Book review : Ghidul pentru alăptare al doctorului Jack Newman

Celebru pentru munca de o viață pe care a dedicat-o alăptării, ajutând mii de femei să alăpteze ( a fondat prima clinică din lume dedicată alăptării, în Canada,  şi a fost consultant UNICEF pentru inițiativa „Spital prieten al copilului”), dr. Newman a scris, împreună cu Teresa Pitman, popularul volum „Ghidul pentru alăptare al doctorului Jack Newman”.

Mi-am luat acest ghid deoarece țin foarte tare să îl alăptez pe Filip cât pot de mult, fiind conștientă de beneficiile alăptării atât pentru mamă, cât și pentru copil.

Alăptarea scade riscul mamei de a face cancer la sân, cancer ovarian, sindrom metabolic (caracterizat prin anomalii ale lipidelor, hipertensiune arterială şi intoleranţă la glucoză) şi diminuează riscul de a face accident vascular cerebral şi atac de cord. De asemenea, un aspect foarte important este faptul că alăptarea construiește altfel relaţia mamă – copil .

Totodată, copilul este mai puțin expus la un număr mare de boli, printre care gastroenterită, afecțiuni respiratorii, infecții ale urechii, anumite tipuri de cancer, diabet, supraponderabilitate, obezitate și multe altele. Mai mult decât atât, există dovezi că bebeluşii alăptaţi au, totodată, mai puţine şanse să dezvolte deficit de atenţie, să abuzeze de alcool la vârsta adultă, să aibă probleme de comportament ca adolescenţi. Cu cât sunt alăptaţi pe o perioadă mai lungă, cu atât scade riscul de a se confrunta cu toate aceste dificultăţi.

Ghidul de față este unul complex, are circa 300 de pagini, în format A4, ceea ce l-ar echivala de fapt la un dublu de pagini, într-un format standard de carte . Astfel, pot spune că, citindu-l, mi-a asigurat o bază de informații despre alăptat, am aflat o mulțime de lucruri interesante despre cum să alăptez corect, și cu siguranță este genul de carte la care mă voi întoarce, pentru a o consulta în probleme specifice, în momentul în care voi începe să alăptez. 

Această ediţie actualizată a „Ghidului pentru alăptare al doctorului Jack Newman”,  ne oferă informaţii pentru următoarele situaţii:

• Cum să poziţionezi bine copilul la sân;

• Ce poţi face când copilul refuză sânul;

• Cum să eviţi ragadele sau iritarea mameloanelor;

• Cum să te asiguri că bebeluşul primeşte suficient lapte;

• Alăptarea unui copil care are colici;

• Alăptarea nou-născuţilor prematuri sau cu nevoi speciale

și altele.

Ghidul alaptarii

Cu toate astea, mi-e greu să recomand acest Ghid, din mai multe motive. Cu siguranță este util, chiar voi face un articol separat cu sfaturile pentru o alăptare corectă, și cu ideile principale din carte, dar cartea are și multe minusuri.

În primul rând, tonul moralizator, și atitudinea de ,, know- it – all ” ale autorului sunt ceva de groază. Din categoria ,, tot ce e prea mult strică ”, autorul nu vrea să accepte nici un fel de ,,scuză” a femeilor pentru a nu alăpta. De exemplu, apropo de faptul că femeile ar trebui să încerce să alăpteze imediat după naștere, dar unele se simt prea epuizate de travaliu și expulzie pentru a mai face asta : ,, Cât de obositor este, până la urmă, pentru o femeie să stea întinsă cu copilul în pat, deasupra corpului ei, în timp ce suge la sân ? ”

Autorul insistă asupra importanței contactului piele pe piele mamă-copil imediat după naștere, pentru declanșarea lactației, chiar în detrimentul îngrijirilor pe care doctorii le acordă copiilor (!) : ,, Dar spitalele au alte priorități : cântărirea copilului, aplicarea de picături sau unguente în ochi etc. Oare contează atât de mult dacă nou-născutul este cântărit o oră sau două mai târziu ? În plus, unguentele sau picăturile aplicate în ochi pot afecta vederea copilului, motiv pentru care va fi mai dificil să găsească mamelonul. ”

Blamarea mamelor continuă, pornind de la ideea că o naștere naturală, fără intervenții, contribuie enorm la inițierea lactației : ,, Intervențiile ca epidurala sau anestezia spinală ori cezariana sunt prea adesea înfățișate ca neprezentând nici un risc – îndepărtează durerea fără nici un inconvenient. Însă acestea pot afecta foarte mult alăptarea. Alegerea unei nașteri nemedicalizate nu înseamnă martiraj. Majoritatea femeilor care merg pe această cale au o experiență pozitivă și intensă. (…) Toate intervențiile medicale, chiar și cele necesare, reduc sentimentul de control al mamei și îi intensifică senzația că propriul corp ,, nu se poate descurca ” . Mesajul este subtil, dar clar. Dacă ai un corp care nu poate naște, te poți aștepta oare ca acest corp să-ți poată hrăni copilul ? ” ( Say whaaat ?? Plus de asta, să îmi arătați și mie femeia care are a avut o experiență ,,  pozitivă și intensă ” cu o naștere complet naturală, fără măcar epidurală ) .

În al doilea rând, nicăieri altundeva nu am văzut o fixație pentru anumite idei, și o demonizare a altor păreri decât a autorului, în afară poate de Alfie Kohn și a sa ,, Parenting necondiționat ”, probabil. Aici, autorul are două idei fixe : în primul rând, abordarea simplistă cum că, în principiu, cam orice problemă de alăptare are drept cauză fie atașarea incorectă a copilului, fie, răul suprem, biberonul. Oameni buni, atâta reclamă negativă la biberon nu am văzut în viața mea. În vreo două rânduri, autorul chiar declară răspicat că da, dacă i-ai dat copilului chiar și un singur biberon (indiferent că acesta conține lapte matern sau formula ) , e foarte posibil să fi afectat toată lactația, gata. S-a terminat. Nici restul dispozitivelor pentru extras lapte nu scapă, absolut nimic nu este bun în stimularea lactației, nici protecțiile de mameloane, nici pompele de sân ( ,,  Unele sunt pur si simplu inutile. ” ) .

