Marți, 22 septembrie

Trezirea la ATI se dă devreme, pe la 6 începe vânzoleala, nu mai ai cum să dormi , așa că îmi ocup locul lângă Ștefi. Vine un doctor mai în vârstă care îl controlează, îmi spune că i-au mai ieșit niște analize. Catastrofale. Îmi spune că este în stare foarte gravă, și că trebuie să ne așteptăm la ce este mai rău. Îi face un test fizic, îi ia un degețel lui Ștefi, îl apasă, să golească buricul degetului de sânge, și așteaptă să vadă în cât timp îi vine sângele înapoi. Ar trebui să îi vină instant, lui îi vine în 5-6 secunde. Doctorul scutură din cap. ,, Nu e bine deloc… “, îmi spune. 

Peste vreo oră începe și ,, vizita “ , adică medicul ATIst de gardă, împreună cu restul medicilor. Trec pe la paturi, pe rând. ,,Operație de ocluzie intestinală la X, fractura la Y… “….Ajung la noi. ,, Aici avem cel mai grav caz, un băiețel de 4,5 luni, diagnosticat ieri cu o malformație rară de inimă, ALCAPA. Nu respiră singur, inima este extrem de dilatată și slăbită, stare critică. “ Eu ascult toate astea, lângă Ștefi, și nu schițez nici un gest. Înțeleg cât de gravă este situația, dar îmi place să mă gândesc că pur și simplu, ăsta-i punctul cel mai de jos în care am ajuns, și că de aici, nu putem să o luăm decât în sus. Mai am momente de scenarii negative, dar le resping imediat ce le conștientizez. ,, Nici nu știți voi ce luptător aveți aici… “, îmi spun, în sinea mea. 

Însă, în ciuda veștilor proaste cu care a început ziua, urmează și vești bune. Vine doamna Doctor Cinteză să stea de vorbă cu mine . ,, Dată fiind situația lui foarte gravă, l-au acceptat și în Italia, și la Târgu Mureș. Însă la Târgu Mureș îl primesc astăzi, pe când în Italia nu îl pot primi decât peste o săptămână. “ ,, Ce mă sfătuiți să fac ? “, o întreb. ,, Să vă duceți unde vă acceptă cât mai repede. Este pe mâini foarte bune la Târgu Mureș, și, oricum, nu cred că mai rezistă o săptămână “, îmi spune.

Pun mâna pe telefon, să îl sun pe Laur, să ne sfătuim ce decizie să luăm. Laur îmi spune că a reușit să vorbească cu domnul Doctor Suciu. ,, Mi-a făcut o impresie atât de bună, mi-a dat sentimentul unui om foarte echilibrat și profesionist, care știe foarte bine ce face, și ce vorbește. Mi-a spus că a mai făcut vreo 12-13 operații pe ALCAPA, toate reușite. “ Așadar, devine no brainer. Dăm undă verde pentru Târgu Mureș, recunoscători că ne-au acceptat. Se cheamă din nou elicopterul SMURD, lucrurile se precipită, cu transferul. Domnul Doctor Sorin Târnoveanu supraveghează mutarea lui Ștefi de pe patul de ATI pe targa SMURD, ceea ce este o operațiune extrem de dificilă, având în vedere toate aparatele de care depinde. Ca să îmi distrag atenția de la anxietatea mea în ceea ce îl privește pe Ștefi, îmi mut atenția la Doctorul Târnoveanu, care este cu ochii pe Ștefi, ca vulturul pe pradă. De parcă Ștefi ar fi o bombă, gata să explodeze. Este atât de atent la tot ceea ce presupune mutarea lui Ștefi, exact cum aș fi și eu, mama lui. Mai mult de atât nu pot cere de la un doctor. Mă simt mai liniștită, cumva. Asta până la momentul critic, acea secundă când îl decuplează de la ventilatorul ATI, la cel mobil, care va fi pe SMURD. În doar 2 secunde, văd pe monitor că saturația de oxigen a lui Ștefan se duce de la 100%, la 50%. Știam că doar aparatele îl țin în viață în acest moment, însă tot a fost dureros să o conștientizez atât de clar. După ce îl recuplează la ventilatorul mecanic însă, îi revine saturația la 99%. Transferul s-a încheiat cu succes. ,, Vă mulțumesc mult. “, îi spun domnului Târnoveanu. ,, Nu vă bucurați încă, îmi spune , este foarte greu să supraviețuiască zborului, în starea în care este. “ . Înainte să fiu despărțită iarăși de Ștefi, îl iau de mână și îi șoptesc același lucru ca la Pitești : ,, Ștefi, ține minte, asta NU e ultima data când ne vedem. Rezistă ! Ne vedem la Târgu Mureș. “.

