Cum am reușit să îi citesc copilului de 6 ani 4000 pagini în sub 1 an

Uram cititul când eram mică. Nu că nu îmi plăcea. Îl uram. Școala, cu alegerile ei extrem de plictisitoare, precum Jules Verne și Cuore, m-a făcut să cred că literatura înseamnă numai asta : descrieri nesfârșite, de care nu îi pasă nimănui, și o acțiune care se derulează parcă cu încetinitorul.

Noroc cu seria Harry Potter, pe care am descoperit-o la 11 ani : a fost ca o revelație. Nu doar că mi-a schimbat părerea despre cărți, dar m-a transformat într-un cititor avid. Eram ca Martorii lui Iehova cu volumul I din Harry Potter pe la școală : doar-doar convingeam pe cineva să citească, să nu mai fiu singurul fan.

M-am hotărât de atunci să păstrez frumos cărțile, să le citesc copiilor mei, și iată că, 20+ ani mai târziu, a venit momentul. Anul trecut, în septembrie, Filip avea 5 ani. Felul în care se prezenta la această vârstă m-a făcut să cred că ar putea duce o carte care nu are imagini deloc, și care, deși volumul 1 era fix cât un roman mediu de adulți, credeam că l-ar putea captiva prin acțiunea alertă și prin povestea care este, și la propriu, și la figurat, magică.

Începutul a fost poticnit. Deși îi citesc de dinainte să poată vorbi, și era un obicei, nu era totuși unul atât de împământenit încât să citim seară de seară, cu orele. Deși îl prindea acțiunea, și era curios ce se întâmplă mai departe, mai devreme sau mai târziu ( mai devreme, de cele mai multe ori 😀 ) se plictisea. Ca să îl țin agățat, i-am propus să ne uităm la filme pe măsură ce citeam, lucru care a mers foarte bine. Nu mai vorbesc de înțelegerea lui când ne uitam la o scenă de 10 minute din film, la care noi citiserăm de fapt 3 ore. Îi spuneam însă ,, Până aici am citit, aici ne oprim ” , și de cele mai multe ori înțelegea. Când protesta că mai vrea să se uite, îi spuneam că dacă vrea să ne mai uităm, trebuie să citim înainte scena respectivă, și gata. Deși protesta, la mine NU e NU, pentru că altă cale cu speculantul de Filip nu există.

Deși se plictisea, aveam mereu noroc cu finalul cărților, unde acțiunea devenea condensată și cu tot felul de răsturnări de situație, lucru care îl făcea să vrea să continuăm cu următoarea.

Apoi, iar începea miorlăiala . Îl întrebam ,, Citim ? ” , și nu avea aproape niciodată chef. Să vină de la el, cu atât mai puțin. Am început cu condiționările : ,, Dacă citim, apoi ne uităm amândoi la ce vrei tu ” . ,,Dacă vrei și a doua înghețată, citim 50 pagini ” , și tot așa ( și da, îl condiționez pe fiu-meu, contrar experților în parenting. ) . Am trecut de a doua carte, și de a treia.

A patra deja era din altă ligă, avea 450 pagini. Am dat-o pe psihologie inversă, atunci când i-am arătat-o : ,, Gândește-te dacă reușești să o citești pe asta, la vârsta ta. Cine crezi că a mai citit o carte atât de mare la 5 ani ? NIMENI. ” A mers, nu s-a descurajat. Se mai plictisea, nu stătea locului când îi citeam, se învârtea ca un titirez pe lângă mine, se punea în fund, în cap. Îl lăsam, cel mai rău lucru pe care poți să îl faci când îi citești unui copil mic este să îl pui să stea smirnă. Eu îl lăsam să își consume energia, ba chiar, când mi se urca în cap ( la propriu ), îl puneam să dea câteva ture de alergare pe hol. Îl lăsam să își aranjeze soldățeii în timp ce îi citeam, dar îl verificam dacă era atent. Făceam pauze de ronțăit, începuserăm să avem ritualuri de citit chiar, deși în continuare opunea rezistență, atunci când îi propuneam să citim.

Dar, cum-necum, am ajuns la a 5-a carte, când el împlinea 6 ani. Aproape 900 pagini. A fost rândul lui să zică, atunci când a văzut cât este de groasă : ,, Sunt convins că nici un copil de la mine de la grădiniță n-a citit o carte de 900 de pagini ! ” . Ce nu știa el era alt truc de-al meu, și anume că nu îi citeam chiar tot. Mă simțeam ca traducătorii aceia simultani, care în timp ce traduc cu voce tare, sunt atenți și la ce se vorbește. Așa și eu, îi citeam, dar eram cu un ochi înainte, să trec peste vreo descriere irelevantă, sau peste scene prea detaliate. Uneori, citeam înainte, când era el la grădiniță, să nu mai pierdem timp cu scene ,, șterse ” în timp ce citeam live.

