Măcar al meu nu are probleme neurologice

Oricum, vrei-nu vrei, când stai mai mult de o zi , ajungi să vorbești cu restul mămicilor, și afli de ce sunt fiecare aici.

În prima mea noapte la ATI la Marie Curie, în stânga lui Ștefi, este adus un copil cu probleme neurologice. Face convulsii, este prima oară când văd o convulsie. Are vreo 5 ani, dar are un retard evident. Mama lui este lângă el, o brunetă plinuță, pare destul de calmă, având in vedere locul în care se află. Se vede că nu este prima ei vizită la ATI. ,, Toate ca toate, îmi aduc aminte că m-am gândit atunci, dar măcar al meu nu are probleme neurologice. Să trecem de hopul ăsta mare cu inima, și gata . “ Cât de ironică poate fi viața .

La Marie Curie, la secția de Terapie Intensivă, nu există pat unde să dormi noaptea. Ești la mila asistentelor, care, în funcție de chef, și de dacă există paturi libere ( în această ordine ), îți alocă și ție un pat, dacă nu, ghinion, ,, dormi “ pe un scaun, în fund, cu capul sprijinit de patul copilului. ,, Oricum vă facem un serviciu că vă lăsăm aici, lângă copii, în mod normal nu aveți voie aici “, mi se spune. Ca s-o spunem pe aia dreaptă, și noi, părinții, le facem un serviciu lor, pentru că ne ocupăm de copii, noi îi liniștim când plâng, le dăm să mănânce, etc. Nu este cazul cu al meu, deocamdată, dar restul părinților preiau mult din sarcinile asistentelor. Îmi amintesc ce mi-a spus Anca mai devreme : ,, O să constați că aici toanele sunt invers proporționale cu scara ierarhică : cele mai afurisite sunt infirmierele, urmate de asistente, și de obicei cei mai drăguți sunt doctorii. “ Urma să constat și reconstat acest lucru pe pielea mea de nu știu câte ori, pe viitor…

I se face unei asistente milă de mine, și îmi dă un pat liber, pe care să mă odihnesc, în prima noapte. La ATI se doarme cu becul aprins mereu, dar, ce pretenții să mai am, zic mersi că am pat ( chiar dacă este unul de copil, în care am loc doar chircită ), și nu scaun.

Lângă mine, o mamă, teribil de speriată și tulburată, alături de copilul ei de 1 an, care tocmai fusese operat pentru așa-numitul defect ,, buză de iepure “. Când îmi spune pentru ce se află la ATI , primul impuls, în sinea mea, este să râd. Ei, în una, maxim două zile, pleacă acasă, pe când eu nu știu dacă al meu mai prinde ziua de mâine. Mă rog, în sinea mea, să nu mă întrebe de al meu, dacă ea e așa terminată pentru o ,, buză de iepure “, dar nu am noroc. Îi spun că are o malformație de inimă, fără să îi dau mai multe detalii, nu vreau să o bag în depresie. Și apoi stau singură și mă gândesc, înainte să adorm : ,, Astăzi am aflat că copilul meu, pe care până ieri îl credeam sănătos, are o malformație gravă de inimă, incompatibilă cu viața. “ Ce zi …