Acestea sunt doar unele din afirmațiile care m-au făcut să ridic o sprânceană. Abordarea asta până în pânzele albe ,, au naturel ”, fără nici un fel de intervenții în nașterea naturală, fără nici un fel de dispozitive ajutătoare pentru supt, dă naștere la afirmații cum ar fi următoarea, care mi se pare nu doar o prostie, ci chiar periculoasă : ,, Aproape nici un medicament nu impune ca mama să întrerupă alăptarea. Cantitatea de medicament care ajunge în lapte este minusculă, iar riscurile hrănirii cu lapte praf sunt aproape  întotdeauna mai mari decât riscul ingerării acestei cantității infime de medicamente. ”

Pe de altă parte, în ciuda abordării de întoarcere către natural, singura referire la ceaiurile pentru sporirea lactației, este, într-o carte de 600 pagini, într-o singură propoziție, la finalul cărții. Atât despre o metodă atât de larg răspândită și practică de a spori lactația. Un alt aspect complet pus sub tăcere este cel despre influența alimentelor în apariția sau nu a colicilor.

Concluzia?

Înțelegeți acum de ce ezit să recomand acest Ghid.

Nu pentru că nu ar conține foarte multe informații utile despre alăptare, ci pentru că, pentru a ajunge la aceste informații, trebuie să navigați pe lângă tonul (sau toanele) autorului, și părerile sale de neclintit. Ori mie nu îmi plac deloc, dar deloc oamenii care le știu ei pe toate, oricât de experți ar fi în domeniu…

Advertisements

Săptămâna 36 – Despărțirea de cel mai bun prieten

Am intrat pe ultima sută de metri cu sarcina, în luna a 9-a. Toată lumea mă încurajează  ,, Încă puțin! ” , ceea ce TEORETIC e adevărat, însă practic…Pare cam departe termenul, având în vedere simptomele . Adevăr a grăit cine a zis că trimestrul trei e cel mai greu!

,, Nu o să mai poți dormi . ”

,, Arsurile sunt groaznice . ”

,, De abia o să te mai miști . ”

,, Nu o să mai poți sta în nici o poziție . ”

,, Să vezi ce te umfli . ”

TOATE sunt adevărate. Dar pe mine, cel puțin, cel mai tare mă afectează cea cu somnul.

În mod evident, persoanele care dau îndemnul ,, Dormi acum cât poți, până vine bebe ” nu au fost niciodată însărcinate, pentru că nici măcar eu nu mai dorm zilele astea. Iar eu, cum să vă spun, eu eram Regina Neîncoronată a somnului, tot timpul l-am considerat cel mai bun prieten al meu. Dar de mai bine de o lună, ruptura dintre noi e din ce în ce mai mare.

Mai aveam eu o vorbă, ,, Lui Moș Ene trebuie să îi arăți respect! “, la modul că Moș Ene mereu încearcă să își facă și el, drăguțul, un program, dar dacă vine la tine la o anumită oră și nu te găsește, o să te bage în categoria celor care nu îl respectă, și o să facă și el mișto de tine apoi. Așa că regula mea era că mereu mă găsea, în jurul orei 11, în pătuț la Bratislava, așteptându-l cuminte. Relația noastră funcționa perfect. Nu pot decât să cred că, de când m-am mutat în România, el tot nu s-a prins că am mutat reședința generală, așa că încă mă caută (ce-i drept, și eu am uitat să îl anunț de schimbarea adresei . ) Teama mea este că o să mă mai găsească de abia când face Filip un an, dacă nu doi …

36 sapt

Cauzele lipsei de somn sunt de fapt mai multe.

În primul rând, a crescut burta atât de mult în ultima lună, încât de abia mai reușesc să mă întorc de pe o parte pe alta în pat, așa că automat mă trezesc la fiecare schimbare de poziție . De abia mai reușesc să mă și ridic din pat, din cauza burții, atunci când mă duc la toaletă, ceea ce mă aduce la următorul motiv de nesomn, pauzele de toaletă de cel puțin 3-4 ori pe noapte, în condițiile în care, după ora 8 seara oricum nu mai beau nimic. Dar cum să nu mă duc așa des la toaletă, când am un grăsun de 3200 g care îmi apasă pe vezică ?! 🙂

Am fost săptămâna asta la control la doctora mea, unde mi-a spus cât de mare e Filip, așa că acum îl numim ,, vikingul ” în familie ( are chiar și nume de viking, mai nou, ,, Orm ” 😀 ) . Problema, după cum mi-a spus și doctora, este cu dificultatea de a-l naște natural, la cât e de mare deja, mai ales că este și prima naștere, dar eu țin foarte tare să încerc să îl nasc natural. Am întrebat-o dacă nu mi-ar putea induce travaliul mai devreme de 40 săptămâni, ca să am totuși șanse să îl nasc natural, și mi-a spus că discutăm la controlul din săptămâna 38, să vedem ce face bebe atunci, însă că, în mod normal, ar trebui să nu îl forțăm să vină când nu e pregătit, lucru pe care îl înțeleg.

Când am fost la control la București la doctoră, săptămâna asta, am fost și la Maternitatea Regina Maria, unde voi naște, pentru două controale obligatorii înainte de naștere, cel preanestezic și cel prenatal. Mi s-a luat sânge, mi s-a făcut un EKG, un screening infecțios…Știu că se tot insistă pe faptul că sarcina nu e o boală, dar la câte analize ți se fac încontinuu, și la cât umbli prin spitale, uneori așa pare ( și vorbesc de o sarcină normală, cum a fost a mea ! ) .

Recunosc că m-am cam săturat de analize și doctori, norocul meu că nu mai am mult, însă nu pot să nu atrag atenția asupra unui aspect, din acest punct de vedere : cât efort, atât financiar, cât și de timp, presupune o sarcină. Bineînțeles, asta dacă vrei să faci lucrurile ca la carte, însă o monitorizare regulată a sarcinii te va informa din timp dacă copilul tău este bine sau nu (eventual anumite malformații/etc pot fi corectate chiar intrauterin în ziua de azi), precum și dacă starea ta de sănătate este OK .

Nu presupune că, dacă ai avut în general o sănătate bună până acum, asta înseamnă automat că în sarcină nu te vei lovi de probleme. Nici eu nu avusesem probleme de sănătate până în sarcină, dar, de când am rămas însărcinată, m-am lovit constant de tot felul de probleme și infecții, am fost nevoită să iau tratamente de 3 ori, o dată inclusiv cu antibiotic . Toate astea s-au întâmplat chiar dacă am încercat să am foarte mare grijă de mine, dintr-un motiv simplu : în timpul sarcinii, imunitatea mamei este la pământ. Asta în primul rând deoarece, dacă corpul nu ar lăsa garda jos, ar elimina embrionul la începutul sarcinii, pe care îl percepe ca pe un corp străin, având în vedere că are și ADN-ul tatălui, nu doar al mamei. Și în al doilea rând deoarece apoi, corpul se concentrează în primul rând pe a apăra fătul, și de abia apoi pe mamă.