Îi dau numărul unei asistente care va fi pe  elicopter, să mă sune la aterizare, să mă anunțe de Ștefi. Mă mai văd scurt cu Anca, înainte să plec și eu din spital. ,, Cum reziști ? “, mă întreabă. ,, Cum rezistă el, rezist și eu, îi spun. Înțeleg cât de gravă  e situația. Nici nu mă gândesc să nu trecem peste. “ ,, Bravo, that’s the spirit ! Te admir. Mă anunți ce și cum. “ ,, Sigur. “, și ne îmbrățisăm.

A fost nevoie de un pic de organizare pentru Târgu Mureș. Am stabilit ca, de la Marie Curie, eu să mă duc la verișoara mea în București, Simona, de unde va veni Laur să mă ia cu mașina, spre Târgu Mureș. În același timp, părinții mei pleacă cu Filip de la Curtea de Argeș spre Târgu Mureș, și ne întâlnim pe drum toți, la Sibiu, să ajungem împreună la destinație, unde am luat un apartament cu două dormitoare pentru noi.

Ajung la apartament la Simona. Ea este la muncă, însă acasă sunt Alex și Leti, soțul și fata ei. În timp ce aștept telefonul de la SMURD, și să vină Laur, mă uit la Alex și la Leti, în rutina lor de zi cu zi. I-am întrebat ce fac, când am sosit. ,, Ne cam plictisim  “, îmi răspunde Alex. Ce n-aș da să mă plictisesc și eu ! Ce rai mi se pare plictiseala lor, normalitatea lor !

Bucurați-vă de zilele în care vă plictisiți.

Bucurați-vă de zilele în care nu se întămplă nimic deosebit în viețile voastre. 

Mă iau cu joaca cu Leti, ca să îmi distrag atenția de la anxietate, și dintr-o dată văd că sună un număr necunoscut pe ecranul telefonului. Cred că subconștientul mă face, ca un fel de autoapărare, să mă trântesc direct pe podea când răspund. Pentru că știu că este prea devreme să mă sune de la SMURD. S-a întâmplat ceva. Răspund, și o voce panicată aproape că țipă în telefon :

– Doamna Nicola ??

– Da, răspund, sugrumată de emoție.

,, Aici se termină  “ , îmi spun în sinea mea.

– V-am sunat să vă spun că a supraviețuit transportului ! Tocmai îl mutăm în spital, este stabil, nu s-a întâmplat nimic pe durata zborului !

Dumnezeule, îmi bubuie inima, efectiv. A trecut și de zborul ăsta, luptătorul nostru mic ! Mă remontez. Va fi bine. Ștefi e puternic.

Peste vreo oră sosește și Laur, și plecăm spre Târgu Mureș. Drumul până la Sibiu este surprinzător de … să nu spunem ,, vesel  “, dar nu e trist, oricum. Și eu, și Laur suntem foarte încrezători și optimiști, vorbim întruna, suntem fix pe aceeași lungime de undă. Deși vorbim numai despre asta, dacă ne-ar auzi si vedea cineva, fără să înțeleagă însă ce vorbim, n-ar crede că vorbim despre faptul că mâine, cel târziu poimâine, bebelușul nostru urmază să fie operat pe cord deschis, și că are șanse minime de reușită.

La Sibiu însă, când ne vedem cu ai mei, este altă poveste. Arată teribil, pare că au îmbătrânit cu un an în doar 2 zile, de când nu ne-am mai văzut…Filip în schimb , la cei 2 ani jumătate ai lui, nu observă nimic, și este doar foarte bucuros să mă vadă. Îl luăm pe Filip la noi în mașină, până la destinație.

