Am așteptat să termine Filip grădinița, să nu mai existe repercusiuni asupra lui, până să scriu acest text, să povestesc experiența mea, în calitate de părinte, cu grădinița lui.

Ironic este că, dacă nu aș fi ridicat mâna, să semnalez o problemă, aș fi rămas cu impresia că uite ce experiență bună a avut fiu-meu la grădiniță. Una de stat, ca toate altele, din Curtea de Argeș, cu program prelungit, cu două educatoare, una dimineața, alta după-amiaza.

Filip a petrecut primul an la grădiniță într-o grupă care ar fi terminat cu un an înainte să plece el la școală, așa că am vorbit cu educatoarele de atunci ca, după primul an, să fie mutat la grupa potrivită vârstei lui.

Zis și făcut, doar că adaptarea lui Filip într-o grupă deja formată nu a fost ușoară. Unii copii nu l-au acceptat din prima, așa că Filip a găsit o modalitate cu scurtătură de a se impune : cu forța. Când am primit telefon de la o altă mamă din grupul de părinți, să îmi spună că Filip l-a lovit pe băiatul ei, am fost tare supărată și contrariată. De ce un copil care nu văzuse violență nici măcar verbală acasă, și nici în familia extinsă, simțea nevoia să se impună cu pumnul ? Am sunat-o pe una din cele două educatoare, pe doamna Sorina, să o întreb dacă a văzut ceva în comportamentul lui Filip care să mă îngrijoreze, și să o întreb dacă ar trebui să fac ceva . Răspunsul ei m-a liniștit : ,, Nuuuuu doamnă, exagerează cealaltă mamă, e doar o joacă de copii ! Și foarte urât a făcut că v-a sunat, foarte urât ! ” . M-am liniștit, am discutat cu Filip, i-am explicat de ce nu este bine ce a făcut, și lucrurile s-au aplanat.

Timpul a trecut fără alte incidente până în primăvara aceasta, când îl aud pe Filip într-o seară că îmi spune că colegii îl bat. M-am uitat surprinsă la el, pentru că Filip nu are deloc profil de victimă. Nu îl auzisem niciodată să se plângă că l-a lovit vreun copil, ba din contră, să nu uităm că el fusese agresor în trecut. Este un copil foarte dezvoltat fizic pentru vârsta lui, și cu încredere în el, este asertiv și nu se plânge aiurea. Tocmai din acest motiv am luat-o în serios când mi-a spus că îl bat colegii. L-am întrebat cum anume îl bat, mi-a spus că îi dau cu palma și cu pumnul. L-am încurajat să le spună STOP atunci când îl mai lovesc, și o să anunțe pe doamna educatoare.

Treceau zilele, Filip îmi spunea același lucru, că iarăși l-au lovit colegii. L-am întrebat dacă le-a spus colegilor să înceteze, a zis că da, dar ei au continuat. L-am întrebat dacă s-a dus la educatoare, mi-a spus ca da. ,, Și ce a făcut doamna ? ” , l-am întrebat. A ridicat din umeri. ,, Filip, ce a făcut ? Trebuie să fi făcut ceva, a zis ceva. ” ,, A zis să terminăm cu prostiile ” , mi-a replicat.

Așa că am decis să vorbesc cu doamna Sorina, cu care aveam o relație bună . I-am spus că Filip mi se plânge că îl bat colegii, și am auzit refrenul familiar : ,, Nuuu doamnă, e doar o joacă de copii ! Ei de fapt sunt prieteni, și din joacă se mai lovesc ! ” . Într-adevăr, și mie îmi spusese Filip că el și cu ceilalți doi copii care îl lovesc se și joacă, dar că îl și bat. Dar mie palmele și pumnii nu mi se păreau joacă de copii. Am înțeles însă că nu am cu cine, cu doamna Sorina, așa că l-am încurajat pe Filip să nu se mai joace cu ei, și să le spună clar celor doi că el nu mai vrea să se joace cu ei, dacă îl lovesc în continuare, știind, după cum spuneam, că e un copil asertiv, care nu are probleme să se exprime.

