Primul an cu bebe

Timpul capătă o cu totul altă dimensiune din clipa în care ai copii. Nici un an nu a trecut atât de repede ca cel de când s-a născut Filip, și, paradoxal, nici un an nu a fost la fel de greu ca acesta, deși se spune că cu cât îți e mai greu, cu atât mai lent curge timpul. Adevăr general acceptat, care, totuși, ca atâtea multe altele, nu se aplică atunci când ai copii.

De fapt, majoritatea lucrurilor le vei afla pe pielea ta, deoarece nimic nu te poate pregăti cu adevărat pentru meseria de părinte. Se învață din mers, se reînvață la fiecare copil, pentru că nu există copil care să semene cu altul, iar tu trebuie să te adaptezi la personalitatea sa.

Teoria ajută într-o anumită măsură – pe mine cărțile de parenting m-au făcut să am măcar impresia că aș avea ceva sub control – dar adevărul este că tot ,, în tranșee “, live , vei vedea cum stă treaba de fapt.

În ideea asta, pentru a veni în ajutorul viitorilor părinți, dar și pentru o mărturie în plus pentru cei care au trecut deja de vârsta de 1 an al copilului, m-am gândit să vă povestesc și cum a fost pentru mine primul an ca mamă.

Primele 3 luni – colici, colici, colici

De trei ori colici. Fix cu asta am rămas ca amintire din primele luni cu Filip.

Literatura de specialitate leagă colicile de ,, Regula de 3 ” : debutează în jurul vârstei de 3 săptămâni, dispar la vârsta de 3 luni, iar crizele de colici durează, cumulat, în medie, cam 3 ore pe zi.

Însă una-i teoria, și alta-i practica, după cum spuneam. Noi am avut parte de crizele de colici, cu plâns neconsolat și tot tacâmul, încă din prima zi când am ajuns cu Filip acasă, de la maternitate, și a durat etapa asta pââână aproape de 3 luni, ce-i drept.

Tot literatura de specialitate vorbește despre faptul că în nici o altă perioadă a vieții, copiii nu vor plânge atât de mult precum o fac în primele 3 luni de viață. Aici dau dreptate cărților, nu de alta, dar având în vedere că Filip a plâns aproape non-stop, în primele sale 3 luni, nici să vrea, și nu ar avea cum să își bată propriul record !

Râdem, glumim, dar mi se rupea sufletul când îl vedeam cum se chircea de durere, și nu puteam să îl alin deloc…

Mai sunt două lucruri care îmi vin în minte instant, uitându-mă în urmă la primele 3 luni : greutățile întâmpinate cu alăptatul , despre care am scris aici, și nopțile nedormite, în prima lună, până a înțeles care-i ziua și care-i noaptea 🙂

Despre prima lună cu bebe, care a fost … o experiență, să zicem 😀 , am scris aici .

Până la 6 luni – refluxul

Tot citind despre colici, așteptam pragul de 3 luni ca pe Sfântul Graal : toată lumea spunea că atunci vor trece durerile de stomac, și, ce-i drept, chiar așa a fost. Însă, încă de la naștere, și până în pragul vârstei de 6 luni, am mai avut o problemă de care nu păream să mai scăpăm vreodată: refluxul l-a supărat continuu pe Filip.

Vărsa și regurgita încontinuu, îi schimbam câte 3 bavețici pe zi, plus două schimburi de haine (și nu, nu vă gândiți că îi schimbam bavețica la prima pată ). Avea zile în care vomita non-stop, de mi-era teamă că nu a asimilat absolut nimic. Eu, adepta alăptatului până în pânzele albe, ajunsesem să încerc să îi dau chiar și lapte praf, formulă anti-reflux, doar-doar n-o mai da afară tot…

De unde. Nimic n-a ajutat.

Paradoxul este, însă, faptul că deși regurgita și voma foarte des, Filip lua în greutate ca Făt Frumos din poveste : câte 1 kg pe lună, constant, până la 6 luni! Soțul tot insista să îl ducem la un doctor, însă faptul că lua atât de bine în greutate, plus faptul că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, refluxul, până la vârsta de 6 luni, este fiziologic, ne-a făcut să așteptăm. Și fix așa a fost. Treptat, între a 5-a și a 6-a lună, s-a reglat de la sine.