Pe drum, sunăm la Terapie Intensivă, la spitalul din Târgu Mureș, să aflăm cum se mai simte Ștefi. Ni se face legătura chiar cu Doctorul Pașcanu, șeful ATI de acolo. Discuția cu el a dat tonul tuturor viitoarelor discuții pe care urma să le avem cu dânsul. Noi eram cu moralul bun, pe când dintr-o dată ne-a tăiat-o, cu un ton grav :

– Nu are rost să ne ascundem după deget, copilul este în stare foarte gravă. Bănuiesc că v-au spus asta și la București. Este stabil, dar se poate întâmpla orice. Dacă se înrăutățesc lucrurile, îl operăm mâine, dacă nu, este programat pentru joi, să își mai revină puțin după efortul pe care l-a presupus pentru el transportul până aici.

*

Acesta este un fragment din cartea mea, Inimosul, în curs de apariție . Fragmentul anterior îl puteți găsi aici.

Oricum, vrei-nu vrei, când stai mai mult de o zi , ajungi să vorbești cu restul mămicilor, și afli de ce sunt fiecare aici.

În prima mea noapte la ATI la Marie Curie, în stânga lui Ștefi, este adus un copil cu probleme neurologice. Face convulsii, este prima oară când văd o convulsie. Are vreo 5 ani, dar are un retard evident. Mama lui este lângă el, o brunetă plinuță, pare destul de calmă, având in vedere locul în care se află. Se vede că nu este prima ei vizită la ATI. ,, Toate ca toate, îmi aduc aminte că m-am gândit atunci, dar măcar al meu nu are probleme neurologice. Să trecem de hopul ăsta mare cu inima, și gata . “ Cât de ironică poate fi viața .

La Marie Curie, la secția de Terapie Intensivă, nu există pat unde să dormi noaptea. Ești la mila asistentelor, care, în funcție de chef, și de dacă există paturi libere ( în această ordine ), îți alocă și ție un pat, dacă nu, ghinion, ,, dormi “ pe un scaun, în fund, cu capul sprijinit de patul copilului. ,, Oricum vă facem un serviciu că vă lăsăm aici, lângă copii, în mod normal nu aveți voie aici “, mi se spune. Ca s-o spunem pe aia dreaptă, și noi, părinții, le facem un serviciu lor, pentru că ne ocupăm de copii, noi îi liniștim când plâng, le dăm să mănânce, etc. Nu este cazul cu al meu, deocamdată, dar restul părinților preiau mult din sarcinile asistentelor. Îmi amintesc ce mi-a spus Anca mai devreme : ,, O să constați că aici toanele sunt invers proporționale cu scara ierarhică : cele mai afurisite sunt infirmierele, urmate de asistente, și de obicei cei mai drăguți sunt doctorii. “ Urma să constat și reconstat acest lucru pe pielea mea de nu știu câte ori, pe viitor…

I se face unei asistente milă de mine, și îmi dă un pat liber, pe care să mă odihnesc, în prima noapte. La ATI se doarme cu becul aprins mereu, dar, ce pretenții să mai am, zic mersi că am pat ( chiar dacă este unul de copil, în care am loc doar chircită ), și nu scaun.

Lângă mine, o mamă, teribil de speriată și tulburată, alături de copilul ei de 1 an, care tocmai fusese operat pentru așa-numitul defect ,, buză de iepure “. Când îmi spune pentru ce se află la ATI , primul impuls, în sinea mea, este să râd. Ei, în una, maxim două zile, pleacă acasă, pe când eu nu știu dacă al meu mai prinde ziua de mâine. Mă rog, în sinea mea, să nu mă întrebe de al meu, dacă ea e așa terminată pentru o ,, buză de iepure “, dar nu am noroc. Îi spun că are o malformație de inimă, fără să îi dau mai multe detalii, nu vreau să o bag în depresie. Și apoi stau singură și mă gândesc, înainte să adorm : ,, Astăzi am aflat că copilul meu, pe care până ieri îl credeam sănătos, are o malformație gravă de inimă, incompatibilă cu viața. “ Ce zi …

Acesta este un extras din cartea Inimosul, în curs de apariție, pe cel anterior îl puteți găsi aici.