Așa că sfatul meu pentru tine, viitoare mămică : ai mare grijă de tine!

O carte pe care ar trebui să o citească orice (viitoare) mamă : Harriet Lerner – Confesiunile unei mame imperfecte

Există dreptate pe lumea asta : după ce m-am străduit inutil cu niște cărți de parenting, în care totul era roz, copiii erau perfecți, și relația părinte-copil era una și mai perfectă, de reclamă, am fost fericită să descopăr o carte-antidot, neromanțată, care spune lucrurilor pe nume : Harriet Lerner – Confesiunile unei mame imperfecte .

Nu mă arunc în afirmații mari când spun că ar trebui citită de orice mamă sau femeie însărcinată. Pentru mine, una, a fost balsam pentru suflet. Deși am mai citit cărți pe tema parentingului, numai cartea asta a reușit să îmi vorbească pe limba mea, și să îmi domolească anxietățile, legate de schimbarea uriașă ce urmează să se producă în viața mea în aproximativ o lună. Și asta tocmai pentru că este o carte autentică, scrisă cu o sinceritate dezarmantă și cu har de povestitor, menită să te ajute în lupta cu anxietatea și perfecționismul, care vin la pachet odată cu maternitatea.

Și plină de umor, pe deasupra. Îmi plac cărțile care mă fac să le subliniez încă de la prima frază : ,,Să fiu mamă a fost pentru mine la fel de natural ca profesia de astronaut. ”

M-am regăsit în viziunea mai degrabă realistă, decât romanțată,  a autoarei, asupra modului în care te schimbă copii :,,Când vine pe lume primul copil, fiecare părinte are de înfruntat niște provocări uriașe. Chiar și în cele mai bune circumstanțe, toată această schimbare e stresantă. În acel moment magic în care fiica devine mamă, fiul devine tată, iar părinții devin bunici, fiecare membru de familie trebuie să facă adaptări profunde. Nici o relație nu rămâne intactă, în special cea dintre părinți. (…) Unele mame relatează că nou-născutul adâncește prietenia din cadrul cuplului, în special dacă partenerul se dovedește a fi un tată activ și iubitor și un soț protector și generos. Dar există o mare doză de probabilitate ca apariția unui copil să nu fie benefică pentru mariajul vostru. Dimpotrivă, puține evenimente pun la încercare o căsnicie mai mult ca venirea sau plecarea unui membru al familiei. (…) Dacă adaugi stresul somnului întrerupt, hormonii post-partum anarhici, nesfârșitele nevoi ale bebelușului, previzibila pierdere a libidoului mamei și toate sentimentele care se stârnesc și ies la iveală din trecutul cuiva, e surprinzător că mariajele nu se destramă înainte de prima aniversare a bebelușului. ”

Harriet Lerner

Autoarea, de profesie psihoterapeut de familie, atrage atenția că toate generalizările făcute cu privire la sentimentele materne sunt problematice, atunci când au pretenția să impună ce e normal, corect, adevărat sau ,,aproape unanim ” să simtă proaspetele mămici, subiectul maternității fiind învelit într-un fals sentimentalism.

,, Confesiunile unei mame imperfecte ” a fost prima carte de gen în care am văzut abordată într-un mod realist și personal dilema cu care ne confruntăm toate, respectiv încercarea de a echilibra viața profesională cu cea personală, după nașterea copilului . Autoarea, mamă de doi băieți , poveștește despre primul an după ce a devenit mamă întâia oară : ,, În acel an, n-am fost atât de fericită pe cât am pretins. În fond, n-am fost pe deplin prezentă nici la muncă, nici acasă. Am început să mă tem că îmi cedasem viitorul pentru a primi la schimb viitorul copilului meu. De fapt, femeia care nu se teme pentru propriul viitor atunci când devine mamă ori e lunatică, ori e în comă. ”

Capitolele care mi-au vorbit cel mai mult au fost cele despre sarcină și primele luni ale copilului, precum și cel despre ce înseamnă să fii mamă de băiat. Însă și cel despre ce presupune să fii mamă de fată mi s-a părut deosebit de frumos, iar alte două capitole foarte interesante mi s-au părut cel despre cum se raportează tatăl la apariția noului născut, și cum influențează rolul pe care îl ai în familie personalitatea (dacă ești singur la părinți, primul născut, ultimul născut…)

Concluzia cărții ? ,, Cu copiii nu-i niciodată ușor, deci nu-i aduceți pe lume sau nu-i adoptați ca să vă crească nivelul de fericire. Și nu-i faceți, dacă scopul vieții voastre este să trăiți în deplină pace, liniște și simplitate. Sau dacă aveți o groază de întreruperi necontenite. Sau dacă sunteți pe o cale a vieții care necesită atenție completă și devotament. De asemenea, rețineți că un copil nu este o ,, soluție “. Nu există nici o problemă pentru care copiii să fie soluția. Să optezi pentru a avea copii înseamnă să alegi haosul, complexitatea, turbulența și adevărul. Copiii te vor face să îi iubești într-un fel pe care nu l-ai crezut posibil. Și tot ei te vor confrunta cu toate emoțiile dureroase și dezgustătoare. Copiii te vor învăța să te descoperi pe tine însăți și îți vor arăta cum e să nu te ridici la nivelul celei mai importante responsabilități pe care o vei avea vreodată. Te vor învăța că ești capabilă de compasiune profundă și, la fel de mult, că nu ești deloc amabilă, calmă, competentă, rațională și evoluată cum îți închipuiai tu înainte de a deveni mamă. Însă copilul tău te va iubi cu toate imperfecțiunile tale, dacă și tu vei face la fel pentru el – iar acesta e adevăratul miracol. ”

Avem nevoie de mai multe cărți de genul ăsta, că de mame perfecte, cu copii și mai perfecți, suntem sătui cu toții …

 

Săptămâna 34 – Șocul întoarcerii în România

Mi-aș fi dorit să nu fiu nevoită să scriu întâmplări de genul aici, sau măcar nu atât de curând. Nu pot să nu îmi amintesc de momentul când am scris un guest post, De ce am ales să mă întorc în România, pe blogul Mirunei, cu nu prea mult timp în urmă, și îmi vine să râd singură, mai mult cu amărăciune.

Pentru că unde m-am întors ? În țara unde nu doar că nu se oferă prioritate femeilor însărcinate în luna a 8-a, dar li se mai și bagă lumea în față, la cozi.

