Mi-aș fi dorit să nu fiu nevoită să scriu întâmplări de genul aici, sau măcar nu atât de curând. Nu pot să nu îmi amintesc de momentul când am scris un guest post, De ce am ales să mă întorc în România, pe blogul Mirunei, cu nu prea mult timp în urmă, și îmi vine să râd singură, mai mult cu amărăciune.

Pentru că unde m-am întors ? În țara unde nu doar că nu se oferă prioritate femeilor însărcinate în luna a 8-a, dar li se mai și bagă lumea în față, la cozi.

Să o luăm cu începutul. Sâmbătă, m-am dus să îmi fac niște analize de sânge la Clinica Sante, din orașul meu natal. Programul de recoltare era de la 8 la 10 dimineața. Am ajuns acolo la ora 9 fix. La 10 : 45 am terminat, după ce am stat aproape tot timpul ăsta în picioare, la coadă (mai puțin ultimele 5-10 minute, cât a durat efectiv recoltarea ) . De ce atâta timp ? În primul rând, pentru că în România lui 2018, unei clinici private de analize, care are clienți cu duiumul, i se pare normal să țină aceeași persoană la recepție și la recoltare, oameni buni. Dacă bătea vântul pe acolo în materie de clienți, poate tot aș fi înțeles, că nu le mergea, și nu își permiteau să mai angajeze încă un om. Dar era full de clienți . Nu mai vorbesc că atunci când mi-a venit și mie în sfârșit rândul, și am întrebat-o pe recepționeră/asistentă dacă în timpul săptămânii e mai liber, mi-a răspuns că nu, este exact la fel. Cât de calic să fii, în calitate de conducere, să nu angajezi măcar o persoană separată la recoltare și la primire ? Înțeleg că îi interesează numai profitul, dar măcar un minim de respect pentru client să încercăm să simulăm, dacă tot nu îl avem .

În al doilea rând, am stat atât pentru că nimeni nu mi-a acordat prioritate la coadă. Când am ajuns acolo, în fața mea erau 10 oameni la coadă, din care vreo 8 erau femei, măcar ai fi zis că îmi înțelegeau mai bine situația. Eu nu sunt genul care să mă bag în fața unei cozi, aș fi făcut-o doar dacă vedeam un semn că femeile însărcinate au prioritate, așa cum este clar afișat la Synevo, de exemplu. Oricum se vedea din avion că sunt însărcinată, m-am gândit că dacă cineva are puțină empatie sau bunăvoință, mă va lăsa. Cât de naivă pot să fiu ! Nu doar că nu m-a lăsat nimeni, dar mai mult, au mai venit vreo două persoane între timp, care au vrut să bage în fața mea ! Moment în care au fost luați la trei păzește de persoanele din fața mea, cu argumentul suprem ,,Doamna însărcinată nu se bagă în față, dar vă băgați voi ? ” Aha, îmi venea să le spun, deci de văzut, ați văzut totuși toți situația, dar o folosiți numai când vă convine ! Așa că am stat frumos la coadă, în picioare, însărcinată în 8 luni, mai bine de o oră și jumătate, pentru niște analize de sânge. La un moment, simțeam că amețesc și nu mai pot, îmi venea să mă așez, dar nu am făcut-o, că doar aș fi pierdut rândul la coadă, și, la câtă bunăvoință am văzut, mi-era că mă iau și pe mine la trei păzește … Așa că am făcut ce se face cel mai bine în țara asta : am răbdat. Uitasem că în România strânsul din dinți este sport național.

Povestindu-i nașului meu întâmplarea respectivă, și el expat revenit în țară, după 7 ani de stat în Spania, îmi povestea că primul lui șoc, când s-a întors, a fost că vânzătorii de la magazine nu doar că nu te băgau în seamă, dar nici măcar ,,Bună ziua”  nu îți dădeau, de parcă îți făceau o favoare ei ție că intrai în magazin.

Impresia mea, la niște ani de când s-a întors el, este fix inversă : primul lucru pe care l-am observat și eu când m-am întors este că noi, clienții, nu avem nici măcar practica lui ,,Bună ziua” încetățenită, la început de orice conversație. Mă uit la coadă la farmacie, la supermarket, pe oriunde. Ori de abia apucă vânzătorul să dea ,, Bună ziua ” , ori nici nu apucă, întrucât clientul, mereu grăbit (cum altfel ? ) i-a și lătrat ,,comanda” . Da, ,, lătrat” , nu ,,spus” , pentru că e o diferență între ,,Dați-mi și mie o cutie de Ibuprofen, vă rog”  și    ,, Un Ibuprofen!” .

Și asta mă descurajează cel mai tare. Constatarea faptului că nu suntem unde suntem (doar) din cauza guvernanților. Și ei au fost aleși dintre popor, și de către noi, poporul. Impostura, impertinența și șmecheria lor nu sunt decât o oglindă a societății în care trăim. Partidul care îi găzduiește nu este decât corpul care găzduiește parazitul, fiți convinși că dacă ar muri corpul, parazitul ar găsi o altă gazdă. Problema suntem noi, societatea, în primul rând.

Sunt conștientă că nici în alte părți nu umblă câinii cu covrigi în coadă, cel mai recent exemplu pe care îl am este chiar din țara de unde am plecat, Slovacia, unde tocmai a fost ucis un reporter care urma să publice o investigație amplă asupra evaziunii fiscale a importante figuri politice din partidul majoritar aflat la guvernare acolo. Care partid, apropo, este unul de extremă dreaptă, măcar noi nu avem așa ceva la noi în Parlament. Așa că bănuiesc că am putea pune problema într-un context mai mare și să ne bucurăm că procurorul-șef DNA încă trăiește. Dar mie mi se pare și mai trist atunci când ieșim învingători numai din comparații de tipul ,, Se poate și mai rău. ”

Ne mai facem bine ?