Nu a trecut însă mult timp, și Filip a început să mi se plângă de alt băiat, care îl trântea la pământ, se punea peste el și îl ținea acolo. ,,Și unde era doamna, nu înțeleg ? ” , l-am întrebat. A ridicat din umeri din nou.

Am zis să încerc cu cealaltă doamnă educatoare, am mizat pe faptul că fiind mai tânără ( prima se aproprie de vârsta pensionării, am zis că o fi ăsta motivul …,, rigidității în gândire ” , să zicem ) o să putem avea un dialog. I-am spus problema cu țintuitul la pâmânt. Atunci când mi-a răspuns ,, Nuu doamnă, știți ce se întâmplă ? Se aleargă unii pe alții, se împiedică și cad ! ” mi s-a părut culmea tupeului. Adică nu doar că negau pur și simplu ce se întâmplă, ne mai luau și de proști.

Văzând că nu am cu cine, cu educatoarele, m-am hotărât să discut cu părinții celor 3 băieți direct, asta după ce am mai așteptat o perioadă, și Filip se plângea în continuare. Pe un părinte l-am sunat, deoarece nu mă întâlneam cu el niciodată atunci când îl luam/aduceam pe Filip la grădi. Știa și el de problemă, zicea că și băiatul lui vine lovit acasă ( chiar și de Filip, lucru pe care mi l-a confirmat fiu-meu ), mi-a spus că o să vorbească cu băiatul lui, și că totuși nu înțelege unde sunt doamnele educatoare, în toată povestea asta.

Am vorbit la grădiniță a doua zi de dimineață cu mama băiatului care îl punea pe Filip la pământ, și după amiază, când venisem să îl iau pe Filip, am văzut-o și pe mama unuia din cei doi care îl loveau. Nu am apucat să îi spun mai mult de două propoziții, că am văzut-o pe doamna Sorina, o femeie la peste 60 de ani, FUGIND din clasă către mine, neagră de supărare.

Ce a urmat a fost o scenă desprinsă parcă din Ferentari. Doamna Sorina, pe care o văzusem tot timpul ca pe o femeie elegantă, a făcut un circ de nedescris chiar în holul de intrare de la grădiniță, de față cu părinți care veneau și plecau, bătându-mi obrazul că ,, Aveam altă părere despre dvs, doamna Nicola… Să faceți așa ceva … ”

– Să fac ce ?, am întrebat-o, simțind că urma să devină o discuție cel puțin interesantă.

– Să vorbiți cu alți părinți pe la spatele nostru ! Credeți că nu știu că l-ați sunat și pe celălalt părinte aseară ? Credeați că nu o să aflăm ? Aici totul se află !

Oscilam între să râd sau să mă enervez. Așa deci. Nu puteai să tragi nici un pârț în grădinița aia ( nici măcar la tine acasă, se pare ), fără să afle Duamnele. Care recunoșteau cu nonșalanță că ne mai și bârfeau pe noi, părinții, ba chiar o spuneau cu mândrie. Mi-am amintit ce îmi spusese tot doamna Sorina cu câteva luni înainte ,, Dacă ați ști doamnă ce bârfă și răutate e aici…nu vreți să știți. ” Nu am spus nimic atunci, pentru că nu încurajez discuții de genul, așa că nu a mai continuat. Dar nu știu dacă și-a dat seama la momentul respectiv că și dânsa era fix parte din problemă.

I-am răspuns că nu știam că, mai nou, trebuie să dau socoteală ce fac și pe cine sun în timpul meu liber. Mi-a replicat, agitându-se de colo-colo ca o găină fără cap, că – țineți-vă bine – trebuia să vin la ele mai întâi !

I-am reamintit, calm, cum m-am dus mai întâi la dânsa, apoi la cealaltă, și mi-au negat pur și simplu că se întâmplă ceva.