Să o luăm cu începutul. Sâmbătă, m-am dus să îmi fac niște analize de sânge la Clinica Sante, din orașul meu natal. Programul de recoltare era de la 8 la 10 dimineața. Am ajuns acolo la ora 9 fix. La 10 : 45 am terminat, după ce am stat aproape tot timpul ăsta în picioare, la coadă (mai puțin ultimele 5-10 minute, cât a durat efectiv recoltarea ) . De ce atâta timp ? În primul rând, pentru că în România lui 2018, unei clinici private de analize, care are clienți cu duiumul, i se pare normal să țină aceeași persoană la recepție și la recoltare, oameni buni. Dacă bătea vântul pe acolo în materie de clienți, poate tot aș fi înțeles, că nu le mergea, și nu își permiteau să mai angajeze încă un om. Dar era full de clienți . Nu mai vorbesc că atunci când mi-a venit și mie în sfârșit rândul, și am întrebat-o pe recepționeră/asistentă dacă în timpul săptămânii e mai liber, mi-a răspuns că nu, este exact la fel. Cât de calic să fii, în calitate de conducere, să nu angajezi măcar o persoană separată la recoltare și la primire ? Înțeleg că îi interesează numai profitul, dar măcar un minim de respect pentru client să încercăm să simulăm, dacă tot nu îl avem .

În al doilea rând, am stat atât pentru că nimeni nu mi-a acordat prioritate la coadă. Când am ajuns acolo, în fața mea erau 10 oameni la coadă, din care vreo 8 erau femei, măcar ai fi zis că îmi înțelegeau mai bine situația. Eu nu sunt genul care să mă bag în fața unei cozi, aș fi făcut-o doar dacă vedeam un semn că femeile însărcinate au prioritate, așa cum este clar afișat la Synevo, de exemplu. Oricum se vedea din avion că sunt însărcinată, m-am gândit că dacă cineva are puțină empatie sau bunăvoință, mă va lăsa. Cât de naivă pot să fiu ! Nu doar că nu m-a lăsat nimeni, dar mai mult, au mai venit vreo două persoane între timp, care au vrut să bage în fața mea ! Moment în care au fost luați la trei păzește de persoanele din fața mea, cu argumentul suprem ,,Doamna însărcinată nu se bagă în față, dar vă băgați voi ? ” Aha, îmi venea să le spun, deci de văzut, ați văzut totuși toți situația, dar o folosiți numai când vă convine ! Așa că am stat frumos la coadă, în picioare, însărcinată în 8 luni, mai bine de o oră și jumătate, pentru niște analize de sânge. La un moment, simțeam că amețesc și nu mai pot, îmi venea să mă așez, dar nu am făcut-o, că doar aș fi pierdut rândul la coadă, și, la câtă bunăvoință am văzut, mi-era că mă iau și pe mine la trei păzește … Așa că am făcut ce se face cel mai bine în țara asta : am răbdat. Uitasem că în România strânsul din dinți este sport național.

34

Povestindu-i nașului meu întâmplarea respectivă, și el expat revenit în țară, după 7 ani de stat în Spania, îmi povestea că primul lui șoc, când s-a întors, a fost că vânzătorii de la magazine nu doar că nu te băgau în seamă, dar nici măcar ,,Bună ziua”  nu îți dădeau, de parcă îți făceau o favoare ei ție că intrai în magazin.

Impresia mea, la niște ani de când s-a întors el, este fix inversă : primul lucru pe care l-am observat și eu când m-am întors este că noi, clienții, nu avem nici măcar practica lui ,,Bună ziua” încetățenită, la început de orice conversație. Mă uit la coadă la farmacie, la supermarket, pe oriunde. Ori de abia apucă vânzătorul să dea ,, Bună ziua ” , ori nici nu apucă, întrucât clientul, mereu grăbit (cum altfel ? ) i-a și lătrat ,,comanda” . Da, ,, lătrat” , nu ,,spus” , pentru că e o diferență între ,,Dați-mi și mie o cutie de Ibuprofen, vă rog”  și    ,, Un Ibuprofen!” .

Și asta mă descurajează cel mai tare. Constatarea faptului că nu suntem unde suntem (doar) din cauza guvernanților. Și ei au fost aleși dintre popor, și de către noi, poporul. Impostura, impertinența și șmecheria lor nu sunt decât o oglindă a societății în care trăim. Partidul care îi găzduiește nu este decât corpul care găzduiește parazitul, fiți convinși că dacă ar muri corpul, parazitul ar găsi o altă gazdă. Problema suntem noi, societatea, în primul rând.

Sunt conștientă că nici în alte părți nu umblă câinii cu covrigi în coadă, cel mai recent exemplu pe care îl am este chiar din țara de unde am plecat, Slovacia, unde tocmai a fost ucis un reporter care urma să publice o investigație amplă asupra evaziunii fiscale a importante figuri politice din partidul majoritar aflat la guvernare acolo. Care partid, apropo, este unul de extremă dreaptă, măcar noi nu avem așa ceva la noi în Parlament. Așa că bănuiesc că am putea pune problema într-un context mai mare și să ne bucurăm că procurorul-șef DNA încă trăiește. Dar mie mi se pare și mai trist atunci când ieșim învingători numai din comparații de tipul ,, Se poate și mai rău. ”

Ne mai facem bine ?

 

Săptămâna 33 – Decizii, decizii

Habar nu am pe unde mi-au trecut primele două săptămâni de concediu de maternitate…Dar am și rezolvat multe lucruri importante. La mai bine de o săptămână după ce ne-am întors în România, am reușit să ne punem casa nouă la punct, ba chiar să începem să ne și readaptăm, deși încă mai tresar atunci când aud vorbindu-se românește în jurul meu, în spații publice 🙂

Un alt aspect important pe care l-am bifat a fost că am făcut trecerea (la 8 luni de sarcină!) de la medicul care m-a monitorizat acolo, la cea care mă va monitoriza aici. Doctora este din București, așa că va trebui să facem drumul de 2 ore până acolo la fiecare consult, dar asta este. Măcar am fost la control în săptămâna 32, și m-a mai chemat peste o lună, adică la începutul lunii a 9-a, însă apoi, va trebui să vin săptămânal.

33

Consultul din săptămâna 32 a fost de fapt Ecografia morfologică de trimestru III, unde totul a decurs bine, bebe e OK, are deja 2150 g. Doctora mi-a spus că în ritmul ăsta, am toate șansele să îl fac de peste 4 kilograme, dar mi-a plăcut faptul că asta nu a descurajat-o de la dorința mea de a naște natural, la care țin mult.

Noua mea doctoră asistă nașteri atât la Spitalul Cantacuzino, cât și în privat, la Maternitatea Regina Maria, în București. Întrucât am avut abonament, când locuiam în București, și eu și soțul la Regina Maria, și am fost foarte mulțumiți de servicii, medici și de clinică, în general, am optat pentru naștere aici. Doctora ne-a pus în legătură cu o persoană de acolo, cu care am început să discutăm detaliile Contractului privind nașterea, detalii privind prețul, tipul de naștere dorit (naturală), și alte aspecte .