 

Habar nu am pe unde mi-au trecut primele două săptămâni de concediu de maternitate…Dar am și rezolvat multe lucruri importante. La mai bine de o săptămână după ce ne-am întors în România, am reușit să ne punem casa nouă la punct, ba chiar să începem să ne și readaptăm, deși încă mai tresar atunci când aud vorbindu-se românește în jurul meu, în spații publice 🙂

Un alt aspect important pe care l-am bifat a fost că am făcut trecerea (la 8 luni de sarcină!) de la medicul care m-a monitorizat acolo, la cea care mă va monitoriza aici. Doctora este din București, așa că va trebui să facem drumul de 2 ore până acolo la fiecare consult, dar asta este. Măcar am fost la control în săptămâna 32, și m-a mai chemat peste o lună, adică la începutul lunii a 9-a, însă apoi, va trebui să vin săptămânal.

Consultul din săptămâna 32 a fost de fapt Ecografia morfologică de trimestru III, unde totul a decurs bine, bebe e OK, are deja 2150 g. Doctora mi-a spus că în ritmul ăsta, am toate șansele să îl fac de peste 4 kilograme, dar mi-a plăcut faptul că asta nu a descurajat-o de la dorința mea de a naște natural, la care țin mult.

Noua mea doctoră asistă nașteri atât la Spitalul Cantacuzino, cât și în privat, la Maternitatea Regina Maria, în București. Întrucât am avut abonament, când locuiam în București, și eu și soțul la Regina Maria, și am fost foarte mulțumiți de servicii, medici și de clinică, în general, am optat pentru naștere aici. Doctora ne-a pus în legătură cu o persoană de acolo, cu care am început să discutăm detaliile Contractului privind nașterea, detalii privind prețul, tipul de naștere dorit (naturală), și alte aspecte .

După ce am citit cu atenție și ne-am pus de acord cu privire la Contractul de naștere, a trebuit să ne mai hotărâm asupra unui aspect important – prelevarea de celule stem. Deși mă mai documentasem înainte, am petrecut mai bine de o zi cântărind argumentele pro și contra pentru prelevare . Cele două surse principale care ne-au ajutat pe noi în decizia de a NU preleva, și sper să fie și altora de folos atunci când va veni momentul, au fost acest Ghid privind stocarea sângelui din cordonul ombilical, elaborat de Consiliul Europei, precum și acest articol, foarte util .

Am anunțat pe cei de la Regina Maria că ne-am decis pentru Contractul de naștere, însă fără prelevarea de celule stem, aceștia ne-au trimis Contractul de semnat prin curier, tur-retur, și între timp contractul a și fost înregistrat. Cu alte cuvinte, se cheamă că am doctor în România, cu care să nasc, am spitalul ales, intrăm în linie dreaptă cu nașterea!

Sau cel puțin așa îmi place să cred, pentru că din punct de vedere al simptomelor, înțeleg de ce toată lumea se plânge de trimestrul III. Fiecare femeie însărcinată a avut suferința ei principală în timpul sarcinii, pentru unele a fost greața sau voma, pentru altele au fost durerile de spate, ei bine, pe mine arsurile m-au terminat. Au început încă din trimestrul I, am avut perioade de alternare în timpul celui de-al doilea, de curând am luat și un tratament de două săptămâni, însă la nici o săptămână după ce l-am oprit, arsurile au reapărut. Ba mai rău, au devenit constante, ajunsesem să îmi fie teamă să mănânc orice. Cel mai greu mi-era noaptea, când stăteam culcată, și aveam impresia că voi vomita în orice moment . Așa că ori dormeam prost sau deloc, ori trebuia să dorm doar pe partea stângă, și cu capul mult ridicat față de corp, care, din nou, numai somn nu era.

Din fericire însă, de vreo câteva zile, am descoperit un remediu care – minune! – mi-a oprit de tot arsurile : beau apă alcalină, cu ph 8.5 . Să fi fost chiar atât de simplu ? Aștept să mai treacă niște zile, și vă spun săptămâna viitoare.

 

Ultimele două săptămâni au reprezentat o perioadă foarte agitată.

Am fost mult mai ocupată în prima săptămână de concediu de maternitate decât atunci când lucram full time, în primul rând din cauza tuturor aspectelor logistice care au ținut de mutarea din Slovacia, înapoi în România.

La serviciu, am pregătit actele pentru intrarea în concediul de maternitate, și primirea indemnizației, lucru care s-a dovedit a fi cu mult mai puțină bătaie de cap decât se face în România. Practic, HR-ul s-a ocupat de tot, nu a trebuit să le furnizez decât biletul de la doctorul obstetrician, cu data de intrare în concediu de maternitate, și încă un scan după Cărticica mea de gravidă din Slovacia ( un document tipic slovac, unde sunt notate toate datele sarcinii, inclusiv rezultatele analizelor), urmând să trimit scanat și Certificatul de naștere al lui bebe, după ce se va naște. Atât! Partea și mai bună este că aici (haios e că încă spun ,, aici “, referindu-mă la Bratislava, deși eu mă aflu deja în România 🙂 ) se poate sta în concediu de maternitate până împlinește copilul trei ani.

Până să plec, am fost ocupată cu a-mi lăsa totul în ordine la serviciu, cu organizarea a două petreceri de Rămas bun – una la birou, cu colegii, care mi-au făcut cadou un tort haios format din scutece, și una în oraș, cu prietenii făcuți în cei 3 ani și jumătate ai noștri ca expați. Partea care a ocupat cel mai mult timp însă a fost cea legată de făcutul bagajelor, care nu se mai terminau. Asta, plus făcut curățenie generală în apartamentul de la Bratislava, și predat apartamentul, după care a urmat drumul spre România.

