Acesta este un extras din primul meu roman, ,,Vreau totul”. Extrasul anterior îl găsiți aici.
*
Interviul
– Deci, Silvana, spune-mi câte ceva despre tine, începe Vlad.
Mi-a plăcut că avea un zâmbet sincer, nu unul din acela profesionist, însă automat sau forţat. Am constatat cu surprindere că omul acesta deja îmi dădea un sentiment de bine, lucru foarte important, având în vedere că tocmai aflasem că el ar fi urmat să îmi fie superior direct.
– Am 24 de ani, vin dintr-un oraş de provincie. M-am mutat la Bucureşti atunci când am început facultatea. Anul trecut am terminat masterul, şi în aceeaşi perioadă m-am angajat pe poziţia pe care sunt acum.
– Şi de ce vrei să pleci de acolo ?
I-am spus adevărul, despre plata mică, despre ture, despre natura jobului. Apoi, după ce m-a întrebat de ce aş vrea să lucrez la Zurich Re, a început să îmi spună el mai multe despre poziţia respectivă.
– Poziţia este una de suport a Underwriterilor, de asistenţă cu toate activităţile lor. Ştii cu ce se ocupă un Underwriter ?
Mă documentasem şi despre asta, aşa că i-am spus ce ştiam, dar mi-a plăcut că Vlad chiar a ţinut să îmi explice cum stau lucrurile de fapt:
– Underwriterii sunt oamenii-cheie în companiile de reasigurări. Ei sunt, practic, rotiţa de bază a tot mecanismului acesta uriaş pe care îl presupune o companie de reasigurări, pentru că ei sunt cei care aduc afacerile, şi implicit profitul. Sunt, dacă vrei, ceea ce lumea din afara branşei înţelege în primul rând că este un broker de asigurări. Doar că brokerii, precum şi companiile de asigurări, sunt de fapt clienţii Underwriterilor . Aceştia din urmă sunt responsabili de crearea, menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor cu clienţii, care ne propun să preluăm o parte din risc, atunci când riscul este prea mare ca să fie suportat de o companie de asigurări, de exemplu.
– Risc? îl întreb, puţin confuză.
– În asigurări şi reasigurări, numim tot ceea ce asigurăm ,,risc”. Prin urmare, riscul este de fapt asiguratul. Asigurarea se poate face pe orice, de la una de indemnizaţie profesională, pentru un director care vrea să se asigure pentru deciziile pe care le ia, care pot impacta pozitiv, dar şi profund negativ compania pe care o conduce, până la una de proprietate. Echipa noastră se ocupă numai de partea de proprietăţi, prin urmare orice poate fi asigurat fizic. Vorbim în primul rând de clădiri, bineînţeles, dar pot fi şi parcuri auto, pârtii de schi, multe lucruri. Diferenţa dintre noi şi companiile de asigurări este scara la care asigurăm aceste proprietăţi. Toată lumea înţelege ce înseamnă să asiguri o clădire, un hotel, de exemplu. Dar, dacă vorbim de un lanţ internaţional de hoteluri, să zicem Hilton, asiguratul, în cazul acesta un colos al industriei hoteliere, cu sute, poate mii de francize în toată lumea, ştie că ar fi mai ieftin – şi mai uşor de administrat! – să negocieze cu o companie de asigurări o poliţă mare – un fel de Master policy – pentru toate hotelurile la nivel regional, sau poate chiar global. Aşa că nu mai vorbim de un hotel, ci dintr-o dată de sute, poate chiar mii de hoteluri de asigurat în aceiaşi poliţă!
Începeam să cred că exagerează. Mii de hoteluri? Să fim serioşi! Însă Vlad a continuat :
– Gândeşte-te că o companie de asigurări face rost de un portofoliu de genul acesta: vorbim de zeci, poate chiar sute de miliarde de euro! Ar fi extrem de riscant să îşi ia un angajament financiar atât de mare, dar nici nu îşi permite să refuze aşa un ,,peşte mare”, şi cu siguranţă realizează cât ar avea de câştigat din primă – ceea ce ar trebui să plătească asiguratul. Aşa că apelează la ,,back-up”: noi . Şi persoana de contact pentru asta este Underwriterul. El trebuie să înceapă, menţină şi să dezvolte relaţii cu brokerii şi companiile de asigurări, pentru ca ei să ne cedeze un procent din aceste riscuri. Tot ei sunt şi cei care se ocupă de tot ceea ce înseamnă cotaţia riscului: cât cerem pentru a prelua o parte din risc – cotaţie bazată pe diferiţi factori- , şi în ce condiţii. Şi echipa noastră este aici să îi ajute cu tot procesul acesta.
– Să înţeleg că o posibilitate de avansare de pe poziţia pentru care am aplicat este cea de Underwriter ? , îl întreb.
– Nu e imposibil, îmi răspunse Vlad zâmbind, şi de abia mai apoi aveam să îmi dau seama că şi-a ales cele mai potrivite cuvinte, când mi-a răspuns.
Apoi, mi-a luat ochii de tot cu beneficiile: bonus o dată pe an, 25 de zile de concediu, program flexibil de lucru, lucrat de acasă 5 zile pe lună, călătorit la Zurich şi Paris, unde se aflau Underwriterii cu care urma să lucrez…Cu siguranţă, ar fi fost un pas în faţă major faţă de ceea ce făceam în mod curent.
Am plecat de la interviu cu o stare de bine, şi cu o dorinţă crescută să mă accepte pe poziţia respectivă.
Acesta este un extras din primul meu roman, ,,Vreau totul”. Primul extras îl găsiți aici.
*
Să ne înţelegem, vin total din afara domeniului. Diploma mea de licenţă este una din miile într-un domeniu care sună foarte bine, dar care nu prea produce nici un loc de muncă, decât dacă ai ,,spate”, mulţi bani, noroc chior, sau cel puţin o combinaţie între astea două. Şi cum, în afară de noroc , nu mai am nimic din cele de mai sus, aşa am ajuns să nu profesez în ce am terminat, ci la call center. Lucrez acolo de puţin peste un an, dar simt, în schimb, că sunt acolo de zece ani, şi că am îmbătrânit tot atâţia, în acest timp. Presiunea care se pune pe noi; volumul de muncă; ,,performance ratingurile” şi alte cuvinte la auzul cărora managerii se udă instant, în timp ce mie mi se face greaţă; turele, mai ales alea de noapte; salariul mizerabil; atitudinea managerilor, în ciuda tuturor acestor lucruri, de parcă totul merge ca pe roate; însă, mai ales conţinutul jobului. Lucrul cu oamenii e lucrul dracului. Dacă mai aud pe cineva că îmi spune, cu un zâmbet până la urechi, ,,Fac asta pentru că îmi place să lucrez cu oamenii”, s-ar putea să îşi ia o palmă de la mine, să îi flăcăre obrajii. Nimeni nu spune asta în afară de mincinoși și de cei care de fapt nu au lucrat cu oameni direct, şi doar cred că ştiu ce presupune acest lucru. Pentru că nimeni nu sună la ,,Relaţii clienţi“ de fericit ce e . În 90 % din cazuri, sunt oameni cu chef de ceartă, care iau operatorul la rost, de parcă acesta din urmă ar fi direct vinovat pentru nemulţumirea lor. ,,Ţap ispăşitor” ar trebui să fie descrierea jobului, de fapt. Şi apoi, mai sunt clienţii care pur şi simplu nu înţeleg. NIMIC. Dacă te uiţi la anunţul pentru poziţia mea curentă pe vreun site de joburi (este mereu acolo, pentru că mereu pleacă cineva), vei vedea că este descrisă ca fiind ,,creativă” . Bine, acum toate joburile au în descriere, mai nou, creativitatea, chiar şi cel de funcţionar la ghişeu, la poştă, aparent este unul din cuvintele alea la care milenialilor ca mine le sclipesc ochii . Adevărul este că da, jobul meu este unul creativ, având în vedere că am ajuns să explic că diezul este ,,gărduleţul” acela din partea de jos a telefonului, şi altele.
Mă întrerupe din gânduri vibratul telefonului. Este un mesaj de la Matei, mi-a trimis o imagine. O deschid şi nu înţeleg nimic. Este un fel de aparat din acela pe care îl mai vezi în atelierele meşterilor, dar nu ştiu exact ce, şi cu atât mai mult, habar nu am de ce mi l-a trimis. ,,Te-ai hotărât ce vrei de Crăciun? ”, fac eu o încercare. Primesc aproape imediat mesaj înapoi : ,,E o menghină ;)”, moment în care zâmbesc. Încă de acum 3 ani, de când suntem împreună, şi de când eram eu în ultimul an la Master, înainte de fiecare examen, îmi spunea că o să îşi bage pumnii în menghină, aşa de strânşi o să îi ţină, pentru mine.