A făcut pe jignita, că ele fac atâtea pentru copii, și că noi părinții nu vedem nimic, că a văzut ea că nu o apreciam suficient ( sunt atât de curioasă ce ar fi însemnat în mintea ei să o apreciez ,, suficient ” ), și că nu se aștepta să se ajungă la ,, asta ” . ,, Că orașul e mic, doamnă, și se află ! ” .

Pentru că problema asta era, de fapt. Nu că se băteau copiii ca chiorii la oră, sub ochii lor. Ci că se putea afla acest lucru, și păta, dom’le, reputația grădiniței și a lor. Mi-am adus apoi aminte că doamna Sorina face parte din vechea gardă, și că poți scoate omul din comunism, dar nu poți scoate comunismul din om. Să băgăm totul sub preș, să ne prefacem că nu se întâmplă nimic, și atunci, chiar nu se întâmplă nimic. Și dacă iese vreunul din rând, să zică că este vreo problemă, îi astupăm gura imediat ! Pentru că de aia venise fugind spre mine, când m-a văzut vorbind cu celălalt părinte, iscând o situație cel puțin penibilă. Să mă oprească din vorbit. Cred că dacă avea indicatorul, mă punea să scot și palmele la înaintare.

După ce am vorbit și cu doamna Directoare, aceasta a discutat cu doamna Sorina, și cred că mai degrabă s-a scăpat când mi-a spus o replică de-a educatoarei către dânsa : ,, Dumneavoastră, în loc să le acoperiți, le amplificați ? ”

Zilele treceau, Filip se plângea în continuare. Într-o seară, dormea la nași atunci când li s-a plâns și acestora de băiețelul care îl punea la pământ. A doua zi de dimineață, când l-a dus la grădiniță, nașul a vrut să vorbească cu educatoarea de serviciu, care era fix doamna Sorina. I-a spus situația, și a rugat-o dacă poate să vadă ce se întâmplă, totuși. Educatoarea l-a asigurat cu zâmbetul pe buze că se ocupă ea, cum să nu.

Ei bine, fix în aceeași dimineață, Filip a fost pus iarăși la pământ. Despre faptul că era a nu știu câta oară când era țintuit la pământ, și nimeni nu venea să îl ajute, nu mai zic. Ce vreau să spun este că Filip s-a dus la doamna Sorina, să îi spună ,, X mă bate ! ” La care răspunsul dânsei a fost ,, Ei, te bate ! ” . Ba mai rău, după prânz, când a ajuns cealaltă educatoare, s-a luat de Filip din nimic, spunându-i ,, Am auzit că ai ifose pe tine, că te bate X ! ” .

Cam așa stau lucrurile în zilele noastre, la grădiniță. Tot copilul agresat este cel care este certat de educatoare, lucru care este evident că s-a întâmplat după ce amândouă au mai pus-o de-o bârfă repede, la prânz.

Cum ajung aceste persoane cadre didactice ? Cine le trage la răspundere ? Se aplică în realitate Legea 272 din 2004, privind Drepturile și protecția copilului, care spune că ,, Profesorul este responsabil să înțeleagă că umilirea, criticarea, scoaterea în evidență, rușinarea sunt tot forme de abuz ” ? . Pentru că aici este buba, de fapt. Ele însele sunt niște abuzatoare, prin cum l-au ironizat tot pe Filip după. Prin faptul că, din a doua zi după discuția cu doamna Sorina, primul lucru pe care mi l-a spus Filip când l-am luat de la grădiniță a fost ,, Astăzi și doamna Sorina, și doamna Alina m-au certat rău de tot, de mai multe ori. De ce ? Eu n-am făcut nimic .” Atâta au putut. Să se răzbune pe copil.

Așa că normal că orice palmă li se pare ,, o joacă de copil ” , și că nu recunosc abuzul, când se întâmplă sub nasul lor. Ne mai mirăm că de ce este bullyingul în floare la noi în școli ? Cu asemenea profesori ? Cine le ia apărarea copiilor noștri ?