De la 6 luni încolo – primul game-changer : diversificarea

Deși tot auzeam mame spunându-mi ,, Să vezi ce greu e cu diversificarea, trebuie să îi gătești lui special, o să ai și mai puțin timp, etc ” , mie mi s-a părut totul mai ușor de când am început să îi dau hrană solidă lui Filip.

Asta în primul rând deoarece așa am început să îmi recapăt cât de cât independența ; înainte, când era alăptat exclusiv, nu puteam pleca de acasă niciodată mai mult de o oră (timp în care oricum stăteam stresată ), deoarece nu se știa când Filip va dori din nou să mănânce, și e rău tare de foame, nu te înțelegi cu el când vrea să mănânce 🙂 Însă, de când cu diversificarea, în sfârșit, îl putea potoli și altcineva.

PS. Despre cum a decurs diversificarea la noi am scris aici.

De la 7 luni încolo – erupțiile dentare

Uitându-mă în urmă, îmi vine să râd : am avut fix o lună liniștită, între 6 și 7 luni, când pe Filip nu îl mai supărau nici colicii, nici refluxul, și nici nu începuseră erupțiile dentare.

Însă, în jurul vârstei de 7 luni, i-a apărut primul dințișor, și de atunci, să te ții : numai în erupții dentare am stat. Erupții care au venit cu tot pachetul inclus : mârâială continuă ( în cel mai bun caz ), apetit diminuat, creștere ușoară a temperaturii ( nu chiar febră, dar pe acolo), și , mai ales, multe, multe nopți nedormite. În fine, nu au fost chiar nedormite, dar dormea foarte, foarte prost, și se trezea foarte des să sugă (chiar și din oră în oră) , sânul fiind singura lui alinare.

Nici nu am avut parte vreodată de mai mulți dinți să iasă în același timp, așa că ne-am chinuit, și el, și noi pe lângă el, cu apariția lor unul câte unul. Partea bună e că, deși Filip a ținut-o aproape numai în erupții dentare, deja, la 1 an și 2 luni, are 10 dinți ieșiți ( we’re halfway there !) .

La 10 luni – al doilea game – changer – mersul

Ne-am dat seama repede că Filip este foarte agil : s-a rostologit repede, a mers de-a bușilea repede, și, la 10 luni, deja a început să meargă în picioare singur. Achiziție care a schimbat lucrurile radical : de când cu mersul, zici că e iepurașul Duracel : toată ziua-bunăziua, merge sau aleargă de colo-colo. Diferența este enormă față de perioada de dinainte de a merge, deoarece acum, nemaidepinzând de mine pentru a-l ajuta, explorează mai abitir totul, luând casa și curtea la pas de zeci de ori pe zi.

Știu că pare că am vorbit mai mult de greutățile întâmpinate de-a lungul primului an …

,, Și unde sunt momentele frumoase ? ” , veți întreba poate, pe bună dreptate.

Răspunsul este ,, În tot acest timp ” , că aici voiam să ajung. A fost un an greu, mai greu decât mă așteptam, în ciuda faptului că am avut așteptări cât de cât realiste. Dar a fost un an minunat de greu. Sigur, nopțile nedormite își lasă amprenta, oboseala este foarte mare, și resimți problemele pe care le are copilul mult mai abitir decât dacă le-ai avea tu. Însă simt că am un bilet în rândul din față, încontinuu, de mai bine de 1 an, la cel mai frumos spectacol la care am asistat vreodată : devenirea copilului meu, felul în care el descoperă lumea.

Stau și mă gândesc ce diferență de la cer la pământ este între nou-născutul de anul trecut, care moțăia toată ziua, era perfect imobil, și nu învățase nici măcar să zâmbească încă, și copilul neastâmpărat de acum, care aleargă de colo-colo toată ziua, bombăne singur încontinuu, și râde în hohote atunci când îi faci o ghidușie. Mă simt norocoasă că am fost prezentă la toată transformarea asta, și de abia aștept să îl ajut să descopere în continuare lumea !