*

ALCAPA ( nu ALK, cum înțelesesem și eu, și Laur ), este prescurtarea de la Anomalous Left Coronary Artery from the Pulmonary Artery. Adică, artera coronară care duce în ventriculul stâng, în loc să plece din artera aortă, pleacă din artera pulmonară. Acest lucru înseamnă că inima nu primește sânge oxigenat, așa că degradarea inimii are loc treptat, încă din momentul nașterii. Intrauterin, fiziologia fătului, și construcția inimii sunt de așa natură încât ALCAPA nu afectează, și din acest motiv nu se depistează intrauterin. Însă, imediat după naștere, începe declinul inimii. Chiar și după naștere, ALCAPA se depistează foarte greu, deoarece, practic, numai un angiograf poate pune acest diagnostic, în funcție de fluxul ( celebrul flux! ) sângelui în inimă . Este o malformație foarte gravă, dar în același timp, de multe ori, asimptomatică, și foarte greu de depistat. Este greu și să te gândești, în primul rând, la un așa diagnostic rar, incidența fiind de 1 la 300.000 .

Îmi amintesc, acum, în timpul sarcinii cu Ștefi, când mi-am făcut analizele de trimestru doi, celebra Trisonomie 21. Îmi amintesc că doctorul mi-a spus să stau liniștită : Ștefi avea un risc de 1 la 20 000 pentru nu știu ce boală, 1 la 80 000 pentru altă malformație, și 1 la 800 pentru, tot așa, o boală din acel registru. Și totuși, mă gândeam atunci, 1 la 800 nu înseamnă o incidență chiar mică. Cineva trebuie să fie și acel 1 la 800, îmi amintesc că mi-am spus atunci. Dar să fii acel 1 la 300 000 ? Este fix cum am gândit și atunci. Cineva trebuie să fie și acel 1 la 300 000 . De aceea nu mi-am pus niciodată, dar niciodată întrebarea ,, De ce eu ? “ . Mi s-a mai spus, de când cu Ștefi, de la cei care încearcă să se arate empatici cu mine, ,, Îmi inchipui că îți tot pui întrebarea ,, De ce? De ce eu? “ Chiar deloc. În primul rând, pentru că așa cum noi am fost acel 1 la 300 000 pentru ALCAPA, așa NU am fost acel 1 la 20 000 pentru bolile din Trisonomia 21, acel 1 la 800, și tot așa. Puteam să mă întreb ,, De ce eu ? “ și pentru multe alte boli, care din fericire nu ne-au atins. Mai degrabă, întrebarea ar trebui să fie ,, De ce NU eu ? “ Cu toții vrem să ne simțim speciali, și credem că boala nu ne poate atinge, dar adevărul este că nu suntem nici speciali, nici atotputernici. Iar boala nu face discriminări, când lovește.

*

După momentul de cădere de la aflarea malformației ALCAPA, mă remontez rapid. Mă leg de tot ceea ce înseamnă partea bună a situației. ,, 90% din cei cu ALCAPA nu supraviețuiesc primului lor an de viață, îmi spune Anca, deoarce malformația, fiind asimptomatică, nu se depistează, și nu se operează. “ OK, deci am fost noi 1 la 300 000, dar totodată, facem parte din cei 10% care au avut norocul să afle. Pe muchie de cuțit, încă n-am trecut de operație, dar măcar avem o șansă. Nici nu mă gândesc să nu ne agățăm cu totul de ea. ,, Ștefi, ești un luptător, o să treci de asta. “, îi spun, în timp ce îl țin de mână. El este sedat și intubat, dar sunt convinsă că îmi simte energia, așa că vreau să îi transmit numai gânduri pozitive și putere, să și le tragă de la mine. De fiecare dată când alunec în scenarii negative, conștientizez acest lucru, și le blochez imediat. Nu ajută cu nimic.