Ajung la staţia la care trebuie la 8:45 şi spre norocul meu, 5 minute mai târziu, intru în clădirea potenţialului meu nou angajator, care se află fix la ieşirea de la metrou. Mai durează încă 5 minute să mă înregistreze, să îmi dea un badge, şi să mă invite să iau loc pe o canapea din apropiere, până vin intervievatorii să mă ia. Mă pot linişti acum, se cheamă că am ajuns la timp. Îmi dau jos paltonul şi eşarfa, îmi netezesc cu mâna părul electrizat, timp în care mă uit la o echipă de oameni cum merg relaxaţi, majoritatea cu cănile de cafea în mână, către o şedinţă, cel mai probabil. Aici oamenii arată mult mai profi decât cei de la noi, se îmbracă mai mult la cămaşă, fetele în rochii, dresuri…La departamentul nostru, vezi mai mult pulovere şi blugi, că atunci când jobul tău consistă exclusiv în a vorbi la telefon, nu îi pasă nimănui cum arăţi.
La orizont o recunosc pe tipa de la HR cu care am avut primul interviu, însoţită de un tip înalt, slăbuţ, brunet, şi zâmbăreţ. Mă ridic când ajung în faţa mea, şi tipul îmi întinde mâna, zâmbind larg :
– Vlad. Şi pe Mona, de la Resurse Umane, ai cunoscut-o deja, nu ?
– Da. Silvana, îmi pare bine.
Mă conduc amândoi într-o sală mică de şedinţe, mă servesc cu nişte apă, chestiile obişnuite. Am o vastă experienţă cu interviurile în Bucureşti, am fost la o groază, dar până acum, ori, după ce interviul decurgea bine, nici măcar un mail nu mai primeam, să mă anunţe barem că nu am fost selectată, ori îmi propuneau să fac două joburi într-unul, pe salariul minim. Mari prospecte pentru absolvenţii de uman, ce să zic.
Pentru cei din IT, piaţa muncii era mult mai decentă. Matei, care terminase cibernetica, îşi găsise repede un loc de muncă, încă din timpul facultăţii, la o companie anti-virus, pe un salariu măricel încă de la început. Trecuseră 3 ani de atunci, avansase între timp, îi crescuse şi salariul, era mulţumit. Nici colegilor lui din facultate nu le fusese aşa greu să găsească un loc de muncă decent.
– Chiar am nevoie să îmi eliberezi baia, acum! , îi strig lui Matei, în timp ce mă sprijin de tocul uşii de la baie. Acesta îmi aruncă o privire exasperată din dreptul chiuvetei, îşi scoate periuţa de dinţi din gură, şi imi spune :
– Răbdare, femeie! Termin acum!
– Aşa ai zis şi acum 5 minute, îi răspund bosumflată.
Rămân proptită în tocul uşii de la baie, ca să îl grăbesc, şi într-un final termină şi dă să iasă. De nerăbdare, intru în baie până să iasă el, deşi de abia avem loc amândoi în spaţiul de 2 pe 3. Când ne strecurăm unul pe lângă altul, îmi fură totuşi un sărut rapid :
– Asta până nu începi să te machiezi!
– Hai, că n-am timp de prostii azi, îi spun totuşi pe jumătate zâmbind, moment în care se opreşte, îşi pune mâinile în jurul umerilor mei, şi îmi spune :
– Relaxează-te… Jobul e ca şi al tău. Ar fi nebuni să refuze o furnicuţă ca tine! O să te descurci, o să vezi!
– Mersi…îi zic, cu jumătate de gură.
Mă apuc să mă machiez discret, doar puţin fond de ten şi pudră, să arate faţa luminos, rimel şi un ruj mat, culoarea ciocolatei, subtil şi care totuşi îmi pune ochii albaştri în evidenţă. Părul este şi el aranjat natural, dar cu volum, şi cu nici un fir de păr nelalocul lui, lăsat pe spate. Zece minute mai târziu, când sunt pe terminate cu aranjatul, aud un ,,Baftă, pa! Să îmi spui ce faci!”, urmat de o cheie răsucită în broască, şi uşa închisă .
Mă îndrept şi eu spre holul de la intrare, unde mă aşteaptă geanta cu tot ce trebuie pus în ea încă de aseară. Înainte să îmi iau paltonul pe mine, mă mai verific încă o dată în oglinda mare de la intrare. Da, arăt profi. Mi-am luat cămaşa mea albastră în carouri. Ştiu, deși ar putea emana un look tocilăresc, arată de fapt foarte cool. E ,,cămaşa mea de interviuri”, merg la sigur cu ea. Am combinat-o cu o pereche de pantaloni bleumarin, drepţi, nu prea mulaţi. În rest, port doar un ceas auriu, dar simplu, fără ştrasuri şi alte nebunii, o pereche de cercei minusculi, din aur, rotunzi, pe care i-am primit cadou de la Matei de Crăciunul trecut, şi un lănţişor subţire auriu, cu pandativ. Am decis să las inelul de logodnă acasă, să nu creadă oamenii că am de gând să fac copii curând, sau mai ştiu eu ce. Mă uit la botinele negre, cu toc, din piele, curăţate şi pregătite încă de aseară, şi mă apucă o senzaţie de milă şi pentru ele, şi pentru mine: la ce mocirlă e afară acum, că a început să se topească zăpada, am toate şansele şi să mi le stric, şi să îmi rup eu gâtul cu ele pe stradă. Dar sunt singura pereche pe care o am, aşa că…
Mă uit la ceas înainte să ies şi eu pe uşă : 8:05 . La 9 am interviul. Ar trebui să ajung la sediul lor în maxim 45 de minute, asta tot îmi lasă 10 minute de respiro, la final. Dar mai poţi şti ceva, pe traficul ăsta din Bucureşti? Dumnezeu cu mila. Fac 10 minute în loc de 5 până în staţia de autobuz (asta ca să nu îmi rup gâtul, şi ca să nu mă stropesc chiar până la genunchi), şi când ajung să am staţia în raza vizuală, văd autobuzul meu, care tocmai pleacă. N-am nici o şansă să îl prind. Tocmai mi s-au dus alea 10 minute de respiro.
Următorul vine exact când am început să îngheţ de-a binelea, şi de abia îmi fac loc pe scară, că doar e ora de vârf. Trei staţii mai târziu, ajung la metrou, şi măcar aici, am norocul să vină metroul repede. Schimb la Unirii, de acolo mai merg vreo 5 staţii, timp în care, în mod miraculos, găsesc şi loc să stau jos. Îmi scot paltonul, că şi aşa am început să transpir de dublul stres, al interviului în sine şi al faptului că am şanse să întârzii, îmi pun geanta în poală, şi încep să îi verific din nou conţinutul. O sticlă cu apă, la jumate, pentru că atunci când sunt stresată, mi se usucă gura. Telefonul, portofelul, cheile, rujul, şerveţele. Scot CV-ul şi foaia cu date despre poziţia pentru care am aplicat, să o mai citesc o dată. Postul are o denumire fancy, de parcă ar trebui să devin cel puţin Managerul regional, când de fapt, este o poziţie de suport a unei alte echipe interne, deci nu suport clienţi externi, ce fac acum, că nu mai rezist în call center, oricum ! Ar trebui să lucrez cu francezi, este o poziţie pe limba franceză de fapt, ceea ce iarăşi mă încântă. Scot o altă foaie, cu informaţii despre companie. Mi-am făcut temele, bineînţeles. Zurich Re este o companie de reasigurări. Cu alte cuvinte, ,,asigurări pentru companiile de asigurări”, asta este definiţia pe care am găsit-o peste tot. Pentru că cineva trebuie să asigure şi companiile de asigurări. Şi totuşi, stau şi mă gândesc, cât business poate să genereze asigurarea companiilor de asigurări, în general?
Când Filip a trecut în Clasa Zero, anul acesta, așteptările mele erau joase, după gustul amar cu care rămăsesem după grădiniță. Și iată că uneori este foarte bine să ai așteptări joase, ca să fii plăcut suprins.
Concluzia mea, după primul an de școală, este că doamna învățătoare face totul. Nu doar că ea este vioara întâi în ceea ce primește educația copilului tău, dar rolul ei este mult mai mare, de mediator între copii, de psiholog, de liant între părinți și școală, de model pentru copii. Iar doamna lui Filip a fost la înălțime la toate aceste capitole!
I-a învățat pe copii să scrie și să citească, să facă adunări și scăderi simple, plus nenumărate alte lucruri. Și s-a implicat mult mai mult decât m-aș fi așteptat, i-a dus în acest an în nu mai puțin de 3 excursii! Îmi amintesc, atunci când eram în generală, cât ne rugam de diriginta noastră să mergem în O EXCURSIE pe an, dar deh, trebuie să îți bați capul puțin, însă iată că doamna învățătoare a lui Filip și-a asumat responsabilitatea de a sta o zi întreagă cu niște copii de 6-7 ani nu o dată, ci de trei ori.