După ce am citit cu atenție și ne-am pus de acord cu privire la Contractul de naștere, a trebuit să ne mai hotărâm asupra unui aspect important – prelevarea de celule stem. Deși mă mai documentasem înainte, am petrecut mai bine de o zi cântărind argumentele pro și contra pentru prelevare . Cele două surse principale care ne-au ajutat pe noi în decizia de a NU preleva, și sper să fie și altora de folos atunci când va veni momentul, au fost acest Ghid privind stocarea sângelui din cordonul ombilical, elaborat de Consiliul Europei, precum și acest articol, foarte util .

Am anunțat pe cei de la Regina Maria că ne-am decis pentru Contractul de naștere, însă fără prelevarea de celule stem, aceștia ne-au trimis Contractul de semnat prin curier, tur-retur, și între timp contractul a și fost înregistrat. Cu alte cuvinte, se cheamă că am doctor în România, cu care să nasc, am spitalul ales, intrăm în linie dreaptă cu nașterea!

Sau cel puțin așa îmi place să cred, pentru că din punct de vedere al simptomelor, înțeleg de ce toată lumea se plânge de trimestrul III. Fiecare femeie însărcinată a avut suferința ei principală în timpul sarcinii, pentru unele a fost greața sau voma, pentru altele au fost durerile de spate, ei bine, pe mine arsurile m-au terminat. Au început încă din trimestrul I, am avut perioade de alternare în timpul celui de-al doilea, de curând am luat și un tratament de două săptămâni, însă la nici o săptămână după ce l-am oprit, arsurile au reapărut. Ba mai rău, au devenit constante, ajunsesem să îmi fie teamă să mănânc orice. Cel mai greu mi-era noaptea, când stăteam culcată, și aveam impresia că voi vomita în orice moment . Așa că ori dormeam prost sau deloc, ori trebuia să dorm doar pe partea stângă, și cu capul mult ridicat față de corp, care, din nou, numai somn nu era.

Din fericire însă, de vreo câteva zile, am descoperit un remediu care – minune! – mi-a oprit de tot arsurile : beau apă alcalină, cu ph 8.5 . Să fi fost chiar atât de simplu ? Aștept să mai treacă niște zile, și vă spun săptămâna viitoare.

 

Săptămâna 32 – Noi începuturi

Ultimele două săptămâni au reprezentat o perioadă foarte agitată.

Am fost mult mai ocupată în prima săptămână de concediu de maternitate decât atunci când lucram full time, în primul rând din cauza tuturor aspectelor logistice care au ținut de mutarea din Slovacia, înapoi în România.

La serviciu, am pregătit actele pentru intrarea în concediul de maternitate, și primirea indemnizației, lucru care s-a dovedit a fi cu mult mai puțină bătaie de cap decât se face în România. Practic, HR-ul s-a ocupat de tot, nu a trebuit să le furnizez decât biletul de la doctorul obstetrician, cu data de intrare în concediu de maternitate, și încă un scan după Cărticica mea de gravidă din Slovacia ( un document tipic slovac, unde sunt notate toate datele sarcinii, inclusiv rezultatele analizelor), urmând să trimit scanat și Certificatul de naștere al lui bebe, după ce se va naște. Atât! Partea și mai bună este că aici (haios e că încă spun ,, aici “, referindu-mă la Bratislava, deși eu mă aflu deja în România 🙂 ) se poate sta în concediu de maternitate până împlinește copilul trei ani.

Până să plec, am fost ocupată cu a-mi lăsa totul în ordine la serviciu, cu organizarea a două petreceri de Rămas bun – una la birou, cu colegii, care mi-au făcut cadou un tort haios format din scutece, și una în oraș, cu prietenii făcuți în cei 3 ani și jumătate ai noștri ca expați. Partea care a ocupat cel mai mult timp însă a fost cea legată de făcutul bagajelor, care nu se mai terminau. Asta, plus făcut curățenie generală în apartamentul de la Bratislava, și predat apartamentul, după care a urmat drumul spre România.

Tort Filip

Odată ajunși, altă distracție : despachetatul bagajelor la noul apartament, acomodarea, plus cumpărături pentru ce ne mai lipsea! Noroc că am avut parte de ajutorul familiei cu curățenia în apartamentul de aici, și despachetat, că oricum nu am terminat încă de tot 🙂

I-am luat și lui bebe pătuț, perne, pilotă, lenjerii de pat, și alte mărunțișuri, la care se mai adaugă încă un tur de lucruri foarte utile pe care le-am primit de la cumnatele mele ( sterilizator de biberoane, hăinuțe, cântar pentru bebeluș, etc ) . Ne pregătim încet-încet de sosirea lui Filip, căci iată, am intrat în luna a 8-a deja, nu îmi vine să cred!

Ultima oară m-am cântărit săptămâna trecută, unde am ajuns la rotunda sumă de plus 10 kilograme – și mamă, mamă, ce le simt! Obosesc și dacă urc un etaj, iar mișcările mi-au devenit din ce în ce mai greoaie, din cauza burții mari. Mi-a fost frică să mă mai urc pe cântar săptămâna asta, după ce am mâncat pizza și cremă de zahăr de ars cu cumnata mea la 10 noaptea, plus ronțăit zilele astea pricomigdale și paleuri ( nu mă judecați! În Slovacia nu se găseau! 😀 ), dar ar cam fi cazul să îmi fac curaj. Poate mâine…Dar nu mâine, că atunci fac plăcintă cu mere cu mama. Pentru că îi este EI poftă, nu mie !

Săptămâna 30 – Home alone

Am intrat în etapa grea a sarcinii, şi la propriu, şi la figurat. Am început dintr-o dată să reţin multă apă, astfel încât  nici degetele nu le mai pot îndoi cum trebuie. De dimineaţă, mi-am pus verigheta pe deget, şi 3 ore mai târziu, am avut surpriza să constat că nu o mai pot scoate deloc. Retenţia de apă s-ar putea să aibă de-a face şi cu tratamentul pe care l-am început împotriva refluxului gastric, de care v-am povestit aici , primul efect advers fiind chiar ăsta.

Însă, oricum, se vede şi pe cântar, dintr-o dată m-am trezit la 9 kilograme în plus…Şi, după ziua de azi, cred că sar direct la 10.

În dimineaţa asta m-am dus să fac analiza de diabet gestaţional , specifică trimestrului 3 de sarcină, care aici ( şi cam în orice altă ţară în afară de România, din câte ştiu ), este obligatorie. A fost cea mai nesuferită analiză pe care am făcut-o vreodată!

