cord deschis, și că are șanse minime de reușită.

La Sibiu însă, când ne vedem cu ai mei, este altă poveste. Arată teribil, pare că au îmbătrânit cu un an în doar 2 zile, de când nu ne-am mai văzut…Filip în schimb , la cei 2 ani jumătate ai lui, nu observă nimic, și este doar foarte bucuros să mă vadă. Îl luăm pe Filip la noi în mașină, până la destinație.

Pe drum, sunăm la Terapie Intensivă, la spitalul din Târgu Mureș, să aflăm cum se mai simte Ștefi. Ni se face legătura chiar cu Doctorul Pașcanu, șeful ATI de acolo. Discuția cu el a dat tonul tuturor viitoarelor discuții pe care urma să le avem cu dânsul. Noi eram cu moralul bun, pe când dintr-o dată ne-a tăiat-o, cu un ton grav :

– Nu are rost să ne ascundem după deget, copilul este în stare foarte gravă. Bănuiesc că v-au spus asta și la București. Este stabil, dar se poate întâmpla orice. Dacă se înrăutățesc lucrurile, îl operăm mâine, dacă nu, este programat pentru joi, să își mai revină puțin după efortul pe care l-a presupus pentru el transportul până aici.

*

Acesta este un fragment din cartea mea, Inimosul, în curs de apariție . Fragmentul anterior îl puteți găsi aici.