După acea zi, când s-au luat de Filip, m-am dus să vorbesc cu doamna Directoare. Am avut parte la dânsa de înțelegerea și comunicarea care au lipsit cu desăvârșire până atunci. A înțeles situația, mi-a spus că va discuta cu doamnele educatoare, a adus și un psiholog la discuție, care mi-a spus că se va duce la clasă să discute cu copiii implicați . Psihologul a discutat de mai multe ori și cu Filip, și mi-a spus că din partea lui nu vede absolut nici o problemă de comportament, vizavi de faptul că am precizat că și el a lovit copii.

Am vrut să îl mut în altă clasă, chiar dacă mai erau doar vreo 2 luni până termina grădinița, însă l-am întrebat dacă ar vrea acest lucru, și mi-a spus că vrea să rămână lângă prietenul lui cel mai bun, coleg de grupă . Care prieten cel mai bun, un copil care iubea să meargă la grădiniță, ajunsese nici să nu mai vrea să audă de grădiniță, deoarece era bătut de colegi la ore. Și căruia i s-a spus ,, Te rugăm să nu mai minți acasă că ești bătut de colegi aici. ”

Vă las, în loc de încheiere, cu acest podcast extrem de interesant despre bullying.

Voi ce ați fi făcut în locul meu ?

V-ați lovit de situații de genul ?

Eu și soțul preferăm vacanțele de tip all inclusive mai ales de când avem copii. Ne place să nu avem absolut nici o grijă în vacanță, să ne relaxăm și atât, motiv pentru care mereu căutăm resorturi cu totul inclus . Prin urmare, eram fani Turcia, evident. Am fost în Antalya ani la rând, aproape de fiecare dată stăteam într-un alt hotel, însă mereu eram mulțumiți de serviciile oferite de turci.

Până anul trecut, când am luat COVID de pe avion. Cu toții, inclusiv Ștefi, cu care am tras-o mai bine de o lună, deoarece l-a dereglat tare și neurologic. Asta după ce, în urmă cu 2 ani de zile, luasem COVID tot de pe avion, la întoarcere din Turcia. Prin urmare, am jurat că pe Ștefi nu îl mai pun pe avion în veci. Dar care era alternativa ? Turcii totuși nu ne greșiseră cu nimic…

Tot auzisem însă că ar fi o alternativă care se bate cot la cot cu resorturile all inclusive ale Turciei, la Reina del Mar, în Bulgaria. I s-a făcut publicitate multă, am văzut vedete / bloggeri / you name it pozând pe acolo, spunând ce încântați sunt, așa că am intrat pe site-ul hotelului, și am căutat review-uri de la omul decrând.

Pozele arătau foarte bine, review-urile erau foarte bune, așa că am hotărât să mergem și noi, 4 nopți.

Avantajul evident a fost încă de la început – mergând cu mașina, în 6 ore am fost acolo, plecând de la Curtea de Argeș . Am ajuns puțin mai repede decât dacă mergeam cu mașina până la aeroport, stat 2-3 ore în aeroport, plus o oră și jumătate avionul până în Antalya și apoi transfert aeroport-hotel . Și, marele plus, anul acesta am venit din vacanță așa cum am plecat, fără vreun virus lipit de noi. Ba mai mult, am venit cu Ștefi puțin încărcat de secreții, și din a doua zi nu mai avea nimic (datorită aerosolilor naturali, bănuiesc eu ).

Surpriza, în parcarea hotelului, a fost că aproape toate mașinile erau de România. I-am spus asta paznicului parcării, care ne-a răspuns că 99% din oaspeți sunt români. Și am constatat și noi asta, odată intrați în resort – lumea vorbea numai românește . Chiar și la programul de entertainment, seara, se vorbea și în românește, și se puneau melodii de-ale noastre.