Mă avertizase şi doctorul, şi încă o cunoştinţă care a trecut prin asta, că este foarte neplăcută, dar tot a fost mai rău decât mă aşteptam. Problema este faptul că trebuie să bei pe stomacul gol o băutură foarte dulce, care conţine 75 g de glucoză (!!!), amestecată cu puţină  apă. E enorm, nu realizezi ce mult este până nu vezi, efectiv, cât zahăr bei :

27496035_2080724055278841_956308021_n

Şi trebuie băut în 5-10 minute paharul, nu te lălăi cu el. Însă dacă ţi se pare că asta a fost greu, realizezi că greul vine din starea de după ! Asistentele îmi tot spuneau că atunci când mă simt rău, să le bat la uşă. Eu le tot ziceam ,,Vreţi să spuneţi DACĂ mă simt rău!” . ,, Nu, nu, CÂND vă simţiţi rău. ” . Rău am cam început să mă simt imediat. Simţeam că dacă mă mişc chiar şi un centimetru stânga-dreapta, voi vomita. Norocul meu este că am o toleranţă incredibilă de mare la stări de greaţă ( a se citi : nu vomez niciodată. Nici măcar în sarcină nu mi s-a întâmplat. ) Dar restul oamenilor habar nu am cum scapă, că nici eu n-am mai avut mult astăzi.

Am început să îmi revin treptat de-a lungul celor 2 ore cât am aşteptat, pentru că al doilea aspect neplăcut al analizei este că pierzi jumate de zi cu ea : ţi se ia sânge o dată înainte să bei glucoza (două fiole din venă, plus din deget – se şi vede în poză că este bandajat ), apoi ţi se mai recoltează o fiolă la o oră după, pentru a măsura fluctuaţia zahărului în sânge, şi încă o fiolă peste o oră!

Eu deja eram speriată numai la calculul simplu că s-ar putea să mă înţepe de 8 ori, pentru că nu mi se văd venele bine, aşa că de multe ori la analize mi se întâmplă să mă înţepe de două sau chiar 3 ori pentru o recoltare. Dar Bunuţul a ţinut azi cu mine, şi mi-a dat parte de o asistentă care a nimerit mereu din prima, lucru care iar mi-a confirmat că nu sunt doar eu de vină, mai e vorba şi de competenţa personalului.

Într-o altă ordine de idei…sunt într-o perioadă de graţie de o săptămână în care sunt singură acasă, că bărbatul e plecat la ski. Îmi pare rău că nu pot skia anul ăsta, mai ales că Facebook ţine să îmi reaminească zilnic cum anul trecut, fix în  aceeaşi săptămână, călăream munţii. Dar ce nu fac eu de dragul lui Filip!

Am început totuşi să mă duc la înot, timp de astea două săptămâni, până mă întorc definitiv în ţară, pentru că oricum e singurul sport pe care îl mai pot face, la ce echilibru precar am acum. Şi cred şi eu, e lesne de observat din poză că s-a schimbat centrul de greutate :

sapt 30

În ciuda acestui fapt însă, inexplicabil, de vreo două săptămâni m-au lăsat durerile de spate. De tot! Şi, combinat cu faptul că nu mai am arsuri deloc acum, că iau tratament…Nu mă plâng!

PS. Aş fi curioasă, şi-a mai făcut cineva analiza aceasta de diabet gestaţional, şi dacă da, cum aţi suportat-o ?

 

Săptămâna 29 – Frumoasa din pădurea adormită

Săptămâna trecută, atunci când aşteptam atât de stresată rezultatul biopsiei, mi-am spus că, dacă rezulatul este unul bun, am terminat cu grijile inutile : vreau să mă bucur de timpul rămas până nasc, în care să fac numai ceea ce îmi place mai mult : să citesc, să scriu, şi să pregătesc totul pentru după venirea lui Filip pe lume.

Zis şi făcut! Am intrat într-o perioadă de dolce far niente imediat după ziua aflării rezultatului, mai ales că asta a coincis la serviciu şi cu finalul unei perioade mai aglomerate, după care ştiu din experienţă că o vreme o să avem volum foarte scăzut de muncă.

Şi slavă Domnului pentru asta, că iar sunt terminată de somn, ca în primul trimestru. Dacă în timpul săptămânii mă trezesc la 7 pentru serviciu, în weekend am dormit şi câte 11 ore neîntrerupte, noaptea (Vorba vine, neîntrerupte. Întrerupte de fapt de nşpe drumuri la toaletă, dar ce vreau să zic este că altfel aş dormi neîntoarsă. ) Îmi trebuiesc măcar 9 ore de somn pe noapte, ca să pot să funcţionez şi eu ca un om normal. Dacă nu le dorm…păţesc ca săptămâna asta. Am avut două seri în care am dormit DOAR 8 ore. După cea de-a doua, aflându-mă la birou, după prânz m-a luat dintr-o dată un somn, de trebuia să mă culc ACUM. Varianta cafelei era exclusă, că îmi băusem deja porţia pe ziua respectivă, de dimineaţă. Noroc cu Camera de relaxare! Cred că v-am mai spus de ea, avem la serviciu o cameră cu câteva paturi, fiecare acoperit de paravane, în intimitatea lui, unde te poţi odihni. Nu o mai folosisem de astă vară, din primul trimestru, şi chiar şi atunci, o folosisem cu decenţă, pentru câte un power nap de juma’ de oră. Nu şi acum. M-am pus în una din poziţiile mele limitate de somn, pe o parte. Sunt convinsă că am adormit instant. M-a trezit telefonul vibrând, după o oră şi un sfert … Eu eram exact în aceeaşi poziţie în care mă culcasem, ba nici nu puteam să mă mişc, aveam tot corpul amorţit, nemişcându-l deloc mai bine de o oră! Simţeam cum mi se ciufulise tot părul, şi reuşise chiar şi rujul să plece de la locul lui! Mi-era o ruşine să ies de acolo, de nu mai puteam! Făcusem eu calculul că toaleta nu este foarte departe de cameră, ca să fac în aşa fel încât să arăt din nou a om decent, dar ce să vezi : drumul ăla scurt până la toaletă trece fix prin faţa unei săli de şedinţe din sticlă, plină ochi la vremea aia de manageri de la Zurich! Norocul meu că rujul scurs era pe partea cealaltă a feţei 😀 Deja mă vedeam dându-le explicaţii : ,,Ce vreţi, nu vedeţi CÂT DE ÎNSĂRCINATĂ sunt ? ” Din fericire, mai am doar două săptămâni de lucru, şi intru în concediu maternal, la începutul lunii a 8-a.