Cel mai mult am apreciat-o însă pentru rolul ei în a gestiona conflictele între copii. Ne spunea la o ședință că se vede faptul că elevii petrec mult timp cu adulții acasă, și nu cu alți copii (este și cazul lui Filip), deoarece interacțiunea dintre ei se lăsa cu conflicte. Și prin conflicte mă refer și la bătaie, cum altfel. Mai ales la început, în ceea ce eu bănuiesc a fi felul băieților de a se impune într-un colectiv nou, tot scurtătura cu pumnul era cea pe care o alegeau…Inclusiv Filip uneori, să ne înțelegem, dar el a înțeles repede că nu asta-i soluția, ba chiar a integrat faptul de a nu răspunde cu aceeași monedă, atunci când era lovit. ,,Spui copilului ,,STOP! Nu e în regulă!”, îi tot spuneam, după care te duci la doamna și îi spui.” Ceea ce făcea de cele mai multe ori. Conflicte au tot fost, Filip ni se plângea că îl lovește X, Y, dar are și o imaginație foarte bogată, uneori inventa, și după ce îl prinzi cu minciuni, mai greu să îl crezi.
Marea diferență față de grădiniță, totuși, a fost când i-am semnalat doamnei învățătoare aceste comportamente, care nu le-a negat, nu s-a ofuscat, mi-a spus de fiecare dată că se va ocupa, și fix asta a făcut. O singură dată am fost nevoită să vorbesc direct cu mama unui copil care îl tot șicana pe Filip, și nu pentru că nu ar fi încercat să rezolve doamna conflictul, ci pentru că se pare că pe acel copil chiar și toate încercările dânsei de a-l liniști nu îl atingeau. Ne-a și văzut doamna învățătoare când discutam, și a venit să afle care era problema, însă a întrebat acest lucru într-un mod calm, echilibrat, nu să facă circul de pe lume, ca predecesoarea ei.
,,Și totuși, nu se poate să fi fost totul perfect!”, îmi veți spune. Păi nu e, că pleacă doamna învățătoare, după anul acesta :)). Ca orice lucru bun, nu a durat mult. Întâmplarea face să cunosc un părinte care a avut copilul la noua învățătoare care îi vine lui Filip, care a avut numai cuvinte de laudă la adresa dânsei. Sper să fie așa, doar că acum pornesc invers, învățată cu așteptări foarte mari…
Însă atât de tare precum regret plecarea doamnei lui Filip, de abia aștept liniștea următoarelor 3 luni de pe grupul de părinți. Pentru că acel grup e ceva…rău de tot.
Făcut de un helicopter parent prin excelență, o tipă obsedată de cadourile doamnei, este de fapt locul în care mai mult ne certăm decât să ne organizăm pentru ceva, însă asta probabil și deoarece nimeni nu mai are chef de mesajele acelei mame care începe cu 2 luni înainte de Crăciun să ne zică să ne organizăm, că ,,ne presează timpul”, după care toată lumea începe să își dea cu părerea despre ce ar trebui să îi luăm doamnei (care, între noi fie vorba, a insistat că nu vrea cadouri. Se mai găsește câte un părinte să reamintească asta și în afară de un like de la mine, îl ignoră toată lumea). Orice subiect ajunge motiv de ceartă prelungită, și totuși nimeni nu se învață minte, și înainte de vreun 8 martie, iar se găsește unul să propună cadou, și reîncepe cearta.
Înainte de acest grup, zău că nu știam că lumea poate să aibă păreri PUTERNICE pe orice subiect. Ultimul? Coronițele de la finalul serbării. Nu credeam că se pot certa O ZI întreagă pe subiectul coronițelor, dar se pare că atunci când ai foarte mult timp, și evident nici o problemă reală, te apuci să ți le inventezi. S-au certat pe orice: că de ce s-au făcut 2 comenzi colective în loc de una, că de ce băieții aveau o tușă de albastru în coroniță față de fete (,,Toți copiii să fie la fel!” tot insista o mamă, care s-a dus să facă scandal și la florărie apoi, ,,Că de ce se fac diferențe între copii?”), plus săgeți aruncate între mame, totul într-un limbaj atât de anagramat, încât mereu mă întreb ce ar zice doamna învățătoare dacă ar vedea cum scriu părinții copiilor pe care dânsa încearcă să îi învețe să scrie corect (am numărat și 3 greșeli gramaticale într-o singură frază, asta doar săptămâna trecută, de Jihadul Coronițelor).
Există oare vreun grup DECENT de părinți pe whatsapp?
În loc de încheiere, vă las cu o poză cu mine și cu Filip de aseară, după premiere. Mi-am pus eu coronița, fir-ar mama ei!
2024 a fost, în materie de cărți, pe principiul ,,Una caldă, una rece”. Am început cu cele care nu mi-au plăcut, pentru a lăsa ce-i mai bun la final (de an). Anul acesta am citit peste 30 de cărți (mi-am revenit!), din care mențiuni importante sunt seria Harry Potter, despre care am mai scris aici și aici . Am mai citit, de nevoie, la corecție, re-corecție și re-re-corecție Inimosul, până am ajuns să pot recita din carte, probabil. În afară de aceste mențiuni notabile însă, le-am ales pe cele mai frumoase 10 cărți citite de mine în acest an, în speranța de a vă inspira și pe voi.
Cori Grămescu – Vindecarea relației cu mâncarea și cu propriul corp
Fost antrenor de fitness, actual nutriționist, Cori Grămescu a scris o carte despre nutriție și slăbit plină de informații utile, bazate pe studii și cercetare, nu pe opinii subiective. Cu toții credem că știm ce este de făcut atunci când vrem să slăbim, însă cartea aceasta ne arată într-un mod interesant și succint că slăbitul înseamnă mult mai mult decât ,,fără zahăr, alcool și carbohidrați” . Pentru mine, cea mai interesantă parte a fost despre cum să-ți ții pofta de dulce în frâu. Prima parte, cu povestea de viață a autoarei, ar fi putut fi cel puțin la jumătate ca număr de pagini, dar am dus-o și pe aceea până la capăt.
Kelley si Thomas French – Juniper
Probabil cartea mea preferată din acest an, poate pentru că este un fel de Inimosul – varianta americană, Juniper este autobiografia unei mame, a unui tată (amândoi jurnaliști), și este mai ales povestea bebelușului lor, născut prematur la doar 23 de săptămâni. Știți celebra vorbă din The Hunger Games, ,, May the odds be ever in your favour ” ? Căci Juniper clar nu o știa, când a venit pe lume: ,,Cântărea 570 de grame, iar trupul ei subtirel era de lungimea unei papusi Barbie. Capul ei era mai mic decat o minge de tenis, avea pielea aproape transparenta, iar prin piept i se vedea inima care abia palpaia.” Bebelusii precum Juniper, nascuti la limita viabilitatii, ridica o intrebare cruciala: care este cea mai mare dovada de dragoste – sa ii salvezi sau sa ii lasi sa se stinga? Kelley si Thomas French au ales sa lupte pentru viata lui Juniper, iar aceasta este incredibila lor poveste.
În cele câteva luni petrecute la Terapie intensivă după naștere, Juniper a suferit complicații după complicații, fiind de mai multe ori la un pas de moarte. Supraviețuirea ei, împotriva tuturor probabilităților, este un amestec de medicină modernă, îngrijiri medicale de excepție, dar și minuni, cum a fost operația eșuată de reparare a stomacului ei perforat, pentru ca, la câteva zile după operație, să vadă că stomacul s-a vindecat, absolut inexplicabil, de la sine.
Le-am înțeles povestea soților French poate mai bine decât oricine altcineva, știind cel mai bine ce înseamnă să stai cu lunile în spital, la căpătâiul unui copil care pare condamnat din start. Povestea lor este una cu happy end până la final, Juniper ajungând să se recupereze complet, să fie un copil complet sănătos.
Alexandru Vlad Ciurea – Sănătatea creierului pe înțelesul tuturor
De când cu Ștefi, caut mereu informații despre creier și cum să îți dezvolți neuroplasticitatea. Din acest motiv mi-a plăcut această carte, care livrează ce promite: ne explică, în termeni extreeem de simpli, în ce constă structura creierului, modul său de funcționare sau bolile de care este atins acesta. Pentru pasionații de neuroștiințe însă, toate aceste aspecte sunt cunoscute, motiv pentru care cartea poate părea superficială, sau plictisitoare. Dar, dacă ești interesat despre cum să îți menții creierul în formă, este un bun punct de plecare.
Lori Gottlieb – Poate ar fi bine să discuți cu cineva
Ce se întâmplă atunci când psihologul merge la psiholog?
Psihologul ce probleme are?
Ce se petrece în mintea unui psiholog?
Cartea răspunde cu brio acestor întrebări, într-o narațiune autobiografică doar puțin ficționalizată, presărată și cu întâmplări din cabinet, în care ne sunt prezentați pacienți ai psihologului respectiv, cu frământările lor. Toate firele narative sunt împletite cu măiestrie într-o poveste care curge tare frumos, deoarece eu asta urmăresc, dincolo de orice, la o carte : o poveste bine scrisă. Ceea ce lui Lori Gottlieb îi iese de minune!
Laura Ionescu – Nu te găsesc pe nicăieri
Apropo de povești bine scrise, mi-a venit în minte imediat și ,, Nu te găsesc pe nicăieri ” .