Pun mâna pe telefon. Dau să îl sun pe Laur. ,, Acum 2 zile, l-am sunat să îi spun că copilul lui a intrat în stop cardio-respirator, îi spun Ancăi. Cum să îi spun acum că are o malformație incompatibilă cu viața, și că trebuie operat pe cord deschis urgent ? “
Îl sun, îi spun. Este ciudat de pozitiv, dar mai bine așa : ,, Am înțeles, este foarte grav. Dar o să treacă de asta, o să vezi. O să fie bine. “ ,, Știu . Trebuie să fie bine! “, îi spun.

Apoi dau mesaj pe grupul nostru de chat, intitulat Aturci , din care facem parte eu cu Laur, părinții mei, și nașii : ,, Se confirmă malformația ALCAPA. Este în stare foarte gravă, și trebuie operat de urgență pe inimă. Să vedem unde, dacă la Târgu Mureș, sau în străinătate. “

Tăcere.

Adaug repede încă un mesaj : ,, Nu vreau să renunțați nici o clipă la băiatul nostru, la ideea că se va face bine. Vom trece de încercarea asta, o să vedeți! “ . Vine imediat răspunsul de la Laur : ,, Nici o clipă ! Eu vreau să merg cu băieții mei la pescuit ! “ . Tăcere de la restul.

Anca rămâne lângă mine cât poate de mult, până practic o dau afară de la ATI . ,, Până nu îmi spun clar ăștia să plec de aici, nu te las singură, să știi “, îmi spune. Îi mulțumesc, contează enorm pentru mine că am lângă mine o prietenă. Înainte să plece, îmi dă unul din cele 2 sfaturi pe care, privind în urmă, le consider a fi cele mai utile din tot anul ce avea să urmeze : ,, Știu că nu ai mai stat în spital până acum. Ascultă-mă, închizi ochii și urechile la ce se întâmplă în jurul tău. La ATI se întâmplă multe, și te pot afecta . “ ,, N-am eu treabă decât cu al meu ! “, îi răspund. Nimic mai greșit, după cum aveam să constat…

Acesta este al doilea extras din cartea Inimosul, pe primul îl puteți găsi aici.

*

Simplul fapt că Ștefan trăiește în acest moment este o minune de la Dumnezeu. Din momentul stopului, tot ce mi-am auzit, timp de aproape o săptămână, a fost că este în stare foarte gravă, și toți pașii următori începeau cu condiționarea ,, DACĂ rezistă “ .

Primul ,, DACĂ rezistă “ mi l-am auzit pe transportul Pitești-București. După îndelungi telefoane de la echipa de medici din Pitești, au spus că ne primesc la Spitalul Marie Curie, din București, cu condiția să îi iasă testul COVID între timp. S-a exclus din start varianta transportului terestru, nu ar fi rezistat, așa că Ștefi a fost dus cu elicopterul SMURD la București. Nu am avut voie cu el în elicopter, așa că, înainte să ne despărțim, l-am luat de mână și i-am spus atât : ,, Asta NU e ultima dată când ne vedem, Ștefi ! Ne vedem la București. “

Peste o oră, când eram pe autostrada București-Pitești cu mașina, îmi sună telefonul, un număr pe care nu îl aveam. Răspund cu inima cât un purice. ,, A rezistat transportului. “, mi se spune. Îți mulțumim, Doamne! Și chiar în clipa în care a ajuns la spitalul Marie Curie, au ieșit rezultatele testelor COVID pentru mine și el, NEGATIVE.

La București, a fost preluat de doamna doctor Trante, singurul doctor care l-a tratat superficial pe Ștefi, însă în starea în care era, superficial ar fi putut fi sinonim cu cel mai sumbru scenariu. Practic, din cauza dânsei, Ștefi a pierdut 2 zile, în care ar fi putut fi văzut de cardiologi. Trante a decis să ignore ,, bazaconiile despre inimă “ de la Pitești și Curtea de Argeș, ,, Că inima unui copil de vârsta lui, în poziție culcat, oricum pare mai mare decât e “ . Însă nu era vorba doar de radiografii, ci și de EKG-uri, de stop, de starea lui critică. S-a mers din nou pe diagnostic de bronșiolită. Din fericire, Ștefi a rămas stabil încă două zile, până luni, când a fost văzut de cardiologi.

