Vreau totul (I)

Interviul

– Chiar am nevoie să îmi eliberezi baia, acum! , îi strig lui Matei, în timp ce mă sprijin de tocul uşii de la baie. Acesta îmi aruncă o privire exasperată din dreptul chiuvetei, îşi scoate periuţa de dinţi din gură, şi imi spune :

 – Răbdare, femeie! Termin acum!

– Aşa ai zis şi acum 5 minute, îi răspund bosumflată.

Rămân proptită în tocul uşii de la baie, ca să îl grăbesc, şi într-un final termină şi dă să iasă. De nerăbdare, intru în baie până să iasă el, deşi de abia avem loc amândoi în spaţiul de 2 pe 3. Când ne strecurăm unul pe lângă altul, îmi fură totuşi un sărut rapid :

– Asta până nu începi să te machiezi!

– Hai, că n-am timp de prostii azi, îi spun totuşi pe jumătate zâmbind, moment în care se opreşte, îşi pune mâinile în jurul umerilor mei, şi îmi spune :

– Relaxează-te… Jobul e ca şi al tău. Ar fi nebuni să refuze o furnicuţă ca tine! O să te descurci, o să vezi!

– Mersi…îi zic, cu jumătate de gură.

Mă apuc să mă machiez discret, doar puţin fond de ten şi pudră, să arate faţa luminos, rimel şi un ruj mat, culoarea ciocolatei, subtil şi care totuşi îmi pune ochii albaştri în evidenţă. Părul este şi el aranjat natural, dar cu volum, şi cu nici un fir de păr nelalocul lui, lăsat pe spate. Zece minute mai târziu, când sunt pe terminate cu aranjatul, aud un ,,Baftă, pa! Să îmi spui ce faci!”, urmat de o cheie răsucită în broască, şi uşa închisă .

Mă îndrept şi eu spre holul de la intrare, unde mă aşteaptă geanta cu tot ce trebuie pus în ea încă de aseară. Înainte să îmi iau paltonul pe mine, mă mai verific încă o dată în oglinda mare de la intrare. Da, arăt profi. Mi-am luat cămaşa mea albastră în carouri. Ştiu, deși ar putea emana un look  tocilăresc, arată de fapt foarte cool. E ,,cămaşa mea de interviuri”, merg la sigur cu ea. Am combinat-o cu o pereche de pantaloni bleumarin, drepţi, nu prea mulaţi. În rest, port doar un ceas auriu, dar simplu, fără ştrasuri şi alte nebunii, o pereche de cercei minusculi, din aur, rotunzi, pe care i-am primit cadou de la Matei de Crăciunul trecut, şi un lănţişor subţire auriu, cu pandativ. Am decis să las inelul de logodnă acasă, să nu creadă oamenii că am de gând să fac copii curând, sau mai ştiu eu ce. Mă uit la botinele negre, cu toc, din piele, curăţate şi pregătite încă de aseară, şi mă apucă o senzaţie de milă şi pentru ele, şi pentru mine: la ce mocirlă e afară acum, că a început să se topească zăpada, am toate şansele şi să mi le stric, şi să îmi rup eu gâtul cu ele pe stradă. Dar sunt singura pereche pe care o am, aşa că…

Mă uit la ceas înainte să ies şi eu pe uşă : 8:05 . La 9 am interviul. Ar trebui să ajung la sediul lor în maxim 45 de minute, asta tot îmi lasă 10 minute de respiro, la final. Dar mai poţi şti ceva, pe traficul ăsta din Bucureşti? Dumnezeu cu mila. Fac 10 minute în loc de 5 până în staţia de autobuz (asta ca să nu îmi rup gâtul, şi ca să nu mă stropesc chiar până la genunchi), şi când ajung să am staţia în raza vizuală, văd autobuzul meu, care tocmai pleacă. N-am nici o şansă să îl prind. Tocmai mi s-au dus alea 10 minute de respiro.

Următorul vine exact când am început să îngheţ de-a binelea, şi de abia îmi fac loc pe scară, că doar e ora de vârf. Trei staţii mai târziu, ajung la metrou, şi măcar aici, am norocul să vină metroul repede. Schimb la Unirii, de acolo mai merg vreo 5 staţii, timp în care, în mod miraculos, găsesc şi loc să stau jos. Îmi scot paltonul, că şi aşa am început să transpir de dublul stres, al interviului în sine şi al faptului că am şanse să întârzii, îmi pun geanta în poală, şi încep să îi verific din nou conţinutul. O sticlă cu apă, la jumate, pentru că atunci când sunt stresată, mi se usucă gura. Telefonul, portofelul, cheile, rujul, şerveţele. Scot CV-ul şi foaia cu date despre poziţia pentru care am aplicat, să o mai citesc o dată. Postul are o denumire fancy, de parcă ar trebui să devin cel puţin Managerul regional, când de fapt, este o poziţie de suport a unei alte echipe interne, deci nu suport clienţi externi, ce fac acum, că nu mai rezist în call center, oricum ! Ar trebui să lucrez cu francezi, este o poziţie pe limba franceză de fapt, ceea ce iarăşi mă încântă. Scot o altă foaie, cu informaţii despre companie. Mi-am făcut temele, bineînţeles. Zurich Re este o companie de reasigurări. Cu alte cuvinte, ,,asigurări pentru companiile de asigurări”, asta este definiţia pe care am găsit-o peste tot. Pentru că cineva trebuie să asigure şi companiile de asigurări. Şi totuşi, stau şi mă gândesc, cât business poate să genereze asigurarea companiilor de asigurări, în general?