Stau și mă gândesc cum o fi prezentat Laura Ionescu tema cărții vreunei edituri : ,,Am scris o carte despre mama.” , lucru la care orice editură ar fi râs, și zis ,,Următorul!” . Însă cartea de față este dovada că, dacă ești un povestitor bun, poți să ții cititorul în priză, scriind despre orice. Deoarece cartea Laurei este fix despre asta, despre mama ei, descriind în același timp și copilăria, adolescența și maturitatea Laurei, totul într-un limbaj atât de simplu! Însă ilustrează perfect expresia ,,Less is more “, faptul că nu trebuie să folosești un limbaj pretențios, sau să te complici cu SF-uri și acțiune întortocheată. Nu degeaba primul sfat pe care îl dau toți marii scriitori este ,,Scrie despre ceea ce cunoști ” …
Chris Nikic & Nik Nikic – Cu 1% mai bun
Patty și Nik Nikic sunt doi părinți sufletiști care își doresc din toată ființa lor o surioară sau un frățior pentru primul lor copil, o fetiță pe nume Jacky. După două sarcini pierdute, Patty rămâne din nou însărcinată, însă, la o ecografie de rutină, primește o veste îngrozitoare. Bebelușul care se va naște va suferi cel mai probabil de sindromul DOWN. Sfatul venit din partea medicilor este încă și mai dur: au opțiunea perfect justificată de a face o întrerupere de sarcină. Decizia lor însă este de neclintit: vor păstra copilul.
Patty dă naștere așadar unui copil care pleacă de la linia de start a vieții în dezavantaj. Însă acest copil pe nume Chris, nu numai că nu se va dovedi neajutorat și lipsit de orice șansă la independență, așa cum sunt percepute de obicei persoanele cu Down, ci va demonstra familiei sale, prietenilor de familie, tuturor celor care îl cunosc și unei lumi întregi până la urmă, că într-o ființă atât de fragilă se află suficientă energie cât să mute munții din loc. Pentru că el reușește să termine Triatlonul Visit Panama City Beach IRONMAN din Florida, în 16 ore, 46 de minute și 9 secunde, la vârsta de 20 de ani, bifând astfel o performanță pe care nu o mai atinsese nicio persoană cu sindrom Down până în acel moment.
Evident că am o doză de subiectivism când spun că mi-a plăcut ÎNCĂ o carte despre un copil special. But bear with me, sunt mulți cei care au apreciat această carte, care este mai mult decât un banal volum de dezvoltare personală. Este parcursul unui copil cu dizabilități, care și-a depășit barierele mentale și fizice și povestește cum a făcut acest lucru prin multă muncă, răbdare și efort susținut. De fapt tatăl său povestește acest lucru, numele copilului apare pe copertă, deși nu a scris nici măcar un cuvânt, lucru pe care nu l-am înțeles, dar trec peste de dragul lecției pe care ne-o dă acest volum : cu suficientă ambiție, voință, strădanie și mindset potrivit, cu toții putem face mult, mult mai mult decât credem că suntem în stare.
La momentul la care scriu aceste rânduri, cartea este redusă chiar 80% (este undeva sub 10 lei) pe site-ul editurii Act și politon, iar cealaltă carte care mi-a mai plăcut enorm de la editură, Nădejdea vindecă, este redusă 30%.
Laura Frunză – Nu-i ușor să fugi de fericire
Romanul de debut al Laurei Frunză m-a surprins printr-o poveste catchy, un romance drăguț. Personajele principale sunt Ileana, fotografă renumită, și Bogdan, un comisar șef, văduv cu două fete. Cei doi se întâlnesc la revederea de 20 de ani de la terminarea liceului, și între ei se înfiripă o pasiune care doar scânteiase în liceu. Ileana are însă ditamai bagajul emoțional, care o împiedică să se implice cu adevărat într-o relație, pe când Bogdan, după propriile sale drame în fosta familie, tânjește numai după stabilitate. Urmează o acțiune pe mai multe planuri care, deși se întinde pe 500 pagini, te ține ancorat acolo și curios despre ce se întâmplă mai departe.
Romanul are multe aspecte trase de păr : personaje stereotipice – Ileana, un fotograf de renume MONDIAL, dar care lucrează la zilele orașului și târguri sătești, Bogdan – acel polițist 100% corect și moral, care rezolvă singur un caz vechi de 40 ani; plus dialogurile ATÂT de afectate (fix personaje care vorbesc ,, ca-n cărți “, nimeni nu vorbește așa în viața reală), plus niște coincidențe care numai într-un roman s-ar putea întâmpla. Dar trecem peste de dragul unei povești de tipul boy-meets-girl cum nu prea vezi pe piața literară românească.
Martha Beck – Raising Adam
Ironic este că am cumpărat această carte înainte să îl am pe Ștefi, și era prima pe listă după naștere, povestea adevărată a unei mame care află că urmează să aibă un copil special.
În cazul Marthei Beck, vestea a venit în cel mai prost moment posibil: ea și soțul ei, pe lângă faptul că amândoi erau doctoranzi Harvard, el avea și job full time, în timp ce ea era îngrijitorul principal al fetiței lor de 1 an. O sarcină neplanificată era ultimul lucru de care aveau nevoie, iar vestea că bebelușul va avea aproape sigur sindrom Down a fost cireașa de pe tort. Ce este interesant de urmărit la carte este cum o persoană extrem de rațională și educată devine parte la niște întâmplări de-a dreptul paranormale în timpul sarcinii, menite să o facă să accepte condiția fiului ei mai ușor. Deoarece ,,Expecting Adam ” este o carte despre acceptare, și despre adaptarea la noua normalitate, iar autoarea prezintă această călătorie printr-un condei extraordinar!
Din păcate, Martha Beck nu a fost tradusă în limba română, dar pentru cei care se descurcă cu limba engleză, credeți-mă pe cuvânt că merită cartea!
Petronela Rotar – Privind înăuntru
Că tot vorbeam despre un condei bun, Petronela Rotar se încadrează în această categorie pentru mine, scriind autentic și direct despre viața și traumele ei, și despre cum a reușit să le depășească. Autoarea este un exemplu de persoană greu încercată, însă nu înfrântă, ci dimpotrivă, care a vrut să lucreze cu ea, să își accepte suferința și să stea cu ea (chiar și la această etapă majoritatea dintre noi eșuăm), să o integreze și să se vindece, ajungând astăzi să ducă o viață de invidiat din toate punctele de vedere. Despre parcursul greu și întâmplările care au adus-o în punctul în care se află în prezent povestește în cartea de față, un volum care se citește ușor, și din care cu siguranță oricine va rămâne măcar cu o idee mai îmbogățit.
David Foenkinos – Numărul 2
,,Numărul 2″ este un roman care pornește de la o premisă reală : ce s-a întâmplat cu Martin Hill, băiețelul care a pierdut castigul pentru rolul principal din seria Harry Potter, în favoarea lui Daniel Radcliffe? Mii de copii au aplicat pentru acel rol, iar Martin Hill a ajuns atât de aproape, pentru ca apoi să îl vadă pe contracandidatul lui bucurându-se de recunoaștere globală, în timp ce frenezia ,,Harry Potter” atingea cote inimaginabile, reamintindu-i încontinuu despre faptul că el ar fi putut fi în centrul acelui succes global. Romanul prezintă un ,,Ce ar fi dacă?” interesant din acest punct de vedere, și este o lectură de neratat pentru fanii Harry Potter, însă nu numai.
În general, prefer să trec peste ce am citit și nu mi-a plăcut. Mă gândesc că poate nu am înțeles eu cărțile respective, sau poate nu au rezonat cu mine și gata. Numai că mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut și mie să primesc un heads-up ,,Vezi că mie nu mi-a plăcut cartea aceea!“, mai ales în cazul unor cărți pe care le-am văzut lăudate și para-lăudate, care mie nu mi-au spus nimic, dar care mi-au luat din timpul și așa limitat pe care îl am pentru citit. Așa că am decis ca, anul acesta, să dau mai departe tot. Și încep cu ceea ce eu numesc Țeapa anului 2024 :
Caroline de Maigret and Sophie Mas – Older But Better, But Older
Genul de carte căreia i s-a făcut un marketing agresiv (motiv pentru care am și cumpărat-o), dar golită de orice conținut. Cartea este scrisă de două foste modele, ajunse acum ,,d’une certaine age”, care o țin langa toată cartea despre cât de trist este că nu mai au corpul și fața de când erau tinere, și că din motivul ăsta bărbații au început să le treacă cu vederea, și că vin alea tinere din urmă, și fură lumina reflectoarelor.
Ele încearcă să fie și amuzante pe alocuri, dar nu prea au cum să-ți iasă brusc umorul și ironia, când tu însăți recunoști cât de obsedată ai fost toată viața doar de cum arăți, și de sedus bărbații. O plictiseală de carte, cap-coadă.
Irvin Yalom, Marilyn Yalom – O chestiune de viață și de moarte
Ironic este faptul că Irvin Yalom se numără printre autorii mei preferați, i-am devorat toate cărțile, prin urmare am plecat cu așteptări mari și de la aceasta. ,,O chestiune de viață și de moarte” este scrisă în tandem de autor și de soția sa, în lunile premergătoare morții acesteia, în care Marilyn, știind că i se apropie sfârșitul, reflectă asupra vieții ei și asupra apropierii morții, însă ne este prezentată și perspectiva lui Irvin, din postura îngrijitorului care privește neputincios cum partenera lui de-o viață se stinge.