Singurele schimbări în cele două zile au fost de ordin logistic, deoarece sâmbătă, după internarea la Marie Curie, m-a înlocuit Laur la spital . Eu nu mai rezistam fizic, aveam mai bine de 24h nedormită deloc, eram atât de obosită, încât intrasem în altă extremă, într-un fel de stare de surescitație, însă realizam că era o stare falsă, înainte să mă prăbușesc brusc de epuizare, probabil. Așa că, realizând că nu plecăm de la spital doar în câteva zile, m-a înlocuit Laur până luni, să mă odihnesc până atunci.

Când am revenit acasă, sâmbătă seara, la ai mei, la curte, părea că am aterizat brusc într-un alt film : afară era un apus superb, în nuanțe piersicii și trandafirii, în curte era un miros de aer curat, de seară de vară, căci încă era cald, iar curtea alor mei era aceeași oază liniștită de verdeață și flori, pe care o știam prea bine. Mă uitam , și părea ireal cum totul este neschimbat, când de fapt lumea noastră se întorsese cu susul în jos. ,, Astăzi, bebelușul meu de 4 luni a fost mort timp de 5-7 minute “ , mă gândeam. N-am avut însă prea mult timp de introspecție, deoarece m-a luat în primire Filip direct, înnebunit să stăm împreună, el nefiind obișnuit să stea despărțit mai mult de câteva ore de mine. Ne-am jucat puțin, după care ne-am culcat, și nu știu mare lucru din noaptea aceea, pesemne că am dormit lemn, în ciuda a tot stresul.

Duminică m-am jucat cu Filip toată ziua și eram de departe cea mai liniștită dintre toți membrii familiei. Părinții mei, și mătușa mea, Nore, care erau cu noi, erau teribil de supărați, și încă în stare de șoc. Eu, însă, îmi găsisem o putere nebănuită. ,, Ieri, am văzut cum e ca aproape să îți moară cineva în brațe, le-am spus, și acel cineva era copilul meu. Și a supraviețuit. Pe mine nu mă mai sperie nimic pe lumea asta, din acest moment. “, le-am spus.

Luni, 21 septembrie

În ciuda faptului că, de-a lungul celor 2 zile de weekend, primeam tot timpul veștile pe care le doream de la Laur, și anume că Ștefi este stabil, luni dimineață m-am trezit cu un sentiment de apăsare. De parcă urma să se întâmple ceva negativ. Am o intuiție fantastică, așa că am plecat cu inima îndoită la București, gândindu-mă că, după două zile de ,, stabil “, astăzi urma să primim vești proaste.

Când eram în drum spre București, cu tatăl meu, Laur mă anunță că vine un cardiolog, Doctor Eliza Cinteză, să îl vadă pe Ștefi. Vreo 45 minute mai târziu mă anunță că Ștefi este suspect, în primul rând, de ceva la inimă, pericardită, dacă nu mă înșeală memoria acum, și că i se va da tratament pentru această afecțiune. Cam 30-50% din copii răspund la tratament, iar pentru cei care nu răspund, se ajunge la intervenție chirurgicală. ,, Dumnezeule, operație pe inimă !, mă gândesc. Sigur nu ajungem noi acolo. “ Îmi mai spune că ar mai fi o suspciune de o malformație de inimă, ALK, dar că este o malformație extrem de rară, slabe șanse să fie vorba de asta, așa că nici nu am căutat ce înseamnă. Totuși, îî dau mesaje Ancăi Marin, prietena mea, medic rezident, să îi spun de ambele variante, și o întreb dacă sunt șanse să ne vedem la Marie Curie. Îmi răspunde că da, chiar zilele astea face practică acolo, și că vine sigur să ne vedem.

