Acesta este un extras din primul meu roman, ,,Vreau totul”. Extrasul anterior îl găsiți aici.

*

Interviul

– Deci, Silvana, spune-mi câte ceva despre tine, începe Vlad. 

Mi-a plăcut că avea un zâmbet sincer, nu unul din acela profesionist, însă automat sau forţat. Am constatat cu surprindere că omul acesta deja îmi dădea un sentiment de bine, lucru foarte important, având în vedere că tocmai aflasem că el ar fi urmat să îmi fie superior direct.

– Am 24 de ani, vin dintr-un oraş de provincie. M-am mutat la Bucureşti atunci când am început facultatea. Anul trecut am terminat masterul, şi în aceeaşi perioadă m-am angajat pe poziţia pe care sunt acum.

– Şi de ce vrei să pleci de acolo ?

I-am spus adevărul, despre plata mică, despre ture, despre natura jobului. Apoi, după ce m-a întrebat de ce aş vrea să lucrez la Zurich Re, a început să îmi spună el mai multe despre poziţia respectivă.

– Poziţia este una de suport a Underwriterilor, de asistenţă cu toate activităţile lor. Ştii cu ce se ocupă un Underwriter ?

Mă documentasem şi despre asta, aşa că i-am spus ce ştiam, dar mi-a plăcut că Vlad chiar a ţinut să îmi explice cum stau lucrurile de fapt:

– Underwriterii sunt oamenii-cheie în companiile de reasigurări. Ei sunt, practic, rotiţa de bază a tot mecanismului acesta uriaş pe care îl presupune o companie de reasigurări, pentru că ei sunt cei care aduc afacerile, şi implicit profitul. Sunt, dacă vrei, ceea ce lumea din afara branşei înţelege în primul rând că este un broker de asigurări. Doar că brokerii, precum şi companiile de asigurări, sunt de fapt clienţii Underwriterilor . Aceştia din urmă sunt responsabili de crearea, menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor cu clienţii, care ne propun să preluăm o parte din risc, atunci când riscul este prea mare ca să fie suportat de o companie de asigurări, de exemplu.

– Risc? îl întreb, puţin confuză.

– În asigurări şi reasigurări, numim tot ceea ce asigurăm ,,risc”. Prin urmare, riscul este de fapt asiguratul. Asigurarea se poate face pe orice, de la una de indemnizaţie profesională, pentru un director care vrea să se asigure pentru deciziile pe care le ia, care pot impacta pozitiv, dar şi profund negativ compania pe care o conduce, până la una de proprietate. Echipa noastră se ocupă numai de partea de proprietăţi, prin urmare orice poate fi asigurat fizic. Vorbim în primul rând de clădiri, bineînţeles, dar pot fi şi parcuri auto, pârtii de schi, multe lucruri. Diferenţa dintre noi şi companiile de asigurări este scara la care asigurăm aceste proprietăţi. Toată lumea înţelege ce înseamnă să asiguri o clădire, un hotel, de exemplu. Dar, dacă vorbim de un lanţ internaţional de hoteluri, să zicem Hilton, asiguratul, în cazul acesta un colos al industriei hoteliere, cu sute, poate mii de francize în toată lumea, ştie că ar fi mai ieftin – şi mai uşor de administrat! – să negocieze cu o companie de asigurări o poliţă mare – un fel de Master policy – pentru toate hotelurile la nivel regional, sau poate chiar global. Aşa că nu mai vorbim de un hotel, ci dintr-o dată de sute, poate chiar mii de hoteluri de asigurat în aceiaşi poliţă!

Începeam să cred că exagerează. Mii de hoteluri? Să fim serioşi! Însă Vlad a continuat :

– Gândeşte-te că o companie de asigurări face rost de un portofoliu de genul acesta: vorbim de zeci, poate chiar sute de miliarde de euro! Ar fi extrem de riscant să îşi ia un angajament financiar atât de mare, dar nici nu îşi permite să refuze aşa un ,,peşte mare”, şi cu siguranţă realizează cât ar avea de câştigat din primă – ceea ce ar trebui să plătească asiguratul. Aşa că apelează la ,,back-up”: noi . Şi persoana de contact pentru asta este Underwriterul. El trebuie să înceapă, menţină şi să dezvolte relaţii cu brokerii şi companiile de asigurări, pentru ca ei să ne cedeze un procent din aceste riscuri. Tot ei sunt şi cei care se ocupă de tot ceea ce înseamnă cotaţia riscului: cât cerem pentru a prelua o parte din risc – cotaţie bazată pe diferiţi factori- , şi în ce condiţii. Şi echipa noastră este aici să îi ajute cu tot procesul acesta.

– Să înţeleg că o posibilitate de avansare de pe poziţia pentru care am aplicat este cea de Underwriter ? , îl întreb.

– Nu e imposibil, îmi răspunse Vlad zâmbind, şi de abia mai apoi aveam să îmi dau seama că şi-a ales cele mai potrivite cuvinte, când mi-a răspuns.

Apoi, mi-a luat ochii de tot cu beneficiile: bonus o dată pe an, 25 de zile de concediu, program flexibil de lucru, lucrat de acasă 5 zile pe lună, călătorit la Zurich şi Paris, unde se aflau Underwriterii cu care urma să lucrez…Cu siguranţă, ar fi fost un pas în faţă major faţă de ceea ce făceam în mod curent.

Am plecat de la interviu cu o stare de bine, şi cu o dorinţă crescută să mă accepte pe poziţia respectivă. 

Acesta este un extras din primul meu roman, ,,Vreau totul”. Primul extras îl găsiți aici.