Mi s-a părut însă o carte scrisă – din partea lui – doar de dragul de a mai scrie o carte. Stilul lui Irvin devine telegrafic, asistăm de fapt la niște adnotări dintr-un jurnal care nu cred că prezintă interes decât pentru cel care le-a scris. Cum este, de exemplu, enumerarea exhaustivă a tuturor cărților lui, pe care se hotărăște să le recitească, așa că împărtășește cu noi DIN NOU subiectul lor, plus părerea lui despre ce a scris. Ziceai că sunt în Inception. Ce m-a deranjat însă cel mai tare au fost pasajele lungi de dor și jale din partea lui pentru nevastă, cât a insistat asupra faptului că a fost dragostea vieții lui, și că fără ea este pierdut total, ca să aflu, când eram spre finalul cărții, că la doar vreo 2 ani după moartea soției, s-a recăsătorit, și că declara cât de fericit este cu noua iubire, lucru care se bate cap în cap cu jumătate din carte.
Ideea cu care am rămas după ce am citit această carte este că, oricât de autor prolific ai fi, este foarte important să știi și când să te oprești din scris.
Maria Orban – Toată dragostea dintr-o fotografie arsă
La cât de lăudată a fost peste tot în online-ul românesc cartea aceasta, mă așteptam să fiu dată pe spate. Voiam să cumpăr și alte cărți ale autoarei din prima, noroc că vocea rațiunii mi-a spus să văd ce-i cu asta, în primul rând. Am avut însă surpriza să-mi fie greu să duc o carte care are puțin peste 100 pagini, ceea ce mi se pare destul de greu de realizat, să plictisești cititorul într-un roman (poate fi numit roman, sau este o nuvelă mai lungă?) atât de condensat. Sau poate, după cum vă spuneam, n-am înțeles eu ce-a vrut să spună autorul.
Emi Yagi – Diary of a void
Premisa părea interesantă și jucăușă: sătulă, ca unica femeie într-un birou de bărbați, să i se aloce exhaustiv sarcini domestice, protagonistei îi iese pe gură minciuna că este însărcinată. Această scăpare însă o obligă să ducă minciuna până la capăt, de-a lungul întregii ,,sarcini”. Și deși, ca și cartea anterioară, de abia trece de 100 de pagini, a reușit să această poveste să o lălăie fără rost, astfel încât mi-a fost greu să o duc până la capăt, cu tot cu dimensiunile ei reduse.
Ioana Maria Stăncescu – Tot ce i-am promis tatălui meu
Titlul este înșelător : mă așteptam să fie o carte despre tați și fiice, despre promisiuni și lupte, despre goluri în suflet și amintiri, toate legate de părinți, nu de boli și iubiri suspendate. Am dat în schimb de o carte destul de seacă, cu o acțiune greoaie (asta ca să nu spun că nu se întâmplă nimic), și nu, nu e ca și cum trăirile interioare ale protagonistei compensează lipsa acțiunii. Asta deoarece această carte eșuează să facă cel mai important lucru : să ne ofere o protagonistă plăcută, sau măcar agreabilă.
*
Ca un făcut, tot anul 2024 a fost pentru mine pe principiul ,,una caldă, una rece” în materie de cărți. Am zis însă să începem de jos, ca să avem de unde ne bucura. Revin deci cu articolul cu cele mai frumoase cărți citite anul acesta!
Acesta este un extras din cartea mea Inimosul, în curs de apariție. Extrasul anterior îl puteți găsi aici.
*
Miercuri, 23 septembrie 2020
La prima oră, ne prezentăm în biroul domnului Dr. Suciu, să vorbim despre operație . Brusc, soarta lui Ștefi stă în mâinile acestui om de a cărui existență nici nu știam până acum două zile ( în ignoranța mea, aș adăuga acum ) . Înțeleg însă ce mi-a spus Laur , despre starea de bine și încrederea pe care i-a dat-o domnul Doctor la telefon, deoarece același lucru mi se întâmplă și mie acum. Încă de când intrăm la dânsul în cabinet, ne întâmpină cu un zâmbet cald, și cu vorbe de încurajare. Nu ne ascunde că situația este una gravă, însă știe cum să pună problema.
– Are o șansă mică. Haideți să credem în șansa lui !, ne spune.
Apoi ne povestește ce va presupune operația . Va fi pus pe un sistem de circulație extracorporeală, numit pe scurt ECMO. Adică, i se va opri inima, aparatul va prelua funcțiile corpului, timp în care, foarte simplificat, i se va secționa artera coronară, și va fi mutată, din punctul de plecare prost – artera pulmonară, în artera aortă, de unde ar fi trebuit să plece în mod normal. Pare simplu, însă este o operație unde o mie de lucruri pot decurge prost, toate cu potențial fatal.
Îl întrebăm cât va dura operația. Ne răspunde că poate dura 2-3 ore, poate dura 8-10 ore. Nu se știe niciodată. Dar, în principiu, poate că 2-3 ore.
– Însă trebuie să fiți conștienți că recuperarea, la cei cu ALCAPA, este foarte lentă. Inima, în principiu, își revine la ei în timp, însă poate dura ani de zile.
Eu fac ochii mari. Sunt conștientă de situația în care suntem, însă…ani de zile, de acum încolo ? Este prima oară când conștientizez cu adevărat cum ni s-a schimbat viața.
Și totuși, domnul Suciu continuă să ne încurajeze :
– Indiferent cum ar fi, eu o să fac tot ce îmi stă în putință. Și știu ce am de făcut. Dar, într-o oarecare măsură, nu depinde de noi, ne spune, și arată cu degetul în sus, spre cer. Fiecare din noi avem clar cât ne este dat să trăim în viața asta, și acest lucru nu ni-l poate lua nimeni.
Nici că ar fi putut să o spună mai bine.
Plecăm de acolo încrezători, și imediat lângă cabinetul lui, intrăm în blocul ATI, unde urmează să ne vedem cu domnul Doctor Morar, anestezistul, care trebuie să ne pună să semnăm Acordul pentru operație, și să ne prezinte riscurile pe care le implică procedura.
Intrarea în blocul operator + ATI se face printr-un culoar în pantă, cu tavan foarte înalt. La intrare, există vestibulul de unde se iau halatele, capelinele și botoșeii cu care se intră la ATI, după care urmează o canapea ponosită, pe care urma să primesc cele mai oribile vești din viața mea. Începând chiar de atunci.
Doctorul Morar este lung și deșirat. Este pus pe glume, dar cu o tentă macabră, probabil jobul e de vină. Se așază lângă noi și începe să ne enumere toate lucrurile care pot merge prost în operație.
Pe măsură ce le enumeră, la un moment simt că nu mai suport să le aud. Nu se mai termină, efectiv…
Poate, în primul rând, să îl lase inima, evident. Poate să facă embolie pulmonară, și aia este , gata. O bulă de aer poate pleca de la aparat la creier, și gata, rămâne o legumă pe viață. Poate face convulsii. Îi pot ceda rinichii. Și câte, și mai câte. Practic, după așa o operație, este greu să crezi că mai rămâne om.
La un moment dat, văzând că nu se mai oprește din enumat toate grozăviile, simt că nu mai pot nici să îl privesc, și îmi iau o țintă fixă, undeva pe perete.
– Știu că este îngrozitor să auziți toate astea, ne spune domnul Morar. Însă trebuie să înțelegeți că sunt obligat, prin lege, să vi le enumăr. – Înțelegem, spune Laur, care pare o idee mai stăpân pe situație decât mine. – Gândiți-vă că este ca un prospect de medicamente. Faptul că sunt toate enumerate acolo, nu înseamnă și că toate se vor întâmpla. Următoarea perioadă va fi ca un roller coaster de emoții, o să vedeți. Mai o veste bună, mai o veste proastă…Vă las să mai citiți o dată acordul, și mă voi întoarce să îl iau.
Citim amândoi Consimțământul, unde mai sunt, încă o dată, enumerate toate riscurile, negru pe alb, în caz că uitaserăm ceva.
– Realizezi că îl citim doar ca să ne aflăm în treabă, nu ?, îl întreb pe Laur. – De parcă avem de ales…îmi răspunde .
Adevărul este că unele alegeri în viață nu sunt de fapt cu adevărat alegeri. Știm amândoi că pentru Ștefi, operația este singura șansă la supraviețuire. Trebuie să ne asumăm riscul. Semnăm, după care ni se permite să îl vedem puțin pe Ștefi, pe rând, la ATI.
Am așteptat să termine Filip grădinița, să nu mai existe repercusiuni asupra lui, până să scriu acest text, să povestesc experiența mea, în calitate de părinte, cu grădinița lui.
Ironic este că, dacă nu aș fi ridicat mâna, să semnalez o problemă, aș fi rămas cu impresia că uite ce experiență bună a avut fiu-meu la grădiniță. Una de stat, ca toate altele, din Curtea de Argeș, cu program prelungit, cu două educatoare, una dimineața, alta după-amiaza.
Filip a petrecut primul an la grădiniță într-o grupă care ar fi terminat cu un an înainte să plece el la școală, așa că am vorbit cu educatoarele de atunci ca, după primul an, să fie mutat la grupa potrivită vârstei lui.