Dacă asta cu somnul nu e aşa supărătoare, un simptom care îmi dă bătăi de cap din ce în ce mai mari este refluxul gastric. Ştiu că aproape nici o însărcinată nu scapă de arsuri, dar la mine a ajuns aproape insuportabil : numai dacă pun gura pe ceva foietaj, sau mâncare mai procesată, am arsuri atât de puternice, încât simt că voi voma în secunda doi. Cel mai rău este când mă pun seara în pat, la orizontală. Este cunoscut faptul că trebuie stat pe partea stângă, pentru a ajuta sucurile gastrice, şi o simt pe pielea mea, că imediat cum mă întorc pe dreapta, mă apucă. Aşa că ori dorm prost ( arătaţi-mi mie omul care reuşeşte să doarmă nemişcat într-o singură poziţie toată noaptea…), ori iau Rennie.

Dar cum nu vreau să abuzez de Rennie, i-am spus doctorului, la vizita de la începutul lunii, de arsuri. Mi-a prescris un tratament pe care să îl iau două săptămâni, care să amelioreze simptomele. L-am cumpărat de atunci, dar am zis că până nu îmi ajunge până în gât (pun intended 🙂 ), nu mă apuc de tratament. Azi m-am apucat!

 

Săptămâna 28 – Cea mai neagră săptămână din sarcină

Ştiind că stările mele afectează copilul, am încercat până acum, şi am reuşit, în cea mai mare măsură, să am o stare de spirit pozitivă şi calmă în timpul sarcinii. Sigur, a fost anxietatea de la început, în primul rând până am văzut că sarcina evoluează bine, apoi până am aflat că bebe e sănătos, dar, în afară de asta, chiar eram mândră că iată, două treimi din sarcină, am fost exact în starea de spirit pe care voiam să i-o transmit lui Filip.

Până săptămâna trecută, când am avut parte de o perioadă plină de stres şi emoţii. De ce ? M-am trezit, însărcinată în luna a 7-a, suspectă de cancer de piele.

Totul a pornit de la o aluniţă formată pe decolteu vara trecută, care, până acum, a tot încercat să se formeze, dar nu reuşea. Făcea coajă, se transforma în culoare neagră, dar apoi coaja se rupea şi cădea, frecându-se de haine, moment în care o lua de la capăt. Ştiam că nu e un semn OK, mai ales că o dată sau de două ori a şi curs sânge din ea. Şi totuşi, mi se părea penibil să merg la dermatolog pentru O ALUNIŢĂ.

Dar până la urmă am făcut programarea, pentru săptămâna trecută. Între timp, începând să folosesc Bio oil, care este şi pentru cicatrizare, nu doar pentru vergeturi, din vacanţa de Crăciun am început să îmi dau şi pe aluniţă. Şi surpriză : după doar 2 săptămâni de aplicare, aproape că se vindecase. Începuse să se cicatrizeze de tot.

Aşa că joia trecută, când aveam programarea, nici nu mai îmi venea să mă duc, pentru o aluniţă care părea aproape vindecată. Totuşi, am zis să nu pierd timpul doctorei, dacă tot făcusem programarea.

După ce s-a uitat cu lupa la ea, doctora mi-a zis imediat, ,, Facem biopsie . ” Şocul a fost cu atât mai mare cu cât eu stăteam foarte liniştită . Am făcut ochii mari la ea şi am întrebat-o de ce, ea totuşi cum o vede ? Şi atunci a venit palma peste faţă, când mi-a spus că la cum o vede, şansele sunt de 50 – 50 % să fie carcinom, pentru că ,,formaţiunea” nu prezenta semne nici de malign, dar nici de beningn. Aşa că iată-mă ieşind din cabinet cu o foaie de trimitere la biopsie pe care scria clar ,, Suspect bazalioma” . Nici măcar nu ştiu cum i se spune în română, trimiterea respectivă fiind în slovacă, dar în engleză corespondentul este ,,basal cell cancer”, adică nu melanomul agresiv, ci o formă care nu prea se extinde, şi aproape niciodată nu metastazează, este complet tratabil. Dar ce mai conta ? Era ,,cuvântul cu C”, iar eu eram suspectă.

A început panica şi stresul. Dintr-o dată, cât aşteptam să treacă cele 3 săptămâni rămase, până mă întorc în România, mi se părea că timpul începe să funcţioneze total în defavoarea mea. Trebuia să îmi fac programare la biopsie, să iasă rezultatul ( în 2 săptămâni de abia!), şi apoi să mai fac o programare la doctor, să vedem ce e de făcut, în funcţie de rezultat.

Vineri la ora 7:00 dimineaţa, când începea programul la spitalul de oncologie unde trebuia să fac biopsia, am sunat să mă programez. Am zis totuşi să încerc să îi întreb dacă nu mă puteau primi chiar în ziua respectivă, şi supriză, puteau. Am sărit imediat într-un Uber, şi în 30 de minute iată-mă la intrarea în spital…Mai derutată ca niciodată. În viaţa mea n-am văzut un spital mai mare. Avea corpuri numerotate de la A la K, fiecare corp reprezentând o clădire separată. Dă-i şi întreabă în slovaca mea de baltă ce trebuie făcut. În primul rând trebuia să mă aşez la o coadă (Cum altfel ? Ce ar fi spitalele fără cozi ?) să mă înregistreze. Explică în slovacă, atunci când mi-a venit rândul, de ce sunt aici…M-au înţeles, aşa că iată-mă ,,îmbogăţită” cu card de pacient la un spital de oncologie. Mă uitam lung la el, şi iar mi se părea că e un vis urât, la fel ca înainte cu o zi, când mă uitam la foaia de trimitere.

Apoi încearcă să găseşti secţia de citologie, ce îmi trebuia mie. Am mers câteva sute de metri bune, până am ajuns la clădirea respectivă, după ce am cerut şi am primit indicaţii ubicue, PLUS în slovacă, să nu uităm. Între timp, am trecut pe lângă cozi peste cozi de oameni care îşi aşteptau rândul la chimioterapie sau radioterapie. Casual friday ? Not so much.

Ajung la cabinetul care îmi trebuia, şi surpriză : nimeni la coadă. M-a preluat doctora imediat, mi-a prelevat probe (nu a fost chiar aşa dureros), şi i-am explicat în slovacă faptul că sunt însărcinată, şi că plec din ţară, în concediu de maternitate, curând, dacă nu poate urgenta rezultatul biopsiei. A fost extrem de înţelegătoare, mi-a spus că mă va ajuta, să revin chiar marţi, cu alte cuvinte doar 4 zile de aşteptat, după rezultat. Nu mi-a luat nimic în plus, deşi eu aveam cash pregătit pentru ,,urgenţă”. Ce să zic, am rămas chiar plăcut impresionată de sistemul medical slovac!