A ajutat cu a 5-a carte faptul că am plecat într-o vacanță, ori pe drum, regula este de mult că citim, să nu ne plictisim. Am reușit să îl țin atent pe mașină, autocar, avion, you name it. Am făcut recent un drum în Bulgaria, 6 ore dus, tot atâtea întors, nu știm când au trecut. O melodie n-am ascultat la radio, eram ocupați să terminăm cartea a 6-a, și să o începem pe a 7-a ( În timp ce Laur zicea exasperat, ,, Doamne, bine că ați ajuns la ultima, că nu mai suport eu ! ” :)) ).

Cândeva pe la cartea a 6-a, s-a schimbat dinamica. De la ,, Nu vreau să citim ! ” , am auzit în sfârșit ce speram de atâta timp : ,, Hai mami să citim . ” A început să vină de la el. Părea imposibil, din partea unui copil care nu stă locului o clipă, un Berbec care se plictisește imediat. Taică-su mi-a zis la un moment dat, când eu tot insistam să citim, iar Filip nu voia : ,, Să nu îl faci să nu mai suporte cititul, la cât insiști, vezi bine că nu are chef ! ” . La care eu i-am replicat ,, Nu are cum să nu îl prindă Harry Potter, n-are cum ! ” . Pentru că două lucruri mi se par esențiale, în a face un copil să iubească cititul : alegerea unor cărți potrivite pentru vârsta și nivelul lui, și tenacitatea părintelui. Trebuie extrem de multă răbdare, și insistat , chiar dacă copilul nu are chef. Pentru că dacă stăm noi după cheful copiilor, nu vom mai citi niciodată. Și contează să nu vrei să îi citești Stăpânul Inelelor de la 7-8 ani, chiar dacă tu ești fan. La unii copii s-ar putea să nu meargă nici cu Harry Potter la vârsta asta. La alții, la care s-a pierdut startul în citit la vârste mici, s-ar putea să fie nevoie să se înceapă cu cățelul Pupo, dar nu prea contează, atâta timp cât copilul își formează obiceiul de a citi.

Însă aceasta este bariera, formarea obiceiului. Dacă eu am ajuns cu fiu-meu, un copil extrem de nerăbdător, un munte de energie, care se plictisea imediat, să mă roage el pe mine să citim, oricine poate. Însă trebuie răbdare, răbdare, răbdare. Și cartea/ cărțile potrivite.

Evident că am avut și tot felul de tactici. Cititul pe voci, ziceai că dau un examen la UNATC care nu se mai termină. Tot felul de tehnici de atragere a atenției ( ,, Dacă mai răbdare să citim încă 20 pagini, mască rămâi cu ce o să se întâmple ! ” ). M-am jucat cu el de-a Harry Potter de mi-a venit rău, că numai asta voia.

Dar a meritat. În curând terminăm seria, care însumează aproape 4000 de pagini. Îl văd cum i s-a dezvoltat imaginația ( eu îi citeam ,, Harry făcu ochii mari, după care se uită la Hermione ” , iar Filip îmi arăta ,, Uite, cred că așa a făcut ! ” ), cum i s-a dezvoltat vocabularul, atenția . A început să citească de-a lungul acestui an, inițial citea doar titlurile de capitole, cu majuscule, acum îmi citește propoziți întregi din carte, și nu le silabisește, le citește cuvânt cu cuvânt.

Și, cel mai important, am devenit doi fani Harry Potter în casa asta :)) . L-am dus la studiourile Harry Potter de la Londra, nu știu cine a fost mai încântat, eu sau el. Am făcut simulări de zbor pe mătură. Am scos mătrăgune din pământ ( fanii vor ști 😀 ). Și am făcut această poză cu micul meu Harry, care stă la loc de cinste la el în cameră :

Parcă nu-mi vine nici mie să cred că, în mai puțin de 1 an, am reușit să citim întreaga serie Harry Potter. Dar se poate, din acest motiv am scris, se poate chiar și dacă copilul pare inițial că se plictisește, și nu îi place.

Voi ce le mai citiți copiilor voștri ? Ceva recomandări pentru noi ? Mai există viață după Harry Potter ? 😀