Apropo, în fiecare seară erau spectacole pe scena din curtea interioară a complexului, precedate de program de spectacol pentru copii . Și pe parcursul zilei (de două ori pe zi ) se organizau activități de tipul aqua gym, water polo, și altele. Și celor mici li se organizau ateliere specifice, și exista un Kids club drăguț, cu program pe timpul zilei .

Oricum, hotelul este în mod evident targetat pe familiile cu copii mici , existând tobogane pentru copii (chiar două zone de tobogane, alăturate ), piscine cu apă foarte mică, și piscine încălzite . Nici măcar Ștefi al meu, care este un sensibil și începe să tremure imediat, nu a avut ce comenta la piscinele încălzite, îl băgam și niciodată nu îl țineam mai puțin de o oră în ele.

Există și o piscină principală, mare, nu este încălzită, dar temperatura era foarte ok ( Ștefi a fost din nou barometrul, a acceptat să stea și acolo o oră ), și mai există o piscină adults only, cu șezlonguri în apă, pe margini. Noi am stat însă mai mult la plajă, și ce am apreciat a fost plaja îngrijită și bine amenajată, am prins locuri pe șezlonguri mereu în rândul 2 ( ajungeam la plajă puțin sub ora 10 ), chiar și în rândul 1. Ne-a mai plăcut nisipul fin și intrarea lină în mare, potrivită pentru copii mici ( plus că noi am prins niște valuuuuri ! Mamă, ce ne-am bălăcit ! ) .

Plimbatul mare-piscină era completat la prânz de zona de spa, pentru a ne feri de soare. Spa-ul m-a impresionat, este de dimensiuni cel puțin generoase, are propria piscină încălzită interioară, o saună panoramică finlandeză, una uscată, un hammam, o saună bio cu arome și muzică ( mi-a plăcut cel mai mult ), o cameră rece, unde îți poți face un masaj cu gheață, și o cameră de relaxare cu perete de sare de Himalaya. Lângă piscină există și zona de bar unde se servesc smoothieuri dulci sau verzi.

Și, că tot am ajuns la mâncare : a fost ce trebuie. Este greu să atingi echilibrul cantitate-calitate-diversitate, dar iată că și aici bulgarii s-au ridicat la standardele turcilor ( cu siguranță faptul că au adus bucătari turci și-a spus cuvântul ). Mâncarea a fost extrem de diversă, găseai de la sarmale și ciorbe, la sushi și paella cu fructe de mare. Ce m-a impresionat pe mine, ca mamă de copil cu nenumărate alergii alimentare, și care încă mănâncă practic ca un bebeluș, a fost diversitatea pe care am găsit-o chiar și pentru el. Lapte Alpro de migdale, soia, cocos, iaurturi vegane Alpro, plus borcănele de mâncare pentru bebeluși, de la legume cu carne, la combinații de fructe. Chiar și lapte praf de diverse sortimente aveau.

Apropo de aspectul de incluziune : existau rampe peste tot, nu am avut nici o problemă să îl plimb pe cel mic cu căruțul pe nicăieri. Aici se vede cu adevărat atenția pentru oaspeți, când până și categoriile marginale au parte de absolut tot confortul.

Și deși găsisem toate aceste aspecte, importante pentru mine, și în resorturile din Antalya ( ce-i drept, mâncare pentru cei cu intoleranțe doar la Delphin Imperial și la Hilton Kemer am văzut ), la Reina del Mar am găsit ceva peste turci : camerele. Arată exact ca-n poza de mai jos. Contează și faptul că hotelul este încă nou (a fost deschis în 2020 ), dar ne-a plăcut mult și cât de spațioase sunt camerele.

Una peste alta, ne-a plăcut enorm tuturor, și ne-a convins să revenim, motiv pentru care am zis să dau și mai departe informația, fiind citită cu precădere de părinți .