Odată ajunși, altă distracție : despachetatul bagajelor la noul apartament, acomodarea, plus cumpărături pentru ce ne mai lipsea! Noroc că am avut parte de ajutorul familiei cu curățenia în apartamentul de aici, și despachetat, că oricum nu am terminat încă de tot 🙂

I-am luat și lui bebe pătuț, perne, pilotă, lenjerii de pat, și alte mărunțișuri, la care se mai adaugă încă un tur de lucruri foarte utile pe care le-am primit de la cumnatele mele ( sterilizator de biberoane, hăinuțe, cântar pentru bebeluș, etc ) . Ne pregătim încet-încet de sosirea lui Filip, căci iată, am intrat în luna a 8-a deja, nu îmi vine să cred!

Ultima oară m-am cântărit săptămâna trecută, unde am ajuns la rotunda sumă de plus 10 kilograme – și mamă, mamă, ce le simt! Obosesc și dacă urc un etaj, iar mișcările mi-au devenit din ce în ce mai greoaie, din cauza burții mari. Mi-a fost frică să mă mai urc pe cântar săptămâna asta, după ce am mâncat pizza și cremă de zahăr de ars cu cumnata mea la 10 noaptea, plus ronțăit zilele astea pricomigdale și paleuri ( nu mă judecați! În Slovacia nu se găseau! 😀 ), dar ar cam fi cazul să îmi fac curaj. Poate mâine…Dar nu mâine, că atunci fac plăcintă cu mere cu mama. Pentru că îi este EI poftă, nu mie !

Am intrat în etapa grea a sarcinii, şi la propriu, şi la figurat. Am început dintr-o dată să reţin multă apă, astfel încât  nici degetele nu le mai pot îndoi cum trebuie. De dimineaţă, mi-am pus verigheta pe deget, şi 3 ore mai târziu, am avut surpriza să constat că nu o mai pot scoate deloc. Retenţia de apă s-ar putea să aibă de-a face şi cu tratamentul pe care l-am început împotriva refluxului gastric, de care v-am povestit aici , primul efect advers fiind chiar ăsta.

Însă, oricum, se vede şi pe cântar, dintr-o dată m-am trezit la 9 kilograme în plus…Şi, după ziua de azi, cred că sar direct la 10.

În dimineaţa asta m-am dus să fac analiza de diabet gestaţional , specifică trimestrului 3 de sarcină, care aici ( şi cam în orice altă ţară în afară de România, din câte ştiu ), este obligatorie. A fost cea mai nesuferită analiză pe care am făcut-o vreodată!

Mă avertizase şi doctorul, şi încă o cunoştinţă care a trecut prin asta, că este foarte neplăcută, dar tot a fost mai rău decât mă aşteptam. Problema este faptul că trebuie să bei pe stomacul gol o băutură foarte dulce, care conţine 75 g de glucoză (!!!), amestecată cu puţină  apă. E enorm, nu realizezi ce mult este până nu vezi, efectiv, cât zahăr bei :

Şi trebuie băut în 5-10 minute paharul, nu te lălăi cu el. Însă dacă ţi se pare că asta a fost greu, realizezi că greul vine din starea de după ! Asistentele îmi tot spuneau că atunci când mă simt rău, să le bat la uşă. Eu le tot ziceam ,,Vreţi să spuneţi DACĂ mă simt rău!” . ,, Nu, nu, CÂND vă simţiţi rău. ” . Rău am cam început să mă simt imediat. Simţeam că dacă mă mişc chiar şi un centimetru stânga-dreapta, voi vomita. Norocul meu este că am o toleranţă incredibilă de mare la stări de greaţă ( a se citi : nu vomez niciodată. Nici măcar în sarcină nu mi s-a întâmplat. ) Dar restul oamenilor habar nu am cum scapă, că nici eu n-am mai avut mult astăzi.

Am început să îmi revin treptat de-a lungul celor 2 ore cât am aşteptat, pentru că al doilea aspect neplăcut al analizei este că pierzi jumate de zi cu ea : ţi se ia sânge o dată înainte să bei glucoza (două fiole din venă, plus din deget – se şi vede în poză că este bandajat ), apoi ţi se mai recoltează o fiolă la o oră după, pentru a măsura fluctuaţia zahărului în sânge, şi încă o fiolă peste o oră!

Eu deja eram speriată numai la calculul simplu că s-ar putea să mă înţepe de 8 ori, pentru că nu mi se văd venele bine, aşa că de multe ori la analize mi se întâmplă să mă înţepe de două sau chiar 3 ori pentru o recoltare. Dar Bunuţul a ţinut azi cu mine, şi mi-a dat parte de o asistentă care a nimerit mereu din prima, lucru care iar mi-a confirmat că nu sunt doar eu de vină, mai e vorba şi de competenţa personalului.

Într-o altă ordine de idei…sunt într-o perioadă de graţie de o săptămână în care sunt singură acasă, că bărbatul e plecat la ski. Îmi pare rău că nu pot skia anul ăsta, mai ales că Facebook ţine să îmi reaminească zilnic cum anul trecut, fix în  aceeaşi săptămână, călăream munţii. Dar ce nu fac eu de dragul lui Filip!

Am început totuşi să mă duc la înot, timp de astea două săptămâni, până mă întorc definitiv în ţară, pentru că oricum e singurul sport pe care îl mai pot face, la ce echilibru precar am acum. Şi cred şi eu, e lesne de observat din poză că s-a schimbat centrul de greutate :

În ciuda acestui fapt însă, inexplicabil, de vreo două săptămâni m-au lăsat durerile de spate. De tot! Şi, combinat cu faptul că nu mai am arsuri deloc acum, că iau tratament…Nu mă plâng!

PS. Aş fi curioasă, şi-a mai făcut cineva analiza aceasta de diabet gestaţional, şi dacă da, cum aţi suportat-o ?

