Vreau totul (II)

Acesta este un extras din primul meu roman, ,,Vreau totul”. Primul extras îl găsiți aici.

*

Să ne înţelegem, vin total din afara domeniului. Diploma mea de licenţă este una din miile într-un domeniu care sună foarte bine, dar care nu prea produce nici un loc de muncă, decât dacă ai ,,spate”, mulţi bani, noroc chior, sau cel puţin o combinaţie între astea două. Şi cum, în afară de noroc , nu mai am nimic din cele de mai sus, aşa am ajuns să nu profesez în ce am terminat, ci la call center. Lucrez acolo de puţin peste un an, dar simt, în schimb, că sunt acolo de zece ani, şi că am îmbătrânit tot atâţia, în acest timp. Presiunea care se pune pe noi; volumul de muncă; ,,performance ratingurile” şi alte cuvinte la auzul cărora managerii se udă instant, în timp ce mie mi se face greaţă; turele, mai ales alea de noapte; salariul mizerabil; atitudinea managerilor, în ciuda tuturor acestor lucruri, de parcă totul merge ca pe roate; însă, mai ales conţinutul jobului. Lucrul cu oamenii e lucrul dracului. Dacă mai aud pe cineva că îmi spune, cu un zâmbet până la urechi, ,,Fac asta pentru că îmi place să lucrez cu oamenii”, s-ar putea să îşi ia o palmă de la mine, să îi flăcăre obrajii. Nimeni nu spune asta în afară de mincinoși și de cei care de fapt nu au lucrat cu oameni direct, şi doar cred că ştiu ce presupune acest lucru. Pentru că nimeni nu sună la ,,Relaţii clienţi“ de fericit ce e . În 90 % din cazuri, sunt oameni cu chef de ceartă, care iau operatorul la rost, de parcă acesta din urmă ar fi direct vinovat pentru nemulţumirea lor. ,,Ţap ispăşitor” ar trebui să fie descrierea jobului, de fapt. Şi apoi, mai sunt clienţii care pur şi simplu nu înţeleg. NIMIC. Dacă te uiţi la anunţul pentru poziţia mea curentă pe vreun site de joburi (este mereu acolo, pentru că mereu pleacă cineva), vei vedea că este descrisă ca fiind ,,creativă” . Bine, acum toate joburile au în descriere, mai nou, creativitatea, chiar şi cel de funcţionar la ghişeu, la poştă, aparent este unul din cuvintele alea la care milenialilor ca mine le sclipesc ochii . Adevărul este că da, jobul meu este unul creativ, având în vedere că am ajuns să explic că diezul este ,,gărduleţul” acela din partea de jos a telefonului, şi altele. 

Mă întrerupe din gânduri vibratul telefonului. Este un mesaj de la Matei, mi-a trimis o imagine. O deschid şi nu înţeleg nimic. Este un fel de aparat din acela pe care îl mai vezi în atelierele meşterilor, dar nu ştiu exact ce, şi cu atât mai mult, habar nu am de ce mi l-a trimis. ,,Te-ai hotărât ce vrei de Crăciun? ”, fac eu o încercare. Primesc aproape imediat mesaj înapoi : ,,E o menghină ;)”, moment în care zâmbesc. Încă de acum 3 ani, de când suntem împreună, şi de când eram eu în ultimul an la Master, înainte de fiecare examen, îmi spunea că o să îşi bage pumnii în menghină, aşa de strânşi o să îi ţină, pentru mine.

Ajung la staţia la care trebuie la 8:45 şi spre norocul meu, 5 minute mai târziu, intru în clădirea potenţialului meu nou angajator, care se află fix la ieşirea de la metrou. Mai durează încă 5 minute să mă înregistreze, să îmi dea un badge, şi să mă invite să iau loc pe o canapea din apropiere, până vin intervievatorii să mă ia. Mă pot linişti acum, se cheamă că am ajuns la timp. Îmi dau jos paltonul şi eşarfa, îmi netezesc cu mâna părul electrizat, timp în care mă uit la o echipă de oameni cum merg relaxaţi, majoritatea cu cănile de cafea în mână, către o şedinţă, cel mai probabil. Aici oamenii arată mult mai profi decât cei de la noi, se îmbracă mai mult la cămaşă, fetele în rochii, dresuri…La departamentul nostru, vezi mai mult pulovere şi blugi, că atunci când jobul tău consistă exclusiv în a vorbi la telefon, nu îi pasă nimănui cum arăţi.

La orizont o recunosc pe tipa de la HR cu care am avut primul interviu, însoţită de un tip înalt, slăbuţ, brunet, şi zâmbăreţ. Mă ridic când ajung în faţa mea, şi tipul îmi întinde mâna, zâmbind larg :  

– Vlad. Şi pe Mona, de la Resurse Umane, ai cunoscut-o deja, nu ?

– Da. Silvana, îmi pare bine.

Mă conduc amândoi într-o sală mică de şedinţe, mă servesc cu nişte apă, chestiile obişnuite. Am o vastă experienţă cu interviurile în Bucureşti, am fost la o groază, dar până acum, ori, după ce interviul decurgea bine, nici măcar un mail nu mai primeam, să mă anunţe barem că nu am fost selectată, ori îmi propuneau să fac două joburi într-unul, pe salariul minim. Mari prospecte pentru absolvenţii de uman, ce să zic. 

Pentru cei din IT, piaţa muncii era mult mai decentă. Matei, care terminase cibernetica, îşi găsise repede un loc de muncă, încă din timpul facultăţii, la o companie anti-virus, pe un salariu măricel încă de la început. Trecuseră 3 ani de atunci, avansase între timp, îi crescuse şi salariul, era mulţumit. Nici colegilor lui din facultate nu le fusese aşa greu să găsească un loc de muncă decent.