Uite că la pomul lăudat merge uneori să te mai duci și cu sacul 🙂

Duse sunt vremurile când puteam să fac un Top al cărților citite într-un an…După întâmplarea cu Ștefi, am făcut o pauză de aproape 3 ani, în care nu am deschis decât o carte, și aceea de nevoie – Caring for children with severe neurological issues. O carte extrem de utilă, de altfel, însă pentru nișa ei, așa că nu o voi lista mai jos, ci voi povesti despre cărțile care pe care le-am citit de plăcere, pe care le și recomand mai departe ( într-o ordine aleatorie ) :

1. Michelle Obama – Lumina din noi

Deși nu reușeste să aibă impactul primei sale cărți, ,, Povestea mea “ , și în ,, Lumina din noi “ reîntâlnim aceeași voce autentică și impactantă a fostei primei doamne a Americii. Eu am văzut-o ca pe o continuare de la ,,Povestea mea “, în care am regăsit numeroase povestiri personale ale autoarei, presărate și cu lecțiile învățate din ele, pe care le împărtășeste cu cititorii într-un stil accesibil, cald . Însă puțin cam condescendent, eu am remarcat o șlefuire a textului care a știrbit puțin din autenticitatea primei cărți. De altfel, sunt convinsă că fix în asta a constat succesul cărții de debut : era de o sinceritate dezarmantă, necenzurată chiar, astfel încât toată lumea a empatizat cu ea. Ei bine, în a doua, este mai reținută, și se duce mai mult în latura de self-help, un gen care nu este pentru toată lumea ( pentru mine, cu siguranță nu ) .

Însă asta nu înseamnă că ,, Lumina din noi “ nu este o carte bună . Mie mi-a plăcut, și mi se pare o carte de pus pe lista de citit, pentru mine, de exemplu, a fost o incursiune incitantă în probleme civile și sociale pe care noi, în România, nici măcar nu ni le punem, cum ar fi segregarea rasială, sau cum sculptează personalitatea faptul de a crește ca o minoritate adesea desconsiderată.

2. Barack Obama – Pământul făgăduinței

Tot citisem cartea soției, așa că m-am înhămat la cele 800 de pagini pe care le conține cartea fostului Președinte al Americii.

Dacă citești ,, Pământul făgăduinței “ , fiecare decizie politică din cele două mandate ale lui Obama pare extrem de justificată, și cea corectă , iar Republicanii nu sunt decât niște agitatori care au încercat să pună bețe-n roate oricărui demers politic al Președintelui, indiferent de bunele intenții care se aflau în spatele inițiativelor respective.
Ar fi bine să citim cu un ochi critic o carte de genul, deoarece lucrurile nu sunt niciodată doar albe și negre, însă nu am putut să nu admir, pe de altă parte, inteligența și persuasiunea din spatele rândurilor.

Cartea este extrem de interesantă prin prisma parcursului biografic al autorului, de la un pierde-vară din timpul liceului ( așa cum singur se descrie ), până la parcursul de senator, și ulterior primul Președinte Afro-American al Statelor. Cartea pune context politico-social doar cât trebuie pentru a înțelege cadrul în care și-a desfășurat Obama primul mandat, fără a plictisi, sau a intra în detalii greoaie. Iar autobiografia, în sine, este extrem de interesantă. Uneori, povestea de viață a cuiva te poate ține în suspans mai tare decât orice roman, dacă este o poveste suficient de interesantă, și povestită cum trebuie, iar ,, Pământul făgăduinței “ reușeste să facă asta foarte bine.

3. Suleika Jaouad – Între două lumi

Dacă ar fi să aleg cartea preferată din listă, probabil aceasta ar fi. Este mărturia emoționantă a unei tinere care, la vârsta de 22 ani, când părea că are o lume întreagă de posibilități înainte, decoperă că are leucemie, cu 35% șanse de supraviețuire. Urmează câțiva ani grei, de tratamente extrem de agresive, o boală care atacă pe toate părțile și pare că nu se lasă, și un spital care între timp devine casă. Pe lângă starea de sănătate extrem de precară și numeroasele situații la limită, în care s-a apropiat periculos de mult de moarte, acestea fiind firele narative principale, extrem de interesantă însă este și autoanaliza gândurilor și sentimentelor Suleikăi, precum și modul în care se schimbă percepția ei, și felul în care se raportează la lume, pe măsură ce boala pare că avansează, și ulterior intră în remisie.