 

Săptămâna trecută, atunci când aşteptam atât de stresată rezultatul biopsiei, mi-am spus că, dacă rezulatul este unul bun, am terminat cu grijile inutile : vreau să mă bucur de timpul rămas până nasc, în care să fac numai ceea ce îmi place mai mult : să citesc, să scriu, şi să pregătesc totul pentru după venirea lui Filip pe lume.

Zis şi făcut! Am intrat într-o perioadă de dolce far niente imediat după ziua aflării rezultatului, mai ales că asta a coincis la serviciu şi cu finalul unei perioade mai aglomerate, după care ştiu din experienţă că o vreme o să avem volum foarte scăzut de muncă.

Şi slavă Domnului pentru asta, că iar sunt terminată de somn, ca în primul trimestru. Dacă în timpul săptămânii mă trezesc la 7 pentru serviciu, în weekend am dormit şi câte 11 ore neîntrerupte, noaptea (Vorba vine, neîntrerupte. Întrerupte de fapt de nşpe drumuri la toaletă, dar ce vreau să zic este că altfel aş dormi neîntoarsă. ) Îmi trebuiesc măcar 9 ore de somn pe noapte, ca să pot să funcţionez şi eu ca un om normal. Dacă nu le dorm…păţesc ca săptămâna asta. Am avut două seri în care am dormit DOAR 8 ore. După cea de-a doua, aflându-mă la birou, după prânz m-a luat dintr-o dată un somn, de trebuia să mă culc ACUM. Varianta cafelei era exclusă, că îmi băusem deja porţia pe ziua respectivă, de dimineaţă. Noroc cu Camera de relaxare! Cred că v-am mai spus de ea, avem la serviciu o cameră cu câteva paturi, fiecare acoperit de paravane, în intimitatea lui, unde te poţi odihni. Nu o mai folosisem de astă vară, din primul trimestru, şi chiar şi atunci, o folosisem cu decenţă, pentru câte un power nap de juma’ de oră. Nu şi acum. M-am pus în una din poziţiile mele limitate de somn, pe o parte. Sunt convinsă că am adormit instant. M-a trezit telefonul vibrând, după o oră şi un sfert … Eu eram exact în aceeaşi poziţie în care mă culcasem, ba nici nu puteam să mă mişc, aveam tot corpul amorţit, nemişcându-l deloc mai bine de o oră! Simţeam cum mi se ciufulise tot părul, şi reuşise chiar şi rujul să plece de la locul lui! Mi-era o ruşine să ies de acolo, de nu mai puteam! Făcusem eu calculul că toaleta nu este foarte departe de cameră, ca să fac în aşa fel încât să arăt din nou a om decent, dar ce să vezi : drumul ăla scurt până la toaletă trece fix prin faţa unei săli de şedinţe din sticlă, plină ochi la vremea aia de manageri de la Zurich! Norocul meu că rujul scurs era pe partea cealaltă a feţei 😀 Deja mă vedeam dându-le explicaţii : ,,Ce vreţi, nu vedeţi CÂT DE ÎNSĂRCINATĂ sunt ? ” Din fericire, mai am doar două săptămâni de lucru, şi intru în concediu maternal, la începutul lunii a 8-a.

Dacă asta cu somnul nu e aşa supărătoare, un simptom care îmi dă bătăi de cap din ce în ce mai mari este refluxul gastric. Ştiu că aproape nici o însărcinată nu scapă de arsuri, dar la mine a ajuns aproape insuportabil : numai dacă pun gura pe ceva foietaj, sau mâncare mai procesată, am arsuri atât de puternice, încât simt că voi voma în secunda doi. Cel mai rău este când mă pun seara în pat, la orizontală. Este cunoscut faptul că trebuie stat pe partea stângă, pentru a ajuta sucurile gastrice, şi o simt pe pielea mea, că imediat cum mă întorc pe dreapta, mă apucă. Aşa că ori dorm prost ( arătaţi-mi mie omul care reuşeşte să doarmă nemişcat într-o singură poziţie toată noaptea…), ori iau Rennie.

Dar cum nu vreau să abuzez de Rennie, i-am spus doctorului, la vizita de la începutul lunii, de arsuri. Mi-a prescris un tratament pe care să îl iau două săptămâni, care să amelioreze simptomele. L-am cumpărat de atunci, dar am zis că până nu îmi ajunge până în gât (pun intended 🙂 ), nu mă apuc de tratament. Azi m-am apucat!

 

Ştiind că stările mele afectează copilul, am încercat până acum, şi am reuşit, în cea mai mare măsură, să am o stare de spirit pozitivă şi calmă în timpul sarcinii. Sigur, a fost anxietatea de la început, în primul rând până am văzut că sarcina evoluează bine, apoi până am aflat că bebe e sănătos, dar, în afară de asta, chiar eram mândră că iată, două treimi din sarcină, am fost exact în starea de spirit pe care voiam să i-o transmit lui Filip.

Până săptămâna trecută, când am avut parte de o perioadă plină de stres şi emoţii. De ce ? M-am trezit, însărcinată în luna a 7-a, suspectă de cancer de piele.

Totul a pornit de la o aluniţă formată pe decolteu vara trecută, care, până acum, a tot încercat să se formeze, dar nu reuşea. Făcea coajă, se transforma în culoare neagră, dar apoi coaja se rupea şi cădea, frecându-se de haine, moment în care o lua de la capăt. Ştiam că nu e un semn OK, mai ales că o dată sau de două ori a şi curs sânge din ea. Şi totuşi, mi se părea penibil să merg la dermatolog pentru O ALUNIŢĂ.

Dar până la urmă am făcut programarea, pentru săptămâna trecută. Între timp, începând să folosesc Bio oil, care este şi pentru cicatrizare, nu doar pentru vergeturi, din vacanţa de Crăciun am început să îmi dau şi pe aluniţă. Şi surpriză : după doar 2 săptămâni de aplicare, aproape că se vindecase. Începuse să se cicatrizeze de tot.