*

Să ne înţelegem, vin total din afara domeniului. Diploma mea de licenţă este una din miile într-un domeniu care sună foarte bine, dar care nu prea produce nici un loc de muncă, decât dacă ai ,,spate”, mulţi bani, noroc chior, sau cel puţin o combinaţie între astea două. Şi cum, în afară de noroc , nu mai am nimic din cele de mai sus, aşa am ajuns să nu profesez în ce am terminat, ci la call center. Lucrez acolo de puţin peste un an, dar simt, în schimb, că sunt acolo de zece ani, şi că am îmbătrânit tot atâţia, în acest timp. Presiunea care se pune pe noi; volumul de muncă; ,,performance ratingurile” şi alte cuvinte la auzul cărora managerii se udă instant, în timp ce mie mi se face greaţă; turele, mai ales alea de noapte; salariul mizerabil; atitudinea managerilor, în ciuda tuturor acestor lucruri, de parcă totul merge ca pe roate; însă, mai ales conţinutul jobului. Lucrul cu oamenii e lucrul dracului. Dacă mai aud pe cineva că îmi spune, cu un zâmbet până la urechi, ,,Fac asta pentru că îmi place să lucrez cu oamenii”, s-ar putea să îşi ia o palmă de la mine, să îi flăcăre obrajii. Nimeni nu spune asta în afară de mincinoși și de cei care de fapt nu au lucrat cu oameni direct, şi doar cred că ştiu ce presupune acest lucru. Pentru că nimeni nu sună la ,,Relaţii clienţi“ de fericit ce e . În 90 % din cazuri, sunt oameni cu chef de ceartă, care iau operatorul la rost, de parcă acesta din urmă ar fi direct vinovat pentru nemulţumirea lor. ,,Ţap ispăşitor” ar trebui să fie descrierea jobului, de fapt. Şi apoi, mai sunt clienţii care pur şi simplu nu înţeleg. NIMIC. Dacă te uiţi la anunţul pentru poziţia mea curentă pe vreun site de joburi (este mereu acolo, pentru că mereu pleacă cineva), vei vedea că este descrisă ca fiind ,,creativă” . Bine, acum toate joburile au în descriere, mai nou, creativitatea, chiar şi cel de funcţionar la ghişeu, la poştă, aparent este unul din cuvintele alea la care milenialilor ca mine le sclipesc ochii . Adevărul este că da, jobul meu este unul creativ, având în vedere că am ajuns să explic că diezul este ,,gărduleţul” acela din partea de jos a telefonului, şi altele. 

Mă întrerupe din gânduri vibratul telefonului. Este un mesaj de la Matei, mi-a trimis o imagine. O deschid şi nu înţeleg nimic. Este un fel de aparat din acela pe care îl mai vezi în atelierele meşterilor, dar nu ştiu exact ce, şi cu atât mai mult, habar nu am de ce mi l-a trimis. ,,Te-ai hotărât ce vrei de Crăciun? ”, fac eu o încercare. Primesc aproape imediat mesaj înapoi : ,,E o menghină ;)”, moment în care zâmbesc. Încă de acum 3 ani, de când suntem împreună, şi de când eram eu în ultimul an la Master, înainte de fiecare examen, îmi spunea că o să îşi bage pumnii în menghină, aşa de strânşi o să îi ţină, pentru mine.

Ajung la staţia la care trebuie la 8:45 şi spre norocul meu, 5 minute mai târziu, intru în clădirea potenţialului meu nou angajator, care se află fix la ieşirea de la metrou. Mai durează încă 5 minute să mă înregistreze, să îmi dea un badge, şi să mă invite să iau loc pe o canapea din apropiere, până vin intervievatorii să mă ia. Mă pot linişti acum, se cheamă că am ajuns la timp. Îmi dau jos paltonul şi eşarfa, îmi netezesc cu mâna părul electrizat, timp în care mă uit la o echipă de oameni cum merg relaxaţi, majoritatea cu cănile de cafea în mână, către o şedinţă, cel mai probabil. Aici oamenii arată mult mai profi decât cei de la noi, se îmbracă mai mult la cămaşă, fetele în rochii, dresuri…La departamentul nostru, vezi mai mult pulovere şi blugi, că atunci când jobul tău consistă exclusiv în a vorbi la telefon, nu îi pasă nimănui cum arăţi.

La orizont o recunosc pe tipa de la HR cu care am avut primul interviu, însoţită de un tip înalt, slăbuţ, brunet, şi zâmbăreţ. Mă ridic când ajung în faţa mea, şi tipul îmi întinde mâna, zâmbind larg :  

– Vlad. Şi pe Mona, de la Resurse Umane, ai cunoscut-o deja, nu ?

– Da. Silvana, îmi pare bine.

Mă conduc amândoi într-o sală mică de şedinţe, mă servesc cu nişte apă, chestiile obişnuite. Am o vastă experienţă cu interviurile în Bucureşti, am fost la o groază, dar până acum, ori, după ce interviul decurgea bine, nici măcar un mail nu mai primeam, să mă anunţe barem că nu am fost selectată, ori îmi propuneau să fac două joburi într-unul, pe salariul minim. Mari prospecte pentru absolvenţii de uman, ce să zic. 

Pentru cei din IT, piaţa muncii era mult mai decentă. Matei, care terminase cibernetica, îşi găsise repede un loc de muncă, încă din timpul facultăţii, la o companie anti-virus, pe un salariu măricel încă de la început. Trecuseră 3 ani de atunci, avansase între timp, îi crescuse şi salariul, era mulţumit. Nici colegilor lui din facultate nu le fusese aşa greu să găsească un loc de muncă decent.