O carte excelentă.

4 & 5. Katherine și Jay Wolf – Nădejdea vindecă & Suferință și tărie

Când am citit autobiografia soților Wolf, mi-am spus : ,, Oamenii ăștia au scris aceeași carte cu mine! ” . Din acest motiv și luasem ambele cărți, deoarce subiectul părea un fel de Inimosul, varianta americană : este povestea lui Katherine Wolf, proaspătă mămică, în vârstă de 20 și ceva de ani, care face brusc un AVC . Atunci când este dusă de urgență la spital, RMN-ul relevă că avea o malformație a creierului aproape imposibil de operat. Combinată cu ravagiile făcute de AVC, echipa de neurochirurgi refuză să o opereze, nemaidându-i nici o șansă, însă rugămințile soțului și menționarea faptului că acasă îi aștepta un bebeluș de doar câteva luni îi induplecă să încerce să o salveze. Urmează o operație de aproape 20 de ore, timp în care suferința, lacrimile, speranța și miracolele se împletesc, și Katherine supraviețuiește operației. Drumul soților este însă de abia la început, urmând încă 11 intervenții medicale, kinetoterapie la nesfârșit, și acceptarea dureroasă a transformării lui Katherine dintr-un fost model , într-o persoană cu handicap sever. Aceasta a rămas cu paralizie pe jumătate de corp, aproape un an de zile nu a putut înghiți mâncare, și este în continuare într-un scaun cu rotile, însă își poartă dizabilitatea cu o demnitate și o acceptare la care mulți nici nu îndrăznesc să spere.

Atitudinea ei, cât și a soțului, în calitate de îngrijitor permanent, sunt o lecție de viață pentru noi toți, care ne face să realizăm mai mult cât suntem de privilegiați, și să apreciem mai mult lucrurile pe care le luăm de-a gata.

6. Sophie Kinsella -Iubește-ți viața

Am băgat-o pe Sophie Kinsella în top nu doar pentru că este una din autoarele mele preferate, dar nu vreau să credeți că citesc numai cărți de dor și jale ( M-a întrebat soțul recent, ,, Dar tu citești altceva decât cărți din astea de plâns ? ” 😀 ) Da, iată, citesc chiar și chick lit, îmi place la nebunie să evadez într-o poveste ușurică și amuzantă, din când în când !

Ava, protagonista romanului, este o romantică incurabilă. Aflată în Italia, într-o tabără de creație, Ava este hotărâtă să termine de scris romanul la care visează. Acolo il cunoaște pe “Dutch” , un bărbat de care se îndragostește, între cei doi înfiripandu-se o poveste de iubire plină de pasiune. Însă odată reîntorși la viața lor de zi cu zi, desi aparent se iubesc, nici unul nu pare să îndragească și felul de a fi al celuilalt, dând naștere la întrebarea ,, Cât de mult poți să lași de la tine, și de la câte compromisuri se cheamă că mai mult te chinui decât să te bucuri de o relație ? ” Totul este însă povestit cu umorul și ironia nelipsite ale autoarei, cu care pe mine mă convinge de fiecare dată…

7. Mitch Albom – Sunt un copil al lui Dumnezeu

Ajunge cu gluma, vă las aici una la care să plângeți cu spume, să ne întoarcem la oile noastre ! ,, Sunt un copil al lui Dumnezeu ” este povestea adevărată a unei fetițe orfane, a părinților săi adoptivi și a legăturii incredibile dintre aceștia.