Aşa că joia trecută, când aveam programarea, nici nu mai îmi venea să mă duc, pentru o aluniţă care părea aproape vindecată. Totuşi, am zis să nu pierd timpul doctorei, dacă tot făcusem programarea.

După ce s-a uitat cu lupa la ea, doctora mi-a zis imediat, ,, Facem biopsie . ” Şocul a fost cu atât mai mare cu cât eu stăteam foarte liniştită . Am făcut ochii mari la ea şi am întrebat-o de ce, ea totuşi cum o vede ? Şi atunci a venit palma peste faţă, când mi-a spus că la cum o vede, şansele sunt de 50 – 50 % să fie carcinom, pentru că ,,formaţiunea” nu prezenta semne nici de malign, dar nici de beningn. Aşa că iată-mă ieşind din cabinet cu o foaie de trimitere la biopsie pe care scria clar ,, Suspect bazalioma” . Nici măcar nu ştiu cum i se spune în română, trimiterea respectivă fiind în slovacă, dar în engleză corespondentul este ,,basal cell cancer”, adică nu melanomul agresiv, ci o formă care nu prea se extinde, şi aproape niciodată nu metastazează, este complet tratabil. Dar ce mai conta ? Era ,,cuvântul cu C”, iar eu eram suspectă.

A început panica şi stresul. Dintr-o dată, cât aşteptam să treacă cele 3 săptămâni rămase, până mă întorc în România, mi se părea că timpul începe să funcţioneze total în defavoarea mea. Trebuia să îmi fac programare la biopsie, să iasă rezultatul ( în 2 săptămâni de abia!), şi apoi să mai fac o programare la doctor, să vedem ce e de făcut, în funcţie de rezultat.

Vineri la ora 7:00 dimineaţa, când începea programul la spitalul de oncologie unde trebuia să fac biopsia, am sunat să mă programez. Am zis totuşi să încerc să îi întreb dacă nu mă puteau primi chiar în ziua respectivă, şi supriză, puteau. Am sărit imediat într-un Uber, şi în 30 de minute iată-mă la intrarea în spital…Mai derutată ca niciodată. În viaţa mea n-am văzut un spital mai mare. Avea corpuri numerotate de la A la K, fiecare corp reprezentând o clădire separată. Dă-i şi întreabă în slovaca mea de baltă ce trebuie făcut. În primul rând trebuia să mă aşez la o coadă (Cum altfel ? Ce ar fi spitalele fără cozi ?) să mă înregistreze. Explică în slovacă, atunci când mi-a venit rândul, de ce sunt aici…M-au înţeles, aşa că iată-mă ,,îmbogăţită” cu card de pacient la un spital de oncologie. Mă uitam lung la el, şi iar mi se părea că e un vis urât, la fel ca înainte cu o zi, când mă uitam la foaia de trimitere.

Apoi încearcă să găseşti secţia de citologie, ce îmi trebuia mie. Am mers câteva sute de metri bune, până am ajuns la clădirea respectivă, după ce am cerut şi am primit indicaţii ubicue, PLUS în slovacă, să nu uităm. Între timp, am trecut pe lângă cozi peste cozi de oameni care îşi aşteptau rândul la chimioterapie sau radioterapie. Casual friday ? Not so much.

Ajung la cabinetul care îmi trebuia, şi surpriză : nimeni la coadă. M-a preluat doctora imediat, mi-a prelevat probe (nu a fost chiar aşa dureros), şi i-am explicat în slovacă faptul că sunt însărcinată, şi că plec din ţară, în concediu de maternitate, curând, dacă nu poate urgenta rezultatul biopsiei. A fost extrem de înţelegătoare, mi-a spus că mă va ajuta, să revin chiar marţi, cu alte cuvinte doar 4 zile de aşteptat, după rezultat. Nu mi-a luat nimic în plus, deşi eu aveam cash pregătit pentru ,,urgenţă”. Ce să zic, am rămas chiar plăcut impresionată de sistemul medical slovac!

Norocul meu că în zilele de aşteptare am avut invitaţi, şi ne-am luat cu una, cu alta, aşa că timpul parcă a trecut mai uşor (deşi, cumva, tot mi s-a părut că a trecut de două ori mai greu decât în mod normal).

A venit şi marţi, moment când iar m-am trezit la prima oră, că nu mai aveam răbdare. L-am luat şi pe Laurenţiu cu mine, măcar să nu mai fiu singură, dacă iar primesc vreo veste proastă. Cred că se citea frica pe faţa mea, că doctora mi-a zis imediat cum m-a văzut ,, Nie e bazalioma! “, adică este benign. M-am simţit dintr-o dată extrem de despovărată.

După aflarea rezultatului, doctorul dermatolog m-a programat chiar a doua zi, să criogenizeze ,,formaţiunea”, să ne asigurăm că nici pe viitor nu se mai dezvoltă nimic de acolo, şi cu asta, a închis cazul.

Unde voiam să ajung cu toate astea, deşi nu e o poveste atât de legată de subiectul sarcinii ?

Am vrut să vă spun un caz real, care mi s-a întâmplat chiar mie, care demonstrează cât de important este, în primul rând să mergem la medic, atunci când ceva nu este în regulă, şi în al doilea rând să ne protejăm de soare.

Vă spun asta cu mersul la doctor pentru că numai eu cunosc cel puţin două cazuri, doar de anul trecut, de cunoştiiţe care au mers la doctor doar când lucrurile se agravaseră, pentru că aşa avem noi, românii, frica de halatul alb în sânge. Pentru unul a fost destul  de târziu, pentru altul, prea târziu. Nu e uşor să te confrunţi cu posibilitatea bolii, dar tare mult mi-ar plăcea să depăşim iraţionalitatea asta care ne stăpâneşte, cum că, dacă ascundem totul sub preş, înseamnă că n-avem nimic. Nu mai bine ori diagnosticăm şi tratăm boala din faşă, ori ne liniştim, având confirmarea că nu avem nimic, mergând din timp la control ?