Zis și făcut, doar că adaptarea lui Filip într-o grupă deja formată nu a fost ușoară. Unii copii nu l-au acceptat din prima, așa că Filip a găsit o modalitate cu scurtătură de a se impune : cu forța. Când am primit telefon de la o altă mamă din grupul de părinți, să îmi spună că Filip l-a lovit pe băiatul ei, am fost tare supărată și contrariată. De ce un copil care nu văzuse violență nici măcar verbală acasă, și nici în familia extinsă, simțea nevoia să se impună cu pumnul ? Am sunat-o pe una din cele două educatoare, pe doamna Sorina, să o întreb dacă a văzut ceva în comportamentul lui Filip care să mă îngrijoreze, și să o întreb dacă ar trebui să fac ceva . Răspunsul ei m-a liniștit : ,, Nuuuuu doamnă, exagerează cealaltă mamă, e doar o joacă de copii ! Și foarte urât a făcut că v-a sunat, foarte urât ! ” . M-am liniștit, am discutat cu Filip, i-am explicat de ce nu este bine ce a făcut, și lucrurile s-au aplanat.
Timpul a trecut fără alte incidente până în primăvara aceasta, când îl aud pe Filip într-o seară că îmi spune că colegii îl bat. M-am uitat surprinsă la el, pentru că Filip nu are deloc profil de victimă. Nu îl auzisem niciodată să se plângă că l-a lovit vreun copil, ba din contră, să nu uităm că el fusese agresor în trecut. Este un copil foarte dezvoltat fizic pentru vârsta lui, și cu încredere în el, este asertiv și nu se plânge aiurea. Tocmai din acest motiv am luat-o în serios când mi-a spus că îl bat colegii. L-am întrebat cum anume îl bat, mi-a spus că îi dau cu palma și cu pumnul. L-am încurajat să le spună STOP atunci când îl mai lovesc, și o să anunțe pe doamna educatoare.
Treceau zilele, Filip îmi spunea același lucru, că iarăși l-au lovit colegii. L-am întrebat dacă le-a spus colegilor să înceteze, a zis că da, dar ei au continuat. L-am întrebat dacă s-a dus la educatoare, mi-a spus ca da. ,, Și ce a făcut doamna ? ” , l-am întrebat. A ridicat din umeri. ,, Filip, ce a făcut ? Trebuie să fi făcut ceva, a zis ceva. ” ,, A zis să terminăm cu prostiile ” , mi-a replicat.
Așa că am decis să vorbesc cu doamna Sorina, cu care aveam o relație bună . I-am spus că Filip mi se plânge că îl bat colegii, și am auzit refrenul familiar : ,, Nuuu doamnă, e doar o joacă de copii ! Ei de fapt sunt prieteni, și din joacă se mai lovesc ! ” . Într-adevăr, și mie îmi spusese Filip că el și cu ceilalți doi copii care îl lovesc se și joacă, dar că îl și bat. Dar mie palmele și pumnii nu mi se păreau joacă de copii. Am înțeles însă că nu am cu cine, cu doamna Sorina, așa că l-am încurajat pe Filip să nu se mai joace cu ei, și să le spună clar celor doi că el nu mai vrea să se joace cu ei, dacă îl lovesc în continuare, știind, după cum spuneam, că e un copil asertiv, care nu are probleme să se exprime.
Nu a trecut însă mult timp, și Filip a început să mi se plângă de alt băiat, care îl trântea la pământ, se punea peste el și îl ținea acolo. ,,Și unde era doamna, nu înțeleg ? ” , l-am întrebat. A ridicat din umeri din nou.
Am zis să încerc cu cealaltă doamnă educatoare, am mizat pe faptul că fiind mai tânără ( prima se aproprie de vârsta pensionării, am zis că o fi ăsta motivul …,, rigidității în gândire ” , să zicem ) o să putem avea un dialog. I-am spus problema cu țintuitul la pâmânt. Atunci când mi-a răspuns ,, Nuu doamnă, știți ce se întâmplă ? Se aleargă unii pe alții, se împiedică și cad ! ” mi s-a părut culmea tupeului. Adică nu doar că negau pur și simplu ce se întâmplă, ne mai luau și de proști.
Văzând că nu am cu cine, cu educatoarele, m-am hotărât să discut cu părinții celor 3 băieți direct, asta după ce am mai așteptat o perioadă, și Filip se plângea în continuare. Pe un părinte l-am sunat, deoarece nu mă întâlneam cu el niciodată atunci când îl luam/aduceam pe Filip la grădi. Știa și el de problemă, zicea că și băiatul lui vine lovit acasă ( chiar și de Filip, lucru pe care mi l-a confirmat fiu-meu ), mi-a spus că o să vorbească cu băiatul lui, și că totuși nu înțelege unde sunt doamnele educatoare, în toată povestea asta.
Am vorbit la grădiniță a doua zi de dimineață cu mama băiatului care îl punea pe Filip la pământ, și după amiază, când venisem să îl iau pe Filip, am văzut-o și pe mama unuia din cei doi care îl loveau. Nu am apucat să îi spun mai mult de două propoziții, că am văzut-o pe doamna Sorina, o femeie la peste 60 de ani, FUGIND din clasă către mine, neagră de supărare.
Ce a urmat a fost o scenă desprinsă parcă din Ferentari. Doamna Sorina, pe care o văzusem tot timpul ca pe o femeie elegantă, a făcut un circ de nedescris chiar în holul de intrare de la grădiniță, de față cu părinți care veneau și plecau, bătându-mi obrazul că ,, Aveam altă părere despre dvs, doamna Nicola… Să faceți așa ceva … ”
– Să fac ce ?, am întrebat-o, simțind că urma să devină o discuție cel puțin interesantă.
– Să vorbiți cu alți părinți pe la spatele nostru ! Credeți că nu știu că l-ați sunat și pe celălalt părinte aseară ? Credeați că nu o să aflăm ? Aici totul se află !
Oscilam între să râd sau să mă enervez. Așa deci. Nu puteai să tragi nici un pârț în grădinița aia ( nici măcar la tine acasă, se pare ), fără să afle Duamnele. Care recunoșteau cu nonșalanță că ne mai și bârfeau pe noi, părinții, ba chiar o spuneau cu mândrie. Mi-am amintit ce îmi spusese tot doamna Sorina cu câteva luni înainte ,, Dacă ați ști doamnă ce bârfă și răutate e aici…nu vreți să știți. ” Nu am spus nimic atunci, pentru că nu încurajez discuții de genul, așa că nu a mai continuat. Dar nu știu dacă și-a dat seama la momentul respectiv că și dânsa era fix parte din problemă.
I-am răspuns că nu știam că, mai nou, trebuie să dau socoteală ce fac și pe cine sun în timpul meu liber. Mi-a replicat, agitându-se de colo-colo ca o găină fără cap, că – țineți-vă bine – trebuia să vin la ele mai întâi !
I-am reamintit, calm, cum m-am dus mai întâi la dânsa, apoi la cealaltă, și mi-au negat pur și simplu că se întâmplă ceva.
A făcut pe jignita, că ele fac atâtea pentru copii, și că noi părinții nu vedem nimic, că a văzut ea că nu o apreciam suficient ( sunt atât de curioasă ce ar fi însemnat în mintea ei să o apreciez ,, suficient ” ), și că nu se aștepta să se ajungă la ,, asta ” . ,, Că orașul e mic, doamnă, și se află ! ” .
Pentru că problema asta era, de fapt. Nu că se băteau copiii ca chiorii la oră, sub ochii lor. Ci că se putea afla acest lucru, și păta, dom’le, reputația grădiniței și a lor. Mi-am adus apoi aminte că doamna Sorina face parte din vechea gardă, și că poți scoate omul din comunism, dar nu poți scoate comunismul din om. Să băgăm totul sub preș, să ne prefacem că nu se întâmplă nimic, și atunci, chiar nu se întâmplă nimic. Și dacă iese vreunul din rând, să zică că este vreo problemă, îi astupăm gura imediat ! Pentru că de aia venise fugind spre mine, când m-a văzut vorbind cu celălalt părinte, iscând o situație cel puțin penibilă. Să mă oprească din vorbit. Cred că dacă avea indicatorul, mă punea să scot și palmele la înaintare.
După ce am vorbit și cu doamna Directoare, aceasta a discutat cu doamna Sorina, și cred că mai degrabă s-a scăpat când mi-a spus o replică de-a educatoarei către dânsa : ,, Dumneavoastră, în loc să le acoperiți, le amplificați ? ”
Zilele treceau, Filip se plângea în continuare. Într-o seară, dormea la nași atunci când li s-a plâns și acestora de băiețelul care îl punea la pământ. A doua zi de dimineață, când l-a dus la grădiniță, nașul a vrut să vorbească cu educatoarea de serviciu, care era fix doamna Sorina. I-a spus situația, și a rugat-o dacă poate să vadă ce se întâmplă, totuși. Educatoarea l-a asigurat cu zâmbetul pe buze că se ocupă ea, cum să nu.