Apoi, Laur îmi spune că urmează să i se facă o ecografie transfontanelară, să vadă dacă stopul cardio-respirator de sâmbătă a lăsat urme în plan neurologic . Îmi ingheață sângele în mine. Fusesem atât de preocupată de suspiciunea cu inima, încât nici nu m-am gândit la asta. Îl anunț și pe tata de asta, și brusc, nici unul din noi nu mai spunem nimic. După încă vreo jumătate de oră, vine mesaj de la Laur : ,, I-au făcut ecografia ! Nu are nimic la cap! “ Îi spun imediat tatălui meu vestea, și răsuflăm amândoi ușurați. ,, Slavă Domnului “, spune tata. ,, Că putea să fie perfect cu inima, că dacă rămânea cu sechele la cap, degeaba. “

Nu durează prea mult liniștea însă, că Laur ne anunță că doamna doctor Cinteză mai vrea să îl vadă cu un ecograf, mai performant, pentru suspiciunea de ALK. Nu mai apuc să caut despre malformație, că ajungem între timp la Marie Curie. Îmi urc bagajul la Terapie intensivă, mă întâlnesc la intrare cu Laur, care pleacă, dar îmi spune ,, Chiar acum au venit cardiologii, să îl vadă din nou. I-a adus doamna Cinteză pe toți, ceea ce evident că nu este un semn bun. Să mă anunți imediat ce au de zis, te rog. “ Într-adevăr, erau toți ciorchine lângă Ștefi, și se tot chinuiau să vadă ceva. Eu ciuleam urechile, dar ei vorbeau foarte încet între ei. Nu auzeam decât ceva de flux, că nu reușeau să vadă cum circulă sângele în inimă. Pe măsură ce urmăreau toți inima lui Ștefi la ecograf, iși coborau din ce în ce mai jos vocile, și, pe măsură ce vorbeau mai șoptit, pe atât simțeam că îmi urcă inima în gât. Și, la un moment, o aud pe doamna Cinteză totuși : ,, Ia uitați aici. Uitați fluxul. “ Fix în acel moment, sosește Anca, dar sunt atât de concentrată, încât o salut în grabă, și îi fac semn cu capul către doctori, iar ea înțelege într-o clipită. Apoi o aud iarăși murmurând pe doamna Cinteză ,, Da…e foarte grav. Foarte, foarte grav. “ Dumnezeule, e malformația. E malformația. Nu apuc să mă dezmeticesc bine, că îi văd că lasă ecograful, și doctora se îndreaptă către mine.

Sunt unele momente care te marchează atât de mult, încât sunt convinsă că le poți povesti în amănunt și peste zeci de ani. Așa cred că voi ține eu minte milimetric totul, cadența, tonul, postura pe care o avea doamna Doctor Cinteză când s-a apropiat de mine, și ceea ce mi-a spus : ,, Mami, am vești foarte proaste. Copilul are malformația ALK, inima lui este foarte slăbită. El este în stare foarte gravă, și trebuie operat de urgență. Dacă trece de operație, va fi foarte bine. Repet, DACĂ trece. Dar pare tare greu să o treacă, în starea în care este. “

Apoi începe să îmi vorbească despre opțiuni. La ce operație grea se anunță, pentru a corecta malformația, în starea în care se află el, o opțiune ar fi să fie operat în străinătate, există un spital foarte bun în Italia care are experiență pe acest gen de operații, Clinica San Donnato, dar, acum, cu situația cu COVIDUL, este foarte greu să ajungem acolo.

Cealaltă opțiune este spitalul din Târgu Mureș , mi se spune. Eu mă uit lung. Adică sunt mai bine pregătiți cei din Târgu Mureș pe chirurgie cardiovasculară, decât cei din București ? Aveam să aflu că da, cazurile cele mai grele de operații pe inimă la Târgu Mureș se duc, chiar și de la București. Aud pentru prima dată și despre numele Doctorului Horațiu Suciu, o somitate în chirurgia cardiovasculară pediatrică.

,,Vin mai târziu să discutăm opțiunile “, îmi spune Doctor Cinteză. ,, Dați-i mamei un Extraveral “, le spune asistentelor, și pleacă.

Eu mă prăbușesc pe scaun, și încep să plâng, cu Anca lângă mine. ,, Cu ce am greșit ?? “, o tot întreb, și plâng. Anca mă mângîie pe spate, și nu spune nimic. Este fix genul ăla de situație în care nu este chiar nimic de spus. După o vreme, o văd că își scoate telefonul, și tot scrollează. După încă o vreme, îmi spune, ,, Hai să îți spun cum este cu ALCAPA. “