Şi doi la mână, dacă păţania mea face măcar o persoană,din cele care mă citesc,să se protejeze mai eficient împotriva razelor solare, mă voi bucura şi mai mult că am putut să ajut. Spun asta pentru că eu sunt genul de persoană care nu a fost la solar în viaţa ei, şi care mereu, la plajă, se cremuieşte temeinic din cap până în picioare, şi stă mai mult la umbră. Şi iată că, totuşi, la 27 de ani, a trebuit să îmi fac nici măcar prima, ci a doua biopsie de acest fel (m-a mai bănuit alt dermatolog, cu o altă aluniţă, acum vreo 3 ani ).

Nimeni nu e ferit de boli.  Aveţi grijă de voi!

 

 

 

 

S-a terminat ,,luna de miere” a sarcinii : iată-mă intrată, începând de săptămâna asta, în luna a 7-a, şi implicit trimestrul trei al sarcinii. Aparent, trimestrul trei redevine dificil ca primul, pentru că oboseşti foarte tare, iei mult în greutate, burta creşte foarte mult, şi te împiedică să faci foarte multe, se intensifică insomniile. De fapt nu ştiu de ce zic ,,aparent”, pentru că deja lucrurile ăstea încep să mi se întâmple şi mie.

Singurul capitol unde stau încă relativ bine este cel cu luarea în greutate, cu 7,5 kg în plus, la început de trimestru 3. Totuşi, am impresia că aproape toate s-au pus direct pe burtă, devenită dintr-o dată imensă (de sâni nu mai vorbesc – dar asta nu mă deranjează 🙂 ). Bine, soţul mai are grijă să îmi spună lucruri de tipul ,, Ia uite ce mâini de brutăreasă în formare ai făcut!”, drăguţul de el ! Am început să resimt totuşi kilogramele în plus, mai ales la petrecerile din decembrie, unde n-am mai putut să dansez ca pe vremuri, pentru că am început să mă mişc mai greoi, şi obosesc mai uşor . De Revelion, la ora 3 m-am dus la culcare, pentru că nu mai puteam de somn.

Am început să dorm mai prost, în primul rând pentru că burta m-a obligat să mă restrâng, de la 145875 poziţii înainte, la fix două : pe partea stângă, şi pe partea dreaptă. Cu predilecţie spre una, pentru că lui Filip nu prea îi place partea dreaptă, se agită cum mă pun în poziţia respectivă. Totodată, cum mă pun pe dreapta încep arsurile, care încă mă supără destul de des (de multe ori am impresia că sunt la un pas să vomit) . Şi, ca să fie treaba treabă, trebuie să am şi grijă să dorm cumva perfect perpendicular pe pat, pentru că dacă mă înclin chiar şi puţin, încep durerile de spate. Fun! De drumurile la toaletă, de 2-3 dăţi pe noapte, nu mai spun…

Ieri am fost la doctor, la controlul de 7 luni, şi în continuare totul este în regulă. Bebe are deja 1250 g, adică e mai mare cu două săptămâni, ceea ce a devansat data naşterii de la 11 aprilie la finalul lui martie. Fiind aşa mare, am început să îi resimt mult mai puternic mişcările, şi să îmi dau seama când dă din mâini sau din picioruţe. De obicei, bebelul meu se trezeşte fix o dată cu mine, şi ţine să îmi spună ,,Bună dimiii!” făcându-şi gimnastica de dimineaţă. Azi de dimineaţă, a dat din picioare atât de puternic, că am putut să îmi dau seama exact de dimensiunea piciorului, când presam palma în locul respectiv : este mult mai micuţ decât palma mea ! Ştiam asta, evident, dar una e să o ştii, şi alta să o simţi. De abia aştept să îl pupăcesc până şi în tălpi!

Tocmai ce m-am întors în Slovacia, unde mai stăm fix o lună, până intru în concediu de maternitate, dar deja amândoi suntem cu mintea în viitor. Ne-am găsit apartament în oraşul meu natal, am vorbit deja şi cu  doctora care mă va prelua când mă întorc în ţară, la începutul lunii a 8-a, pentru o primă programare. Nu e ceva obişnuit să schimbi doctorul cu 2 luni înainte de naştere, bineînţeles, dar situaţia o cere, sarcina fiindu-mi monitorizată până acum în Slovacia.

Aşa că am dat drumul la numărătoarea inversă, pentru întoarcerea în ţară!

 

 

Ce fericire pe papilele mele gustative, să mă prindă Crăciunul însărcinată în 6 luni! Bineînţeles că mi-am propus să fiu moderată. Bineînţeles că am eşuat lamentabil! Problema e că sunt totuşi la jumătatea sărbătorilor de iarnă, mai este şi Revelionul de trecut…Dar după, săptămâna viitoare, încep o cură detox de 3 zile, de la Juice it. 3 zile, voi bea numai sucuri proaspete de fructe şi legume, şi voi mânca supe (da, am întrebat doctorul înainte, a fost de acord ). Trebuie să compensez cumva cele DOUĂ torturi din care m-am infruptat de Crăciun, şi ouăle umplute din care am gustat (dar vă las aici o poză cu ele – cum să le rezişti ?! )

În toată frenezia asta a bunătăţilor de Sărbători, o pornire care nu poate fi decât sadică m-a făcut să mă urc pe cântar chiar în ziua de Crăciun, nici măcar dimineaţa, pe stomacul gol, ci fix seara. Bilanţul ? 7,5 kg în plus faţă de înainte de sarcină. Ce să spun, nu e rău, în continuare sunt în graficul normal cu creşterea în greutate, şi nu văd kilogramele în plus în alte locuri în afară de sâni şi burtă…