Ei bine, fix în aceeași dimineață, Filip a fost pus iarăși la pământ. Despre faptul că era a nu știu câta oară când era țintuit la pământ, și nimeni nu venea să îl ajute, nu mai zic. Ce vreau să spun este că Filip s-a dus la doamna Sorina, să îi spună ,, X mă bate ! ” La care răspunsul dânsei a fost ,, Ei, te bate ! ” . Ba mai rău, după prânz, când a ajuns cealaltă educatoare, s-a luat de Filip din nimic, spunându-i ,, Am auzit că ai ifose pe tine, că te bate X ! ” .
Cam așa stau lucrurile în zilele noastre, la grădiniță. Tot copilul agresat este cel care este certat de educatoare, lucru care este evident că s-a întâmplat după ce amândouă au mai pus-o de-o bârfă repede, la prânz.
Cum ajung aceste persoane cadre didactice ? Cine le trage la răspundere ? Se aplică în realitate Legea 272 din 2004, privind Drepturile și protecția copilului, care spune că ,, Profesorul este responsabil să înțeleagă că umilirea, criticarea, scoaterea în evidență, rușinarea sunt tot forme de abuz ” ? . Pentru că aici este buba, de fapt. Ele însele sunt niște abuzatoare, prin cum l-au ironizat tot pe Filip după. Prin faptul că, din a doua zi după discuția cu doamna Sorina, primul lucru pe care mi l-a spus Filip când l-am luat de la grădiniță a fost ,, Astăzi și doamna Sorina, și doamna Alina m-au certat rău de tot, de mai multe ori. De ce ? Eu n-am făcut nimic .” Atâta au putut. Să se răzbune pe copil.
Așa că normal că orice palmă li se pare ,, o joacă de copil ” , și că nu recunosc abuzul, când se întâmplă sub nasul lor. Ne mai mirăm că de ce este bullyingul în floare la noi în școli ? Cu asemenea profesori ? Cine le ia apărarea copiilor noștri ?
După acea zi, când s-au luat de Filip, m-am dus să vorbesc cu doamna Directoare. Am avut parte la dânsa de înțelegerea și comunicarea care au lipsit cu desăvârșire până atunci. A înțeles situația, mi-a spus că va discuta cu doamnele educatoare, a adus și un psiholog la discuție, care mi-a spus că se va duce la clasă să discute cu copiii implicați . Psihologul a discutat de mai multe ori și cu Filip, și mi-a spus că din partea lui nu vede absolut nici o problemă de comportament, vizavi de faptul că am precizat că și el a lovit copii.
Am vrut să îl mut în altă clasă, chiar dacă mai erau doar vreo 2 luni până termina grădinița, însă l-am întrebat dacă ar vrea acest lucru, și mi-a spus că vrea să rămână lângă prietenul lui cel mai bun, coleg de grupă . Care prieten cel mai bun, un copil care iubea să meargă la grădiniță, ajunsese nici să nu mai vrea să audă de grădiniță, deoarece era bătut de colegi la ore. Și căruia i s-a spus ,, Te rugăm să nu mai minți acasă că ești bătut de colegi aici. ”
Vă las, în loc de încheiere, cu acest podcast extrem de interesant despre bullying.
Uram cititul când eram mică. Nu că nu îmi plăcea. Îl uram. Școala, cu alegerile ei extrem de plictisitoare, precum Jules Verne și Cuore, m-a făcut să cred că literatura înseamnă numai asta : descrieri nesfârșite, de care nu îi pasă nimănui, și o acțiune care se derulează parcă cu încetinitorul.
Noroc cu seria Harry Potter, pe care am descoperit-o la 11 ani : a fost ca o revelație. Nu doar că mi-a schimbat părerea despre cărți, dar m-a transformat într-un cititor avid. Eram ca Martorii lui Iehova cu volumul I din Harry Potter pe la școală : doar-doar convingeam pe cineva să citească, să nu mai fiu singurul fan.
Cu cartea I
M-am hotărât de atunci să păstrez frumos cărțile, să le citesc copiilor mei, și iată că, 20+ ani mai târziu, a venit momentul. Anul trecut, în septembrie, Filip avea 5 ani. Felul în care se prezenta la această vârstă m-a făcut să cred că ar putea duce o carte care nu are imagini deloc, și care, deși volumul 1 era fix cât un roman mediu de adulți, credeam că l-ar putea captiva prin acțiunea alertă și prin povestea care este, și la propriu, și la figurat, magică.
Începutul a fost poticnit. Deși îi citesc de dinainte să poată vorbi, și era un obicei, nu era totuși unul atât de împământenit încât să citim seară de seară, cu orele. Deși îl prindea acțiunea, și era curios ce se întâmplă mai departe, mai devreme sau mai târziu ( mai devreme, de cele mai multe ori 😀 ) se plictisea. Ca să îl țin agățat, i-am propus să ne uităm la filme pe măsură ce citeam, lucru care a mers foarte bine. Nu mai vorbesc de înțelegerea lui când ne uitam la o scenă de 10 minute din film, la care noi citiserăm de fapt 3 ore. Îi spuneam însă ,, Până aici am citit, aici ne oprim ” , și de cele mai multe ori înțelegea. Când protesta că mai vrea să se uite, îi spuneam că dacă vrea să ne mai uităm, trebuie să citim înainte scena respectivă, și gata. Deși protesta, la mine NU e NU, pentru că altă cale cu speculantul de Filip nu există.
Cu cartea a II-a
Deși se plictisea, aveam mereu noroc cu finalul cărților, unde acțiunea devenea condensată și cu tot felul de răsturnări de situație, lucru care îl făcea să vrea să continuăm cu următoarea.
Apoi, iar începea miorlăiala . Îl întrebam ,, Citim ? ” , și nu avea aproape niciodată chef. Să vină de la el, cu atât mai puțin. Am început cu condiționările : ,, Dacă citim, apoi ne uităm amândoi la ce vrei tu ” . ,,Dacă vrei și a doua înghețată, citim 50 pagini ” , și tot așa ( și da, îl condiționez pe fiu-meu, contrar experților în parenting. ) . Am trecut de a doua carte, și de a treia.
Cu cartea a IV-a
A patra deja era din altă ligă, avea 450 pagini. Am dat-o pe psihologie inversă, atunci când i-am arătat-o : ,, Gândește-te dacă reușești să o citești pe asta, la vârsta ta. Cine crezi că a mai citit o carte atât de mare la 5 ani ? NIMENI. ” A mers, nu s-a descurajat. Se mai plictisea, nu stătea locului când îi citeam, se învârtea ca un titirez pe lângă mine, se punea în fund, în cap. Îl lăsam, cel mai rău lucru pe care poți să îl faci când îi citești unui copil mic este să îl pui să stea smirnă. Eu îl lăsam să își consume energia, ba chiar, când mi se urca în cap ( la propriu ), îl puneam să dea câteva ture de alergare pe hol. Îl lăsam să își aranjeze soldățeii în timp ce îi citeam, dar îl verificam dacă era atent. Făceam pauze de ronțăit, începuserăm să avem ritualuri de citit chiar, deși în continuare opunea rezistență, atunci când îi propuneam să citim.
Dar, cum-necum, am ajuns la a 5-a carte, când el împlinea 6 ani. Aproape 900 pagini. A fost rândul lui să zică, atunci când a văzut cât este de groasă : ,, Sunt convins că nici un copil de la mine de la grădiniță n-a citit o carte de 900 de pagini ! ” . Ce nu știa el era alt truc de-al meu, și anume că nu îi citeam chiar tot. Mă simțeam ca traducătorii aceia simultani, care în timp ce traduc cu voce tare, sunt atenți și la ce se vorbește. Așa și eu, îi citeam, dar eram cu un ochi înainte, să trec peste vreo descriere irelevantă, sau peste scene prea detaliate. Uneori, citeam înainte, când era el la grădiniță, să nu mai pierdem timp cu scene ,, șterse ” în timp ce citeam live.
Cu cartea a V-a
A ajutat cu a 5-a carte faptul că am plecat într-o vacanță, ori pe drum, regula este de mult că citim, să nu ne plictisim. Am reușit să îl țin atent pe mașină, autocar, avion, you name it. Am făcut recent un drum în Bulgaria, 6 ore dus, tot atâtea întors, nu știm când au trecut. O melodie n-am ascultat la radio, eram ocupați să terminăm cartea a 6-a, și să o începem pe a 7-a ( În timp ce Laur zicea exasperat, ,, Doamne, bine că ați ajuns la ultima, că nu mai suport eu ! ” :)) ).