Chika Jeune s-a născut cu trei zile înainte de cutremurul devastator care a decimat Haiti în 2010. După ce mama sa a murit dând naștere fratelui mai mic, Chika, în vârstă de trei ani, a ajuns la orfelinatul fondat de Mitch Albom, Have Faith Haiti din Port-au-Prince. Curajoasă și sigură de sine, ea i-a încântat pe ceilalți copii și pe profesori, însă viitorul său se anunța tragic. La vârsta de cinci ani a fost diagnosticată cu o afecțiune gravă, medicii spunându-i: „Nimeni din Haiti nu te poate ajuta.”

Mitch și soția sa, Janine, au sperat că medicii din Statele Unite vor reuși să găsească un tratament pentru afecțiunea Chikăi și se vor întoarce cu micuța în scurt timp în Haiti. Însă, pe măsură ce pornesc într-o călătorie de doi ani în jurul lumii pentru a găsi un leac, Chika devine parte din viața lor, învățându-i prin optimismul său nemărginit bucuriile de a crește un copil. O călătorie impresionantă pe parcursul căreia se naște o familie și care ne învață o frumoasă lecție de viață: o relație care ia naștere din dragoste, indiferent de încercări, nu se poate pierde niciodată.

8. Katherine May – Iernile sufletului

Având drept punct de plecare o perioadă dificilă din viața autoarei, ,, Iernile sufletului ” vorbește despre acele perioade grele din viața noastră, pe care le resimțim ca pe o iarnă dură, care pare că nu se mai termină. Însă Katerine May ne arată cum, deși inițial ne vine să fugim de acest gen de experiențe, și sperăm ca ele să se termine cât mai curând, acestea își au rolul lor, dacă știm să profităm de ele. Iarna, și la propriu, și la figurat, ne obligă să încetinim ritmul, și să ne uităm la noi. Să vedem ce este acolo, să nu mai fugim, să cercetăm cu curiozitate și deschidere ce se află în noi, să nu le mai băgăm sub preș, și să încercăm, privind lucrurile mai puțin bune din viața noastră în față, să le vedem utilitatea și potențialul de a ne crește ca oameni.

9. Ioana Chicet Macoveiciuc – Copilul tău. Părinții tăi. Tu.

Este o carte dedicată mamelor, un volum plin de istorii personale, scris sub forma unei lungi scrisori de apreciere și încurajare din partea autoarei pentru fiecare femeie care se va cufunda in lectura acestor pagini. ,, Copilul tau. Parintii tai. Tu ” nu este doar o carte de parenting , ci și o cronică a unei familii cu trei generații în România comunistă și în România postrevoluționară, o călătorie personală plină de emoție, in care se vor regasi toti adultii zilelor noastre, cu bune si cu rele, cu lacrimi de ras, dar si de nostalgie, dor si recunostinta.

E important sa ne aflam si sa ne spunem povestea, pentru ca asta ne ajuta sa ne cunoastem, sa ne iertam si sa ne iubim, facandu-ne parinti buni si fiinte umane constiente si fericite.

10. Paul Kalanithi – Cu ultima suflare

Uluitorul volum de memorii al lui Paul Kalanithi reprezintă cronica transformării unui student la Medicină, idealist si entuziast, într-un neurochirurg de succes, cu o carieră importantă în față, apoi în pacient și tată care trebuie să-și înfrunte propria moarte.

La treizeci și șase de ani, Paul Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plamani. A fost începutul unei schimbari radicale: medicul care trata pacienti in faza terminală se transformă în pacientul care luptă sa trăiască. Meditațiile lui asupra sensului vieții și morții, iubirea sa pentru viață sunt un model de la care avem ce învăța.

*

În loc de încheiere, vă dau un răspuns la întrebarea nerostită : Da, le caut pe astea ,, triste ” . Dar am făcut-o conștient deoarece, după ce am terminat de scris propria mea carte, am vrut să văd ce și cum au scris alții pe acest subiect. Au fost cărți cu încărcătură mare, însă care m-au îmbogățit pe măsură, motiv pentru care le și recomand. Greul este cel care duce la dezvoltare, să nu uităm.