Dar burta, în schimb, a crescut considerabil. Mi s-a spus nu o dată zilele astea de către alte mame, că ele atât aveau burta la 9 luni. Măcar nu am făcut încă vergeturi pe burtă (că pe sâni, care mi s-au dublat, am făcut). Aveam o singură rochie care mă mai încăpea pe burtă acum o lună, pentru Revelion, şi astăzi, când am probat-o, am constatat că nici asta nu îmi mai vine.  Noroc cu mama, care mi-a împrumutat o rochie de-a ei, şi care m-a consolat candid că ,,Şi ea tot o rochie de grase îşi va lua ” 😀

Fiind venită în ţară, în concediu, de sărbători, mi-am mai luat nişte cărţi de creştere a copilului – un ghid de alăptat, unul pentru somnul liniştit al copiilor, şi celebra Mama şi copilul, a familiei Căpraru. Am şi primit o groază de hăinuţe şi lucruri utile cadou pentru Filip, de la cumnata mea, rămase mici băieţelului ei de 1 an jumate.

Am avut şi un moment de sperietură săptămâna trecută, când am căzut pe gheaţă. A fost o căzătură foarte uşoară, m-am ridicat imediat, şi culmea, nu m-am zdruncinat absolut deloc, probabil şi pentru că, instinctual, am pus cotul înainte, şi am venit în el, atenuând şocul ( nu m-aş fi aşteptat să ajungă să îmi folosească tehnicile de la ski în timpul sarcinii! ). Dar în ziua respectivă mi s-a părut că nu se mai prea mişca bebelul, şi îmi făceam tot felul de idei…Dar nu s-a întâmplat nimic, după o zi, a revenit la loviturile lui normale.

Deh, asta înseamnă să te prindă toată iarna însărcinată …

Sărbători frumoase să aveţi în continuare!

 

Vă mărturisesc sincer : după doar două cărţi de parenting, simt că mi-a ajuns cu lecturile de genul. M-am săturat de portretizarea unor situaţii ideale, care n-au nimic a face cu realitatea, precum şi de premiza cum că, dacă i-am făcut o dată vreo observaţie copilului, ,,neconformă cu principiile parentingului ” , am marcat copilul pe viaţă, gata. Credeţi că exagerez ? Hai să vă dau exemple din ,,biblia parentingului modern ” .

Cartea lui Alfie Kohn a venit ca o revelaţie în domeniul său, punând sub semnul întrebării aproape toate modurile mai tradiţionale în care părinţii îşi cresc copiii.

Autorul porneşte de la distincţia dintre a-i iubi pe copii pentru ceea ce fac, versus a-i iubi pentru ceea ce sunt.

Primul tip de iubire este condiţionată, şi anume copiii trebuie să o câştige comportându-se aşa cum credem noi de cuviinţă, sau ridicându-se la înălţimea standardelor noastre.

Al doilea tip de iubire este necondiţionată : nu depinde de comportamentul copiilor, de succesul lor, de cât de cuviincioşi sunt sau orice altceva. Ideea de bază a cărţii este, prin urmare, aceasta : copiii nu ar trebui să fie nevoiţi să ne câştige aprobarea. Noi, părinţii, ar trebui să îi iubim ,,pentru nici un motiv anume ” . Copiii au nevoie să fie iubiţi pentru ceea ce sunt, aşa cum sunt. Când se întâmplă asta, ei se acceptă pe ei înşişi drept oameni buni, chiar şi în momentele când o dau în bară. Iar când această nevoie este împlinită, ei sunt mai liberi să accepte şi să ajute alţi oameni, nu doar pe sine. Pe scurt, iubirea necondiţionată este ceea ce au nevoie copiii pentru a se dezvolta armonios.

Prima jumătate a cărţii este consacrată practicilor tradiţionale de creştere a copiilor, care se bazează pe două acţiuni din partea părinţilor : recompensele şi pedepsele. Alfie Kohn ajunge să demonizeze aceste două atitudini, aducând în favoarea sa o mulţime de argumente.

Acesta spune că recompensele sunt ineficiente în îmbunătăţirea calităţii muncii sau a procesului de învăţare. Tipul de motivaţie generat de recompense are ca efect reducerea motivaţiei pe care ne dorim să o aibă copiii : un interes real, care să continue şi după ce nu mai există recompense. Copiii nu mai sunt dispuşi să îşi asume riscuri – o condiţie necesară creativităţii – odată ce încep să se gândească la cum să primească în continuare comentarii pozitive. Argumentul mi se pare logic şi de bun simţ, însă ,, Parenting necondiţionat ” şi-a pierdut credibilitatea în faţa mea pentru că 1) a dus lucrurile mult mai departe de atât şi 2) a făcut asta prezentând doar argumentele autorului, nu şi contra-argumente, ceea ce nu constituie o analiză cu adevărat credibilă.

Spun că a dus lucrurile prea departe pentru că blamează absolut orice formă de recompensă. Conform autorului, nu numai că nu ar trebui să recompensăm copilul material, cu buline, steluţe etc, dar nici măcar nu trebuie să îl lăudăm, trebuie să ne abţinem să îi spunem ,, bravo ” , pentru a nu-l face dependent de laude, şi pentru că îi stricăm caracterul. Există chiar şi un întreg tabel despre cum să NU îţi lauzi copilul :

Pe aceleaşi considerente, autorul blamează şi notele de la şcoală, pentru că sunt tot o condiţionare a copilului, una ineficientă şi care îl face să fie de mic obsedat de succes. Deşi continuă tirada împotriva notelor un întreg capitol, nu am citit o dată cam care ar fi alternativa care să îi departajeze pe elevi la admiterea în sistemul de învăţământ superior, sau măcar un singur contra-argument, cum ar fi că notele reprezintă o motivaţie pentru copil, nu neapărat cea mai potrivită, dar tot motivaţie se cheamă. Mie genul ăsta de argumentare, doar dintr-o singură perspectivă, îmi miroase a manipulare.