Cândeva pe la cartea a 6-a, s-a schimbat dinamica. De la ,, Nu vreau să citim ! ” , am auzit în sfârșit ce speram de atâta timp : ,, Hai mami să citim . ” A început să vină de la el. Părea imposibil, din partea unui copil care nu stă locului o clipă, un Berbec care se plictisește imediat. Taică-su mi-a zis la un moment dat, când eu tot insistam să citim, iar Filip nu voia : ,, Să nu îl faci să nu mai suporte cititul, la cât insiști, vezi bine că nu are chef ! ” . La care eu i-am replicat ,, Nu are cum să nu îl prindă Harry Potter, n-are cum ! ” . Pentru că două lucruri mi se par esențiale, în a face un copil să iubească cititul : alegerea unor cărți potrivite pentru vârsta și nivelul lui, și tenacitatea părintelui. Trebuie extrem de multă răbdare, și insistat , chiar dacă copilul nu are chef. Pentru că dacă stăm noi după cheful copiilor, nu vom mai citi niciodată. Și contează să nu vrei să îi citești Stăpânul Inelelor de la 7-8 ani, chiar dacă tu ești fan. La unii copii s-ar putea să nu meargă nici cu Harry Potter la vârsta asta. La alții, la care s-a pierdut startul în citit la vârste mici, s-ar putea să fie nevoie să se înceapă cu cățelul Pupo, dar nu prea contează, atâta timp cât copilul își formează obiceiul de a citi.
Însă aceasta este bariera, formarea obiceiului. Dacă eu am ajuns cu fiu-meu, un copil extrem de nerăbdător, un munte de energie, care se plictisea imediat, să mă roage el pe mine să citim, oricine poate. Însă trebuie răbdare, răbdare, răbdare. Și cartea/ cărțile potrivite.
Evident că am avut și tot felul de tactici. Cititul pe voci, ziceai că dau un examen la UNATC care nu se mai termină. Tot felul de tehnici de atragere a atenției ( ,, Dacă mai răbdare să citim încă 20 pagini, mască rămâi cu ce o să se întâmple ! ” ). M-am jucat cu el de-a Harry Potter de mi-a venit rău, că numai asta voia.
Dar a meritat. În curând terminăm seria, care însumează aproape 4000 de pagini. Îl văd cum i s-a dezvoltat imaginația ( eu îi citeam ,, Harry făcu ochii mari, după care se uită la Hermione ” , iar Filip îmi arăta ,, Uite, cred că așa a făcut ! ” ), cum i s-a dezvoltat vocabularul, atenția . A început să citească de-a lungul acestui an, inițial citea doar titlurile de capitole, cu majuscule, acum îmi citește propoziți întregi din carte, și nu le silabisește, le citește cuvânt cu cuvânt.
Și, cel mai important, am devenit doi fani Harry Potter în casa asta :)) . L-am dus la studiourile Harry Potter de la Londra, nu știu cine a fost mai încântat, eu sau el. Am făcut simulări de zbor pe mătură. Am scos mătrăgune din pământ ( fanii vor ști 😀 ). Și am făcut această poză cu micul meu Harry, care stă la loc de cinste la el în cameră :
Parcă nu-mi vine nici mie să cred că, în mai puțin de 1 an, am reușit să citim întreaga serie Harry Potter. Dar se poate, din acest motiv am scris, se poate chiar și dacă copilul pare inițial că se plictisește, și nu îi place.
Voi ce le mai citiți copiilor voștri ? Ceva recomandări pentru noi ? Mai există viață după Harry Potter ? 😀
Eu și soțul preferăm vacanțele de tip all inclusive mai ales de când avem copii. Ne place să nu avem absolut nici o grijă în vacanță, să ne relaxăm și atât, motiv pentru care mereu căutăm resorturi cu totul inclus . Prin urmare, eram fani Turcia, evident. Am fost în Antalya ani la rând, aproape de fiecare dată stăteam într-un alt hotel, însă mereu eram mulțumiți de serviciile oferite de turci.
Până anul trecut, când am luat COVID de pe avion. Cu toții, inclusiv Ștefi, cu care am tras-o mai bine de o lună, deoarece l-a dereglat tare și neurologic. Asta după ce, în urmă cu 2 ani de zile, luasem COVID tot de pe avion, la întoarcere din Turcia. Prin urmare, am jurat că pe Ștefi nu îl mai pun pe avion în veci. Dar care era alternativa ? Turcii totuși nu ne greșiseră cu nimic…
Tot auzisem însă că ar fi o alternativă care se bate cot la cot cu resorturile all inclusive ale Turciei, la Reina del Mar, în Bulgaria. I s-a făcut publicitate multă, am văzut vedete / bloggeri / you name it pozând pe acolo, spunând ce încântați sunt, așa că am intrat pe site-ul hotelului, și am căutat review-uri de la omul decrând.
Pozele arătau foarte bine, review-urile erau foarte bune, așa că am hotărât să mergem și noi, 4 nopți.
Avantajul evident a fost încă de la început – mergând cu mașina, în 6 ore am fost acolo, plecând de la Curtea de Argeș . Am ajuns puțin mai repede decât dacă mergeam cu mașina până la aeroport, stat 2-3 ore în aeroport, plus o oră și jumătate avionul până în Antalya și apoi transfert aeroport-hotel . Și, marele plus, anul acesta am venit din vacanță așa cum am plecat, fără vreun virus lipit de noi. Ba mai mult, am venit cu Ștefi puțin încărcat de secreții, și din a doua zi nu mai avea nimic (datorită aerosolilor naturali, bănuiesc eu ).
Surpriza, în parcarea hotelului, a fost că aproape toate mașinile erau de România. I-am spus asta paznicului parcării, care ne-a răspuns că 99% din oaspeți sunt români. Și am constatat și noi asta, odată intrați în resort – lumea vorbea numai românește . Chiar și la programul de entertainment, seara, se vorbea și în românește, și se puneau melodii de-ale noastre.
Apropo, în fiecare seară erau spectacole pe scena din curtea interioară a complexului, precedate de program de spectacol pentru copii . Și pe parcursul zilei (de două ori pe zi ) se organizau activități de tipul aqua gym, water polo, și altele. Și celor mici li se organizau ateliere specifice, și exista un Kids club drăguț, cu program pe timpul zilei .
Oricum, hotelul este în mod evident targetat pe familiile cu copii mici , existând tobogane pentru copii (chiar două zone de tobogane, alăturate ), piscine cu apă foarte mică, și piscine încălzite . Nici măcar Ștefi al meu, care este un sensibil și începe să tremure imediat, nu a avut ce comenta la piscinele încălzite, îl băgam și niciodată nu îl țineam mai puțin de o oră în ele.
Există și o piscină principală, mare, nu este încălzită, dar temperatura era foarte ok ( Ștefi a fost din nou barometrul, a acceptat să stea și acolo o oră ), și mai există o piscină adults only, cu șezlonguri în apă, pe margini. Noi am stat însă mai mult la plajă, și ce am apreciat a fost plaja îngrijită și bine amenajată, am prins locuri pe șezlonguri mereu în rândul 2 ( ajungeam la plajă puțin sub ora 10 ), chiar și în rândul 1. Ne-a mai plăcut nisipul fin și intrarea lină în mare, potrivită pentru copii mici ( plus că noi am prins niște valuuuuri ! Mamă, ce ne-am bălăcit ! ) .
Plimbatul mare-piscină era completat la prânz de zona de spa, pentru a ne feri de soare. Spa-ul m-a impresionat, este de dimensiuni cel puțin generoase, are propria piscină încălzită interioară, o saună panoramică finlandeză, una uscată, un hammam, o saună bio cu arome și muzică ( mi-a plăcut cel mai mult ), o cameră rece, unde îți poți face un masaj cu gheață, și o cameră de relaxare cu perete de sare de Himalaya. Lângă piscină există și zona de bar unde se servesc smoothieuri dulci sau verzi.
Și, că tot am ajuns la mâncare : a fost ce trebuie. Este greu să atingi echilibrul cantitate-calitate-diversitate, dar iată că și aici bulgarii s-au ridicat la standardele turcilor ( cu siguranță faptul că au adus bucătari turci și-a spus cuvântul ). Mâncarea a fost extrem de diversă, găseai de la sarmale și ciorbe, la sushi și paella cu fructe de mare. Ce m-a impresionat pe mine, ca mamă de copil cu nenumărate alergii alimentare, și care încă mănâncă practic ca un bebeluș, a fost diversitatea pe care am găsit-o chiar și pentru el. Lapte Alpro de migdale, soia, cocos, iaurturi vegane Alpro, plus borcănele de mâncare pentru bebeluși, de la legume cu carne, la combinații de fructe. Chiar și lapte praf de diverse sortimente aveau.
Apropo de aspectul de incluziune : existau rampe peste tot, nu am avut nici o problemă să îl plimb pe cel mic cu căruțul pe nicăieri. Aici se vede cu adevărat atenția pentru oaspeți, când până și categoriile marginale au parte de absolut tot confortul.
Și deși găsisem toate aceste aspecte, importante pentru mine, și în resorturile din Antalya ( ce-i drept, mâncare pentru cei cu intoleranțe doar la Delphin Imperial și la Hilton Kemer am văzut ), la Reina del Mar am găsit ceva peste turci : camerele. Arată exact ca-n poza de mai jos. Contează și faptul că hotelul este încă nou (a fost deschis în 2020 ), dar ne-a plăcut mult și cât de spațioase sunt camerele.
Una peste alta, ne-a plăcut enorm tuturor, și ne-a convins să revenim, motiv pentru care am zis să dau și mai departe informația, fiind citită cu precădere de părinți .
Uite că la pomul lăudat merge uneori să te mai duci și cu sacul 🙂
Jurnalul unei mămici 