Norocul meu că în zilele de aşteptare am avut invitaţi, şi ne-am luat cu una, cu alta, aşa că timpul parcă a trecut mai uşor (deşi, cumva, tot mi s-a părut că a trecut de două ori mai greu decât în mod normal).

A venit şi marţi, moment când iar m-am trezit la prima oră, că nu mai aveam răbdare. L-am luat şi pe Laurenţiu cu mine, măcar să nu mai fiu singură, dacă iar primesc vreo veste proastă. Cred că se citea frica pe faţa mea, că doctora mi-a zis imediat cum m-a văzut ,, Nie e bazalioma! “, adică este benign. M-am simţit dintr-o dată extrem de despovărată.

După aflarea rezultatului, doctorul dermatolog m-a programat chiar a doua zi, să criogenizeze ,,formaţiunea”, să ne asigurăm că nici pe viitor nu se mai dezvoltă nimic de acolo, şi cu asta, a închis cazul.

Unde voiam să ajung cu toate astea, deşi nu e o poveste atât de legată de subiectul sarcinii ?

Am vrut să vă spun un caz real, care mi s-a întâmplat chiar mie, care demonstrează cât de important este, în primul rând să mergem la medic, atunci când ceva nu este în regulă, şi în al doilea rând să ne protejăm de soare.

Vă spun asta cu mersul la doctor pentru că numai eu cunosc cel puţin două cazuri, doar de anul trecut, de cunoştiiţe care au mers la doctor doar când lucrurile se agravaseră, pentru că aşa avem noi, românii, frica de halatul alb în sânge. Pentru unul a fost destul  de târziu, pentru altul, prea târziu. Nu e uşor să te confrunţi cu posibilitatea bolii, dar tare mult mi-ar plăcea să depăşim iraţionalitatea asta care ne stăpâneşte, cum că, dacă ascundem totul sub preş, înseamnă că n-avem nimic. Nu mai bine ori diagnosticăm şi tratăm boala din faşă, ori ne liniştim, având confirmarea că nu avem nimic, mergând din timp la control ?

Şi doi la mână, dacă păţania mea face măcar o persoană,din cele care mă citesc,să se protejeze mai eficient împotriva razelor solare, mă voi bucura şi mai mult că am putut să ajut. Spun asta pentru că eu sunt genul de persoană care nu a fost la solar în viaţa ei, şi care mereu, la plajă, se cremuieşte temeinic din cap până în picioare, şi stă mai mult la umbră. Şi iată că, totuşi, la 27 de ani, a trebuit să îmi fac nici măcar prima, ci a doua biopsie de acest fel (m-a mai bănuit alt dermatolog, cu o altă aluniţă, acum vreo 3 ani ).

Nimeni nu e ferit de boli.  Aveţi grijă de voi!

 

 

 

 

Săptămâna 27 – Început de trimestru trei

S-a terminat ,,luna de miere” a sarcinii : iată-mă intrată, începând de săptămâna asta, în luna a 7-a, şi implicit trimestrul trei al sarcinii. Aparent, trimestrul trei redevine dificil ca primul, pentru că oboseşti foarte tare, iei mult în greutate, burta creşte foarte mult, şi te împiedică să faci foarte multe, se intensifică insomniile. De fapt nu ştiu de ce zic ,,aparent”, pentru că deja lucrurile ăstea încep să mi se întâmple şi mie.

Singurul capitol unde stau încă relativ bine este cel cu luarea în greutate, cu 7,5 kg în plus, la început de trimestru 3. Totuşi, am impresia că aproape toate s-au pus direct pe burtă, devenită dintr-o dată imensă (de sâni nu mai vorbesc – dar asta nu mă deranjează 🙂 ). Bine, soţul mai are grijă să îmi spună lucruri de tipul ,, Ia uite ce mâini de brutăreasă în formare ai făcut!”, drăguţul de el ! Am început să resimt totuşi kilogramele în plus, mai ales la petrecerile din decembrie, unde n-am mai putut să dansez ca pe vremuri, pentru că am început să mă mişc mai greoi, şi obosesc mai uşor . De Revelion, la ora 3 m-am dus la culcare, pentru că nu mai puteam de somn.

Am început să dorm mai prost, în primul rând pentru că burta m-a obligat să mă restrâng, de la 145875 poziţii înainte, la fix două : pe partea stângă, şi pe partea dreaptă. Cu predilecţie spre una, pentru că lui Filip nu prea îi place partea dreaptă, se agită cum mă pun în poziţia respectivă. Totodată, cum mă pun pe dreapta încep arsurile, care încă mă supără destul de des (de multe ori am impresia că sunt la un pas să vomit) . Şi, ca să fie treaba treabă, trebuie să am şi grijă să dorm cumva perfect perpendicular pe pat, pentru că dacă mă înclin chiar şi puţin, încep durerile de spate. Fun! De drumurile la toaletă, de 2-3 dăţi pe noapte, nu mai spun…

Ieri am fost la doctor, la controlul de 7 luni, şi în continuare totul este în regulă. Bebe are deja 1250 g, adică e mai mare cu două săptămâni, ceea ce a devansat data naşterii de la 11 aprilie la finalul lui martie. Fiind aşa mare, am început să îi resimt mult mai puternic mişcările, şi să îmi dau seama când dă din mâini sau din picioruţe. De obicei, bebelul meu se trezeşte fix o dată cu mine, şi ţine să îmi spună ,,Bună dimiii!” făcându-şi gimnastica de dimineaţă. Azi de dimineaţă, a dat din picioare atât de puternic, că am putut să îmi dau seama exact de dimensiunea piciorului, când presam palma în locul respectiv : este mult mai micuţ decât palma mea ! Ştiam asta, evident, dar una e să o ştii, şi alta să o simţi. De abia aştept să îl pupăcesc până şi în tălpi!

Tocmai ce m-am întors în Slovacia, unde mai stăm fix o lună, până intru în concediu de maternitate, dar deja amândoi suntem cu mintea în viitor. Ne-am găsit apartament în oraşul meu natal, am vorbit deja şi cu  doctora care mă va prelua când mă întorc în ţară, la începutul lunii a 8-a, pentru o primă programare. Nu e ceva obişnuit să schimbi doctorul cu 2 luni înainte de naştere, bineînţeles, dar situaţia o cere, sarcina fiindu-mi monitorizată până acum în Slovacia.

Aşa că am dat drumul la numărătoarea inversă, pentru întoarcerea în ţară!