Alfie Kohn duce lucrurile mai departe, exemplificând şi prin sporturile de competiţie (cum ar fi tenisul ), care, la fel, nu sunt bune pentru copii : ,, Poate o parte din problemă ţine şi de tenis în sine, şi de alte sporturi. Aşa cum sunt moduri mai bune decât notele pentru a comunica performanţele şcolare ale copiilor, cred că există moduri mai potrivite pentru copii de a se distra (de a face mişcare şi deprinde abilităţi fizice) decât jucând jocuri în care o persoană poate avea succes numai dacă altcineva pierde.  ” 

Nu am nimic contra abordărilor alternative, dar la un moment dat, mi-a părut că pur şi simplu autorul voia să contrazică absolut totul, doar de dragul de a o face, iar atunci când o face  prezentând doar argumentele care îi convin lui, îmi pare rău, dar nu m-a convins deloc.

Însă lipsurile cărţii nu înseamnă că practicile lui nu au fost larg abordare de către noua generaţie de părinţi. Chiar astăzi citeam, pe un blog de parenting cunoscut la noi în ţară, cât de indignată era autoarea că, la serbarea de Crăciun, Moş Crăciun i-a întrebat pe copii dacă au fost cuminţi şi au ascultat de părinţi, înainte să le dea cadourile. Şi că ,,Ceva trebuie să se schimbe la atitudinea asta, nu se mai poate  “. De ce ? Pentru că le transmitea copiilor mesajul că primirea cadourilor este condiţionată de comportament, şi că cei mici ar trebui să ştie că sunt iubiţi necondiţionat. Cu alte cuvinte, aici am ajuns. Să îl tragem de urechi pe Moş Crăciun, pentru că uite ce i-a întrebat pe copii. Gata, le-a afectat stima de sine cu întrebarea asta!

Fix asta se întâmplă când ducem lucrurile prea departe, când vrem prea mult ,,political correctness “ . Pentru care, apropo, îmi vine în minte o altă întâmplare, culmea, tot cu Moş Crăciun, în care o firmă Australiană care închiriază Moşi la evenimente (da, da, aţi citit bine! uitaţi aici ştirea! ) a interzis Moşilor să mai spună          ,, Ho,ho,ho! “, deoarece se aseamănă prea mult cu termenul ,,prostituată “, din jargonul american. Întrebarea mea este, unde se termină grija pentru copii, şi unde începe ridicolul, în toată situaţia asta ? Şi cum putem facem să nu cădem în această capcană ?

Până una-alta, cred că mă întorc la beletristică.

 

 

Se pare că trupuşorul meu suportă foarte bine şi uşor sarcina : nu doar că totul decurge normal, dar şi eu mă simt foarte bine, nu am multe din problemele cu care se confruntă femeile pe perioada gravidităţii.

Bineînţeles, am şi eu dificultăţile mele : dureri de spate, şi arsuri pe piept, ambele din plin. În ceea ce priveşte arsurile, am avut momente în care am crezut că, dacă am reuşit să scap de primul trimestru fără să vomez o dată, în al doilea nu mai scap. Cum mâncam orice fel de mâncare care nu era făcută de casă, sau măcar sănătoasă, gata. Norocul meu că pot lua Rennie, e unul din puţinele medicamente permise în sarcină.

Cât despre durerile de spate, cumulate cu burta din ce în ce mai mare, am momente când nu pot să mă aplec, întorc, sau nu mai ştiu cum să stau, să îmi fie bine. I-am spus asta obstetricianului şi a ridicat din umeri, mulţumesc frumos.

Am fost ieri la consultaţie la el, şi totul este în regulă, copilul are 600 grame, stă deja cu capul în jos, colul e închis, totul e OK. Săptămâna asta se fac două luni şi de la ultima consultaţie cu endocrinologul, aşa că mă voi duce din nou la analize şi apoi la consult, să vedem dacă mă menţine pe aceeaşi doză de Euthyrox. În afară de asta, mai iau Natalvit, supliment pentru mamă şi făt, zilnic. Mi-era teamă să nu îmi mărească pofta de mâncare, dar nu. Am avut momente când mâncam la o masă mai mult decât soţul meu, dar astea sunt totuşi excepţii, în rest, mănânc la fel ca înainte. M-am mai îngrăşat jumătate de kilogram, am un surplus de 6 acum.

Tenul arată excelent, este luminos şi curat, şi, în sfârşit, nici părul nu mai cade ca înainte . Pe de altă pare, cred că am crescut cu jumătate de număr la picior, moment foarte trist, care marchează separarea definitivă dintre mine şi colecţia impresionantă de pantofi a mamei : salut, stiletto în toate culorile şi combinaţiile imposibile! Partea bună, măcar, e că nu voi mai fi calul ei de bătaie, care îi purta pantofii noi, atunci când voia să i se lase repede (un preţ totuşi mic de plătit, având în vedere ce acces exclusivist aveam la colecţia ei privată) 😀

Cea mai importantă schimbare în trimestrul doi însă pentru mine a fost nivelul energiei : pentru prima oară în muuulţi ani, pot spune şi eu că da, măi, sunt în formă. Dar nu vă gândiţi că în formă, la modul că nu ştiu ce să fac mai întâi, pentru că eu m-am născut obosită. Mă refer la faptul că pur şi simplu nu mă mai simt obosită deloc de-a lungul zilei, ba chiar – şoc! – în unele zile nici nu simt nevoia să beau cafea!

Şi băiatul meu e energic : a trecut de la stadiul de balerin, la cel de fotbalist, cu mişcările. Devine din ce în mai puternic, deja este evident şi la exterior de cele mai multe ori, când mişcă, motiv pentru care de multe ori pur şi simplu stau şi mă uit la burtică de parcă aş fi la film . Îmi place să îl văd că reacţionează clar atunci când aude vocea tatălui lui, atunci când Laur vorbeşte mai mult şi neîntrerupt cu mine !